Atelier Literatura la feminin Nr. 188

Veneţia

Bărbatul stă la masa din barul aproape gol şi priveşte fix în paharul cu horincă. Alături are o sticlă pe jumătate goală. Stă sprijinit în coate, cu ochii umezi, şi pare că în fundul paharului găseşte răspunsuri la întrebările care îl frământă.

-Hei, Pavele, hai cu noi la masă! îi strigă, din celălalt capăt al barului, un bărbat cam de aceeaşi vârstă – vreo 45.

Dar Pavel dă din cap şi îşi vede în continuare de paharul lui.

Au trecut doar 24 de ore de la înmormântarea tatălui său. Iar rotiţele din creier se învârt şi se învârt, scrâşnind ca o maşinărie stricată şi scoţând din adâncuri aceleaşi şi aceleaşi reproşuri: de ce ne-am certat de atâtea ori, pe teme politice, când ştiam că oricum nu avea niciun rost? de ce nu am stat să îl ascult cu adevărat, să-i aflu visurile şi supărările, de ce comunicam mereu de parcă făceam economie de cuvinte, de ce nu l-am dus măcar o dată la Veneţia, de ce, de ce? Veneţia… cine ar fi crezut?

Zgomotele din bar se estompează, lumina devine mai opacă. Pavel ridică paharul, îşi bagă capul în el, apoi împinge din picioare ca atunci când era la ora de sport şi făceau gimnastică pe nişte saltele rupte şi mucegăite. În jurul lui, apa e curată şi verzuie, luminoasă şi transparentă. Nu are nici început, nici sfârşit. Iar Pavel înoată pe sub apă uşor, de parcă asta ar fi făcut de când lumea.

Înaintează fără nicio ţintă, fără niciun reper. Dar ştie că face exact ce trebuie. Undeva, în stânga, vede un punct întunecat. Se apropie. Acolo, sub apă, stă tatăl lui. E în vechiul grajd, iar lângă el e Mândraia şi un viţel nou-născut. Ştii, fiule, i-a spus tatăl lui odată, eu şi cu maică-ta era să te pierdem. Când aveai două săptămâni, ai fost tare bolnav. Medicii erau neîncrezători. Nu ţi-am spus niciodată, dar în noaptea când maică-ta te-a născut, Mândraia a fătat un viţel. Viţelul ăsta a murit după două săptămâni, chiar când erai tu aşa bolnav. Treaba asta ne-a dat peste cap. Ne-am gândit că era un semn.

Pavel întinde mâna şi mângâie viţelul pe creştet. Apoi se apropie de taică-său, dar el îi zâmbeşte şi se dă puţin înapoi. Pavel înoată mai departe, fără să obosească nici măcar puţin.

Undeva, în dreapta, îl vede din nou pe tatăl lui. E îmbrăcat în costumul negru pe care l-a purtat o singură dată: atunci când Pavel a absolvit facultatea. Costumul negru în care bărbatul obişnuit cu hainele comode de lucru arată ţeapăn şi puţin ridicol. Dar chipul lui exprimă altceva: mândrie şi o oarecare surpriză, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat ca tocmai Pavel să facă o astfel de ispravă. Bărbatul stă de vorbă cu unul dintre profesorii lui Pavel, folosind cuvinte care lui i se par deosebite, chiar dacă nu le cunoaşte înţelesul exact. Cuvinte pescuite în timp din ziarul pe care îl citeşte cu sfinţenie în fiecare după-amiază.

Pavel se apropie cu braţele desfăcute, gata să îl îmbrăţişeze. Dar imaginea dispare şi bărbatul nu simte pe braţe decât mângâierea apei. Înoată mai departe, până când, undeva departe, vede un vârf de deal, pe care şade chiar el, cu tatăl alături. Îşi aminteşte foarte clar episodul acesta, tatăl lui era deja bolnav, şi a fost poate singura dată când au stat de vorbă ca oamenii, fără să se certe, fără să se ia peste picior. Pavel a fost atunci uimit să descopere o faţă a tatălui său pe care nu o bănuia. Crezuse mereu că acest bărbat de la ţară nu îşi dorise niciodată nimic altceva decât să îşi urmeze rutina zilnică, să se trezească înainte de răsărit, să aibă grijă de animale, să se bucure de soare şi de priveliştea pe care o surprindea de pe prispă, să vadă roşiile şi merele crescând de la o zi la alta. Să ştii, băiete, i-a spus atunci, pe deal, că eu un singur lucru mi-am dorit toată viaţa: să ajung la Veneţia. Să simt mirosul sărat din aer, să mă dau cu gondola, să mă plimb pe poduri peste canale, să-mi pun o mască şi să nu ştie nimeni că eu sunt Vasile a lui Joarcă din Băiuţ. Să nu mă salute nimeni când trec pe drum, să nu mă întrebe de sănătate, să fiu liber cum n-am fost niciodată. Să ştii că am pus nişte bani deoparte, dar n-am reuşit să plecăm, eu şi maică-ta, că mereu am avut animale şi grădină, şi uite că acum m-am îmbolnăvit şi visul meu s-a dus dracului. Dar poate o să ajungi tu cândva.

Pavel simte o lovitură în frunte. Se uită în sus şi vede ceva mare şi negru plutind deasupra lui. Înoată puţin într-o parte şi se ridică: deasupra vede cerul. Lângă el, o gondolă, şi în ea, mama lui, tatăl şi un viţel nou-născut.

 

-Să-ţi chem un taxi, Pavele?

Pavel deschide ochii. Capul i-a căzut pe masă. Îi vâjâie. Îl ridică şi îl vede alături pe bărbatul care îl chemase la masa lui adineauri.

-Să-ţi chem un taxi? repetă bărbatul.

Pavel nu răspunde nimic. Se ridică şi se îndreaptă şovăind spre uşa barului. Apoi se întoarce şi îi spune bărbatului:

-Cheamă. Trebuie să ajung la Veneţia.

În imagine: „Veneția” de Gheorghe Petrașcu

Susține Literomania

Despre autor

Anca Goja

Anca Goja

Anca Goja (n. 1978, Baia Mare) a absolvit Facultatea de Științe Politice și Administrative la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca. A publicat volumele de proză scurtă „Zăpadă neagră și alte povestiri” (Tracus Arte, 2014), „Fabrica de fericire” (Școala Ardeleană, 2016) și „360 de grade” (Editura Paralela 45, 2018). Apare în mai multe antologii, precum „Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism” (Polirom, 2014) și „Cartea copilăriilor” (Polirom, 2016).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: