„Critica proustiană actuală” de I. Negoițescu (III)

În acest număr al Literomaniei, vă propun ultima parte a unui eseu despre receptarea operei lui Marcel Proust, eseu semnat de I. Negoițescu, unul dintre principalii membri ai Cercului Literar de la Sibiu. Despre I. Negoițescu, vă recomand articolul Adinei Dinițoiu, apărut în Literomania nr. 16, din 2017, dar și proaspătul volum de corespondență Radu Stanca-I. Negoițescu, apărut în 2022, la Polirom („Un roman epistolar”). Cât despre eseul „Critica proustiană actuală”, acesta a fost publicat în revista „Secolul 20” nr 4, din 1965. Informațiile oferite de Negoițescu sunt dense, însă, bineînțeles, acest tablou al criticii proustiene, având în vedere că au trecut mai bine de 50 de ani de la publicarea eseului, poate fi completat cu multe altele apărute de-atunci până-n prezent, ceea ce nu-i scade, zic eu, din valoare. Găsiți prima parte a eseului „Critica proustiană actuală” de I. Negoițescu în Literomania nr. 283, iar pe cea de-a doua, în Literomania nr. 284.

Ion Negoițescu

Critica proustiană actuală (III)

Pusă în acești termeni, analiza lui Georges Poulet, deși urmează direcția criticii „filosofice ”, subiective a operei lui Proust, înseamnă totuși o întoarcere de perspectivă spre lumea proustiană obiectivă, ale cărei elemente n-au scăpat niciodată cercetătorilor de seamă ai „Căutării timpului pierdut” de la J. Riviere (care se situa pe o netă poziție anti-romantică) la Thibaudet. Monografia lui André Maurois, „À la Recherche de Marcel Proust” (1949), apreciază de asemeni aspectele obiective ale romanului proustian, deși nu în termeni propriu zis critici. Un singur aspect, dar foarte important, al realismului „Timpului pierdut” urmărește lucrarea lui Lester Mansfield „Le Comique de Marcel Proust” (1952), reluînd o temă tratată printre primii de Pierre-Quint. Chiar dragostea, subliniază L. Mansfield, este Ia Proust despuiată de orice trăsătură romanescă, sentimentală, de orice sensiblerie și revelează de fapt comicul. Esențialul comicului proustian rezultă dintr-o acuitate vizuală și auditivă hipersensibilă. Risipirea ființei umane de-a lungul duratei, împreună cu constatarea automatismului său, la un moment dat al acestei durate, formează aici temeiurile comicului. Ca orice roman realist obișnuit, este tratat ciclul proustian de LéonGuichard („Introduction a la lecture de Proust”, 1956), preocupat și de aflarea cheilor pentru unele personaje din „À la Recherche”.

Direcția subiectivă în cercetarea operei proustiene este respinsă cu stăruință și inteligență de Jean-François Revel („Sur Proust”, 1960) care arată că la autorul lui „Swann” amintirea nu e niciodată înfrumusețare mistică și fugă de viața ingrată, ca la romantici. Dimpotrivă, pentru Proust tocmai prezentul înseamnă iluzie, vaporozitate, din motive foarte concrete: distracțiile, conversațiile, oboseala mondenă. Memorii imaginare sau roman adevărat, de-a lungul „Timpului pierdut” străbate gustul adînc al realului. Teză filosofică fundamentală a operei proustiene, tema celor două memorii i se pare lui Revel lipsită de originalitate: ideea domnea, pe la 1910, ca loc comun monden venind de la Bergson (așa cum în societatea romînească adia, către sfîrșitul veacului trecut, schopenhauerismul de proveniență maioresciană). Proust scrie nu numai după Bergson, dar și după multele discuții ale psihologilor în jurul memoriei afective. Analiza proustiană este întotdeauna o reflexie asupra unor evenimente care s-au întîmplat înainte și care rămîn nealterate de ea. Adevărata revoluție a lui Proust nu trebuie căutată în forma, ci în conținutul operei. Insensibil în fond față de timp, autorul lui „Swann” e un realist al prezentului epic, al descrierii, al punerii în scenă, al impresiei, căruia îi lipsește însă facultatea de a lega diferitele momente între ele. Iar adevărata profunzime a lui Proust rezidă în darul de a observa fără să obosească amănunte uluitoare. Intensitatea personajelor proustiene vine nu din proiecții halucinatorii, din obsesiile autorului, ci din ele însele. Spre a dovedi aplicația satirei sociale a lui Proust, J. F. Revel compară „À la Recherche du Temps perdu” cu eseul lui ThorsteinVeblen „The Theorie of the Leisure Class” (1899), care implică o critică a înaltei societăți americane din a doua jumătate a secolului XIX. În ciclul „Timpului pierdut ” politica este din plin prezentă, sub forma afacerii Dreyfus și a războiului din 1914-1918, și cu toate că nu avea cunoștințe de economie politică, reflecția psihologică asupra istoriei, asupra politicienilor și a unei clase sociale, l-a dus pe Proust la adevăr. Revelînd influența asupra omului a unor mobiluri de acțiune altele decît motivele ce și le dă lui însuși pentru a acționa, și diferite de principiile pe care, cu mai multă sau mai puțină bună credință crede că le urmează — Proust e cel mai aproape de Montaigne. Preamărind o anumită estetică, autorul „Timpului pierdut” practică de fapt alta, căci pornind de la o concepție nervaliană, lirică, vizionară, melodioasă, îmbrăcînd lucrurile cu un halo afectiv ușor ireal, ajunge totuși la un realism puternic, de factură saint-simoniană. În pofida ideilor sale, Proust nu este mare scriitor cînd e metaforic, ci cînd e direct; nu poetul Marcel Proust – cu nimic superior unui Henri de Régnier –, ci creatorul realist al Comediei pariziene este cu adevărat original.

Dacă încă de la începuturi au existat în critica proustiană glasuri care au relevat valoarea educativă a romanului lui Proust – ca de pildă englezul John Middleton-Murry, problemele morale ale acestei opere continuă să fie atacate în adîncime. După Germaine Brée, care în lucrarea citată mai sus atinge și problema ideilor morale și sociale din „À la Recherche du Temps perdu”, Jacques Nathan remarcă, în „La Morale de Proust” (1953), că morala proustiană se caracterizează prin aderența sa la o estetică (deși nu se confundă cu morala pur estetică a lui Baudelaire, Flaubert, Ruskin). Urmărind evoluția gîndirii morale a lui Proust, în etapele elaborării romanului, J. Nathan descoperă două concepții diferite: prima, valabilă pînă la războiul din 1914—1918, fundată pe categorii fixe — fidelitatea față de tradițiile sociale, față de pasiuni și față de creația artistică —, și a doua, după război, pe curgerea ireversibilă în timp.

Stilul operei și problemele artistului Proust (prezența artei, cu problemele ei, în roman) au preocupat critica proustiană încă de la primele manifestări — aici, mai cu seamă, n-au lipsit detractorii; chiar și în 1958, Fernand Gregh deplînge anumite trăsături stilistice în scrisul prietenului său de altă dată. Critica lingvistică a găsit un teren vast și îl exploatează mereu — de la vestitele cercetări stilistice ale lui Leo Spitzer, la mai recentul Robert Le Bidois, care a întreprins cercetări masive asupra gramaticii proustiene: „ĽInversion du sujet dans la prose contemporaine” (1950). Subtilele observații stilistice ale lui Curtius despre vegetalul în proza lui Proust (savantul german subliniază și semnificația prezenței muzicii în „À la Recherche”, „ca un microcosmos în macrocosmos” — precedat și urmat fiind de altminteri de numeroși cercetători în această direcție, precum Louis Abatangel, Florence Hier etc.), care trebuie puse alături de notațiile lui Charles Du Bos, A. Gide, J. Riviere, au fost copios întregite de Jean Mouton („Le Style de Marcel Proust”, 1948) și Pierre Trahard („ĽArt de Marcel Proust”, 1953). În „La Convergence stylistique chez Proust” (1957), Yvette Louria ajunge la concluzia că stările succesive ale eului din „À la Recherche” nu se adiționează pur și simplu, ci se întrepătrund: mișcarea și dinamismul bergsonian introduse în enumerație. Stilul operei proustiene îi pare poetic-magic lui Claude Vallée („Feerie de Marcel Proust”, 1958) care o apropie de povestirile orientale, de „O mie și una de nopți”. Pentru Juliette Mounin-Hornung (1951), viziunea lui Proust asupra lumii s-a constituit sub influența picturii, de la Giotto la Vermeer și de la Turner la Renoir. Inițierea s-a făcut prin autorul „Bibliei de la Amiens” și este analizată de Jean Autret în „ĽInfluence de Ruskin sur la vie, Ies idées et ľoeuvre de Marcel Proust” (1955), mai ales cu privire la faza „Swann”. Iar viziunea artistică proustiană, ca arhitectură muzicală a operei și ca filozofie muzicală a romanului, preocupă pe Georges Piroué, în „Proust et la musique du devenir” (1960).

Această încercare de a prezenta, în scop pur informativ critica proustiană, actuală, a vrut să pună în evidență pe de o parte vastitatea materialului, pe de alta caracterul său contradictoriu. Cauza contradicțiilor stă de bună seamă în mare parte, așa cum susține J. F. Revel, în contradicția imanentă operei între estetica și filosofia lui Proust și realitatea romanului. Și cum opera aceasta, care este o capodoperă universală, trăiește fără doar și poate prin realitatea sa („cea mai de seamă comedie socială a literaturii franceze” o numește Robert de Fallois), nu este greu pentru oricine ca, în ciuda dar totuși cu ajutorul exegeților, să tragă o justă concluzie.