Jurnal la babord

Negocieri la Barcelona

Când don Agustín, simpaticul librar cu figură de viezure de pe calle Florida – pietonala Buenos-Aires-ului – îmi scoase de pe un raft La fascinación de las palabras, carte apărută la doi ani după ce Marele Cronopiu – don Julio Cortázar – își întâlnise iubita la Montparnasse sub statueta lui Tomasello (notă – J.C. a murit în februarie 1984), am avut impresia că ținea în mână un obiect extrem de fragil, care putea fi vătămat chiar și cu privirea.

În seara aceea, la navă, colegii mei s-au arătat uimiți de invitația pe care le-o făcusem, oferindu-le o băutură, fără să le spun însă că o făceam în cinstea unei… cărți! M-au tot iscodit, voiau să știe ce se întâmplase, în cinstea cui sau a cărui eveniment ridicam noi paharele. Din asemenea situații ieși mai repede dacă apelezi la una din formulele golite de conținut, cu circulație liberă în lumea porturilor: ridici din umeri și asiguri asistența că serbezi un an de anul trecut! Așa a început călătoria pe mai multe mări și oceane a acelei cărți, a cărei traducere în românește n-a implicat mari dificultăți – era, în fond, o convorbire între doi scriitori –, dar cu destule, în schimb, de natură administrativă.

Agenția literară Balcells, din Barcelona, care îi avea în portofoliu și pe Gabriel García Márquez și Mario Vargas Llosa și pe alți atâția mari scriitori ai secolului XX, nu se lăsa convinsă că o editură de nișă – Fabulator – nu putea vinde o mie de exemplare dintr-o carte cu numele lui Julio Cortázar pe copertă, și socotea o glumă cele cinci sute de exemplare propuse de minuscula editură. Până la urmă, norocul versiunii românești a venit tot de la marinărie. S-a întâmplat să lucrez în vremea aceea pe un containier care opera la Barcelona și o făcea și înainte de traversada în Canada, la Halifax, și la întoarcerea în Israel, la Haifa, capătul de linie.

Într-una din deambulările mele prin capitala Cataluniei, am ajuns la un moment dat și pe Avenida Diagonal, unde își avea sediul și faimoasa agenție literară, ale cărei negocieri cu Editura Fabulator ajunseseră în impas. Și, atins brusc de curiozitate, sau poate împins de îngerul meu protector, am sunat la ușă. A durat ceva până mi s-a deschis – nu se dă buzna, de pe stradă, într-o instituție de talia celei conduse de señora Carmen Balcells –, dar și mai mult până am fost poftit în biroul Gloriei, cum se numea domnișoara cu care purtam corespondența. I-am spus cine sunt, cunoștea desigur numele editurii, dar ce legătură exista între ea, containier și bărbosul cu ochelari din fața dânsei era greu de lămurit. A fost curioasă să afle, mai cu seamă, de ce n-o anunțasem printr-un e-mail, sau printr-un telefon, de intenția vizitei mele, însă toate nelămuririle și reticențele ei s-au dizolvat când, dorind pesemne să duc până la capăt exercițiul improvizațiilor, i-am propus o excursie la navă. Pentru început, trăsăturile i-au încremenit dar, după câteva clipe, necesare procesării informației, i-au devenit radioase, cuprinse de-o mare bucurie:

– Acum îmi dau seama că n-am fost niciodată în port, și nici pe o navă, deși sunt barcenoleză!

Și-a chemat imediat două colege cu care a vorbit, precipitat, în catalană și, după ce și-au setat biroul electronic, fetele s-au declarat gata de marș.

În taximetru am ținut cu ele o scurtă ședință de protecția muncii, astfel că odată ajunse pe puntea principală a containierului, și prezentându-le comandantului care se afla, întâmplător, chiar în capul scărilor, au putut confirma, amuzate, că electrical engineer (adică eu!) se ocupase cu atât de multă grijă de soarta lor, încă se simțeau deja… marinărese! Jupânul se declară încântat, zâmbi curtenitor, cu toate că gesturile și privirea cu care își exprimase acordul pentru vizită trădau ușoare urme de invidie.

Le-am condus, apoi, pe fete la ascensor și am început vizitarea navei din locul cu cea mai bună vizibilitate: în timonerie! Toate trei au fost impresionate de panoramă, de agitația diverselor ambarcațiuni în exteriorul și interiorul portului, de scaunul culisant al postului de comandă, de binoclurile puternice, de pupitrul hărților și… de frigiderul garnisit cu sucuri. În aceeași stare de spirit au vizitat și bucătăria, camera de control a mașinilor și, la final, cabina mea, unde aveam tot interesul să le arăt teancul de ciorne cu traducerea convorbirilor dintre don Julio și Omar Prego Gadea. Iar când am făcut-o, și le-am spus că aveam și banii pregătiți pentru cinci sute de exemplare, Gloria se uită, puțin încurcată, la colegele ei, de parcă ar fi trebuit să le ceară îngăduința, și, după ce răsfoi ediția argentiniană a Fascinației, plină de sublinieri, săgeți și acolade, depuse armele, declarând că, în definitiv, în contul excursiei oferite meritam să se facă o excepție.

Așa a putut să apară cu acte în regulă Fascinația cuvintelor, într-un tiraj mult redus față de normele Agenției Ballcels, dar destul de mare pentru posibilitățile de promovare și distribuție ale Editurii Fabulator, atât de mare încât, după zece ani de la data faimoasei vizite, mai aveam încă o duzină de exemplare pe rafturi.

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu