- a) O părere personală
Dacă mă apuc să citesc o carte, nu mă întreb neapărat de ce am deschis-o. Gestul meu n-are nevoie de nici o justificare teoretică. Citim pentru a citi. Folosul se găsește în însuși actul lecturii.
Vine un moment, însă, în care e bine să estimez corect tot ceea ce am de cîștigat (ori de pierdut) din acest obicei vetust. Dacă o carte e mediocră, ne pierdem vremea, asta mi se pare limpede, deși unii critici pretind că putem învăța cîte ceva din orice carte, oricît de proastă ar fi. Nu-i contrazic, tocmai pentru că eu am avut norocul de a nu fi un critic literar. Nu am obligația de a citi orice titlu, pot alege…
Cînd iau o carte în mînă, cei mai mulți cititori (și cei mai îndîrjiți) se gîndesc imediat la o plăcere, la o desfătare. Și eu fac la fel, de cele mai multe ori. Citesc cu un scop egoist. Pentru ei (dar și pentru autorul acestei însemnări), lectura aduce exact acest beneficiu, îi scoate dintr-un univers urît. Într-o lume lipsită de orice haz, cartea înseamnă de cele mai multe ori o plăcere în plus sau, și mai bine, singura plăcere pe care și-o pot permite cei mai mulți dintre muritori. Nu-i un lucru de ignorat. Viața omului normal este cenușie și, adeseori, aspră. O bucurie oricît de precară nu strică.
Deși intenția de a trăi o plăcere pare un motiv suficient de serios, a dori doar atît mi se pare destul de puțin. Oricît de intensă, plăcerea ține cît ține și povestea. Cînd închidem cartea, am ajuns la sfîrșitul lecturii și, implicit, la sfîrșitul plăcerii. Începe post-lectura. Nu spun că n-ar exista și o plăcere retrospectivă, plăcerea de a-ți rememora plăcerile, mai ales după o anumită vîrstă. Nu spun că o carte nu dă de gîndit și după ce o închizi. Dar, oricum s-ar petrece lucrurile, cînd terminăm cartea, rămînem măcar pentru o vreme îngîndurați. Am fi vrut ca plăcerea să dureze la infinit, să nu mai ieșim din universul cărții.
Așadar, cei care văd în carte doar prilejul unei plăceri, al unei bucurii (n-aș numi, în acest context, fericirea: fericirea e rară) se mulțumesc cu puțin. Ei văd în faptul cititului doar distracția. Cartea este un excitant afectiv, un stimul pasional, o trăire imediată. Cînd Leopold Bloom se întoarce cu bine acasă, la miezul nopții, pînă și Molly se bucură.
Ce trebuie să gîndim atunci despre carte pentru a dobîndi mai mult? Dacă îți poți schimba modul de a gîndi, sesizezi, probabil, o semnificație mai adîncă.
Tocmai din acest motiv, nu pot uita că Harold Bloom a afirmat, în multe rînduri, că folosul cărții este, în definitiv, o „plăcere dificilă”. Pentru unii cititori, nu-mi închipui acum numărul lor precis, s-ar părea că, fără o dificultate învinsă, nu există plăcere. Dar în ce consistă dificultatea? George Steiner a vorbit de patru specii de dificultăți exegetice. Iar cea mai gravă dintre toate este dificultatea ontologică. Dincolo de text, trebuie să înțelegi un om. Iar acest om ești tu însuți.
Nimic nu mă irită mai tare decît opoziția, postulată de unii gînditori, între lectură și experiență. Din tot ce-am spus deasupra, cititul chiar este o experiență, adică o sumă de trăiri somatice (frică, îngrijorare, dorință, bucurie, lacrimi, rîs etc.), însoțite neapărat de reflecție. Se cuvine să extragi un sens, un mesaj, să descoperi o miză a cărții, o intenție, o finalitate hermeneutică. Dar se cuvine și să te bucuri. Cum vedem, experiența lecturii este amestecată, ea presupune și afectele, și intelectul, și intuiția, omul întreg, cum ar veni. Abia acum înțelegem că folosul cititului este întotdeauna și un spor de experiență.
Cînd înțelegem corect și profund o carte, nu pricepem doar textul (semnificația lui literală, alegorică, morală, anagogică, după enumerarea lui Dante), ne înțelegem și pe noi înșine și, poate, ne „lărgim sinele”, ca să-l citez încă o dată pe Harold Bloom. Ori, de ce nu?, descoperim o posibilitate nebănuită a ființei noastre, la care nici nu visam înainte de a deschide Pastorala americană de Philip Roth (sau oricare alt volum clasic).
Și mai există un folos inestimabil: găsim în literatură personaje la fel de caraghioase ca noi înșine, și asta ne aduce o împăcare, ne îmbărbătează. Nu sîntem, deci, singuri…
- b) Opinia lui Dantzig
Care e folosul lecturii, în opinia mea, am arătat pe scurt (dar limpede) în nota precedentă.
Dar care e folosul lecturii, în opinia lui Charles Dantzig, eseist care a publicat, în 2010, o carte intitulată Pourquoi lire?, deocamdată nu știm.
Ca să știm, mi-am propus să-i rezum, în grabă, părerile cu privire la acest subiect gingaș. De ce (mai) citim? Care e folosul unei activități tot mai rare în zilele noastre? Să vedem răspunsul eseistului francez.
Mai întîi, Dantzig transcrie o frază din Montesquieu: „N-am avut niciodată o amărăciune pe care o oră de lectură să n-o fi risipit”. Declară că ideea sugerată de pasajul citat (cititul vindecă) nu l-a convins întru totul. În treacăt fie spus, psihologii au vorbit deja de „biblioterapie”, iar un gînditor ascuțit (pe care nu-l voi numi acum) a arătat în ce chip pot fi folosiți filosofii de tot felul, cînd ai un necaz și nu mai vezi nicăieri o soluție.
În pofida acestei poziții, unele fraze din eseul Pourquoi lire? ne trimit la ideea că lectura nu reprezintă chiar un gest inutil sau vătămător. Cititul face bine, este un obicei salutar, chiar dacă nu este un panaceu.
De pildă:
1. Face ordine în haosul vieții noastre: cartea propune o formă, instaurează o formă; ea îl ajută pe cititor să găsească o ordine în informul vieții și al lumii înconjurătoare (p.74).
2. Arată că sîntem asemenea celorlalți, nici mai buni, nici mai răi: citim pentru a descoperi și la alții defectele pe care le ținem bine ascunse în noi înșine (p.81); nu sîntem nici genii, dar nu sîntem, probabil, nici idioți; și pentru una, și pentru cealaltă, trebuie să ne străduim îndelung, nimic nu se cîștigă cît ai bate din palme. Și, din păcate, nu depunem niciodată efortul necesar.
3. Ne ajută să ne cunoaștem și să-i înțelegem și pe ceilalți, pe cît îi stă în putință omului, firește: „Citim pentru a înțelege lumea, citim pentru a ne înțelege pe noi înșine” (p.24).
4. Ne învață cum să numim sentimentele pe care le sesizăm cu dificultate și pe care nu le putem exprima ușor, nu există cuvinte pentru toate trăirile: „În timpul lecturii, punem veșminte pe senzațiile noastre și găsim cuvinte pentru gurile noastre mute” (p.31).
Închei această notă, în modul cel mai optimist, cu un citat pe care nu-l mai traduc: „Lire ne sert à rien. C’est bien pour cela que c’est une grande chose. Nous lisons parce que ça ne sert à rien” (p.235).
PS. Dacă v-am făcut curioși, iată coordonatele volumului: Charles Dantzig, Pourquoi lire?, Éditions Grasset, Paris, 2010, 244 p.
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu