În ultimul timp, mi-am făcut o pasiune din a viziona filmuleţele video de acceptare a premiilor AFI și Oscar, și de apreciere a actorilor care le-au primit. Sînt și mari dezamăgiri: Anthony Hopkins nu spune nimic din ce ar putea să spună numai el cînd i se acordă Oscarul pentru „Tăcerea mieilor”, nici Al Pacino nu strălucește. Cîteodată, m-am înfuriat de-a dreptul, de pildă atunci cînd Gabriela Anwar face glumițe despre corpul ei tînăr în brațele lui Al Pacino. Nu e nimic mai trist decît să ne considerăm numai un ambalaj bun de atins.
Un discurs destul de bun e acela al lui Dustin Hofmann cu ocazia Oscarului pentru „Kramer contra Kramer”, mai ales datorită modestiei cu care spune că nu poate concepe că i-a învins pe Al Pacino sau pe Robert Duvall. Dar sînt două discursuri excelente între cele pe care le-am văzut pînă acum: cel al lui Gregory Peck și cel al lui Sean Connery. Nu mă pot gîndi decît la faptul că generația cărții a avut, într-adevăr, ce să spună și că altă lume a fost aceea în care un mare actor s-a împrietenit cu Harper Lee. Un alt semn că îmbătrînesc.
Sigur că discursurile astea sînt simple momente în cadrul unei festivităţi. Ele rămîn totuși datorită Youtube-ului, și au efect cu mult timp după rostirea lor. Îl voi iubi pe Robert de Niro cît voi trăi, dar știu deja că inteligența lui nu e una discursivă sau că rostește discursuri mult mai bune cînd nu este printre actori (cf. discursul său la New York University Tisch School of the Arts). Pe Gregory Peck nu l-am îndrăgit așa de mult și iată că trebuie musai să mă uit la filmele lui. Viața e o vrajă.
Lasă un răspuns