Atelier

Doar țigările vor fi mai scumpe

“cu buzunarele goale, însă cu inimile pline…”
Nejni Dalibor (Gentle Dalibor, n.t.)

Cred, deși nu sunt sigur, că era începutul lui martie când a spus că va pleca și că nu mai are chef să bea cu noi și să ne asculte elucubrațiile despre Japandroids și Strokes, și despre viitorul rock n roll-ului și toate tulumurile noastre interioare. Am luat o gură de spirtoasă din paharul de plastic. Un gât de whiskey ieftin cu cola și am simțit goana aprinsă a electronilor prin trup. A plecat în apartamentul ei (din fericire, nu e departe de aici și cu puțin noroc colega ei nu va fi în cameră) să asculte urletele te miri cărei cântărețe, în timp ce afară urlă noaptea, urlă electronii mei și nervii mei.

Ce, e supărată pe tine? mă întrebă camaradul și-mi întinse ce a mai rămas din joint.

Am ridicat din umeri și am apucat torța cu degetele tremurânde și înghețate. Am tras un fum și mi-am liniștit electronii, nervii-mi pulsau cu altă frecvență, deasupra noastră stelele roiesc aidoma păsărilor din staniol. Pe banca de lângă noi, o minoră și-a încolăcit iubitul cu picioarele, în timp ce mâinile lui, mâinile lui reci pătrundeau sub geaca ei, sub tricoul ei, puțin mai departe, încolo, cineva se pișa în tufișuri, iar și mai încolo l-am zărit pe tipul care aduna flacoanele, avea sacii plini, mai să se rupă în timp ce se apleca asupra tomberoanelor, camaradul meu povestește ceva, amintește de noul album a lui Strokes, vorbește despre ce sunet scotea trupa aia de homiști din anii optzeci, care flirta cu fotbalistele.

Mai aprob și eu din cap din când în când și spun că toate astea-s pe pulă acum, toate formațiile cu care am crescut s-au dus în pula dracului, însă în continuare tot pe ea o am în fața ochilor, mă tot uit cum a plecat, silueta ei a dispărut după colț de ceva vreme, și tot am impresia că din pașii ei simt unduirea veșmântului nopții, beau, vai ș-amar, nu știu unde-s, parcă zbor, o să mă-nfig în nor, o să urinez pe acoperișuri.

Vorbesc singur sau ce? am auzit vocea camaradului de cealaltă parte a gheții, de acolo unde e lumină. Da, de ceva timp. Cretinule. Mă duc la ea. E supărată? Nu știu. Hai, pe mai târziu. Rămâi? Mai ai marfă. Ok.

Am ajuns tot dârdâind la intrarea în blocul ei și am așteptat ceva vreme la interfon până mi-a deschis. N-am reușit să dau de întrerupătorul din casa scării, să aprind lumina, am urcat treptele cu pași nesiguri. M-am prins că nu știu la ce etaj locuiește. Stăteam așa pe trepte între etajul trei și patru, inhalam bezna și-mi dădeam seama că nu mai înțeleg nimic. S-a deschis o ușă de la un etaj inferior, lumina din cameră a scuipat în casa scării, ea stătea în prag, somnoroasă, frumoasă foc și fără nici un chef de compania mea.

169168

Ești beat. Păi știai asta când ai plecat. Hai, intră. Am intrat. Descalță-te, am auzit-o din bucătărie. Ți-e foame? Nu, totu-i ok, încerc să-mi dezleg șnururile, bălăngănindu-mă pe un picior, reușesc doar să le înnod și mai tare. Încerc, frustrat, să mă descalț cu forța, mă împrăștii pe jos. E ceva bai? Tot în bucătărie e. Am căzut. Aha, bine. Cum adică bine? gândeam eu. În sfârșit m-am descălțat. Pășesc în camera ei și mă trântesc pe saltea. Dormi, îmi spune.

Și am dormit. Zorile s-au crăpat la două după-amiază și mi-a spus că pleacă. A primit un post în Luxemburg și vrea să vin cu ea, de undeva mi se pare cunoscută povestea, însă nu prea sunt sigur. Nu văd cu ce diferă locul acela de muncă de cel pe care îl are acum, îi spun. Plus că acolo totul e mai scump.

Păi doar n-ai de gând, toată viața, să tot scribălești critici de muzică și să bei la bordura benzinăriilor.

Câteva aspecte m-au rănit. 1. Nu scribălesc, ci scriu. 2. Nu scriu doar critici. Am scris și un roman. Nu-i publicat, ce-i drept. 3. Și ce-i rău în benghelitul la benzinării?

Și apoi mi-am dat seama: ea are scopuri în viață pe care eu nu le înțeleg și care îmi par total neinteresante, în timp ce eu depind de părinți și de onorariul meu de nimic. Ea ar vrea să nu mai depind de părinți și să depind de ea, și după ce vine de la muncă, să-mi spună, în timp ce-i fac masaj la tălpi, că frec menta toată ziua, că tot ce fac e să cânt la ghitară și citesc niște romane, fără vreo noimă.

În concluzie, punctul unu: o iubesc, deși n-ar trebui. Suntem împreună din anul întâi de facultate. Încă eram imberb. Ea nu avea loc de muncă. Mie îmi plăceau The Velvet Underground. Ea purta un tricou cu o banană. În anul trei, ne-am mutat împreună, în apartamentul ei, eu plecam acasă de fiecare dată când părinții ei veneau să o viziteze. Tatăl ei nu mă plăcea. Mama ei, nici pe atât. Fizica e o treabă sucită, povestea aia cu inerția. O relație te duce atât de departe încât, la un moment dat, nu ți-e clar cum ai ajuns acolo, însă știi că ți-ai dorit altceva. Punctul doi: mă va părăsi și se va combina cu cineva de profesia ei, și își va croi viața așa cum trebuie. Asta este, cel puțin, evident. Interesele noastre nu se pupă de ceva vreme. Și, la urma urmei, nici nu știu care sunt anume scopurile tale în viață. De fapt, nici nu știu exact cu ce te ocupi. Nu știu nici măcar care e culoarea ta preferată, sau floarea sau anotimpul preferat, nu știu care e numele de fată al mamei tale și nici cu ce se ocupă tatăl tău. Știu doar imaginea ta. Îmi amintesc doar cuvintele. Știu că ai douăzeci și șapte de alunițe pe corp, în caz că nu a căzut vreuna, și că-ți place să pronunți cuvântul PUFOS, că îți place OCEANUL, și că, mai de mult, îți doreai să scrii, însă spuneai că nu există limbaj prin care ai putea să exprimi tot ce vezi. Am încercat să-l inventez eu. Știu ce visezi după cum respiri și după cum îți aduni degetele de la picioare. Astea nu sunt lucruri importante, sunt conștient de asta, doar că nu le mai știe nimeni altul.

171170

Și, ce spui? În legătură cu ce? În legătură cu planul. Nu- s convins. Adică? Nu ești tu cel care spune-ntruna că trebuie să scăpăm din orașul ăsta? Nu cred că plecarea la Luxemburg, unde ai primit tu noul job – ar fi chiar fuga mea din oraș. Și, la urma urmei, ce aș face eu acolo? Eu… Tu nu ai serviciu. Da. Păi, fă-ți rost de unul. De parcă ar fi așa de ușor. Păi, ai încercat? Nu am avut de ce. Și cum rămâne cu munca mea? Eu sunt mulțumit cu munca mea aici. Asta nu se poate numi serviciu. Serios? Ia să te vedem pe tine cum ai scrie zece paragrafe de text despre noua scenă muzicală pentru regie. Nu mă interesează asta. Nici pe mine nu mă interesează a ta. Nu? Nu. Cum s-ar tot numi. Cum s-ar tot numi? Exact. Ai tu habar ce lucrez eu? Ai un serviciu adevărat.

Adevărat? Da, stai și lucrezi, îți faci norma de timp și cu asta basta. Poftim?

Nimic nu se schimbă. Dar scrierile tale schimbă lumea? Nu, însă îmi schimbă conștiința – a trebuit să râd, pentru că pur și simplu nu ăsta era adevărul. Nu sunt un tip ambițios. Am fost cândva. Însă ambițiile mele nu au fost profitabile. Hai, lasă prostiile. Pur și simplu ți-e frică să te apuci de ceva. Am scris un roman. Pe care nu l-a publicat nimeni. Asta necesita mai mult curaj decât a avea un serviciu. Cum așa? Pentru că nepublicarea ți-a rănit orgoliul?

Am tăcut. Cum să-i explic că-mi convine să fiu inutil, și să am iluzii romantice despre lumea asta, că nu sunt omul competiției și nu vreau să-mi îndes viața într-o servietă? Așa văd eu lucrurile. Nu vreau să am șef. Nu vreau să lucrez pentru alții. Nu cred într-un viitor mai bun și în țările promise. De fapt, și la noi va fi o țară promisă. Îmi aduc aminte cum povesteam cu ea despre asta. Obișnuiam să spun că, în țara promisă, politicienii vor purta toți haine la fel. Doar țigările vor fi mai scumpe. Și bancnotele vor avea altă culoare. Regulile jocului nu se vor schimba. Și niciodată nu s-a pus problema că aș fi prea tâmpit pentru reguli. Ele sunt foarte simple. Simple și brutale. Prefer un altfel de joc. Pe cel care aduce a jocurile de copii, cu elasticul, sau tricica. Am uitat regulile acelea. Am rămas în faza adolescentină.

Bine, totuși? mă întrebă. Nu știu. Când vei ști? Nu știu. Ăsta e răspunsul tău la toate.

173172

Poate că e așa. Voi accepta oferta de muncă. În regulă. În regulă? În regulă.

Și din nou tăcere.

Nu știu, i-am spus. Și acum ce? Cum s-a ajuns aici? Cum de nu ne-am prins mai devreme că fiecare trage pentru sine? Eu trag, tu ești doar o mârțoagă pe care nu am reușit să o urnesc, am râs amândoi. Și acum ce? Asta te-am întrebat și adineauri. Știu. Știi? Știu. Și acum ce? O să mă mai gândesc, mințeam eu.

Și apoi am plecat. Și apoi a plecat și ea. Mai întâi din preajma mea, iar apoi și din țară. În noaptea aia am visat sunetul căii ferate. Însă ei nu-i plac trenurile. Câteva luni mai târziu, am intrat în țara promisă. Până atunci, eu rătăceam prin ținuturile pustii ca un Moise beat, și așteptam să-mi pice mana din cer. Am avut dreptate. Aproape nimic nu s-a schimbat. Bancnotele au altă culoare aici. Țigările sunt mai scumpe. Fumez un pachet pe zi, ca și până acum. Doar că sunt mai uscat.

Traducere de Borco Ilin

 


BORCO ILIN, n.1975, Timișoara. Debut: revista Orizont, 1994, prefațat de Șerban Foarță.

Volume de poezie publicate în limba sârbă: Nu i-aș ierta nimănui tăcerea (1999, volum colectiv, 7 autori tineri), La nord de suflet (2001), Mai înspre nord (2003) (toate volumele enumerate apărute la Uniunea Sârbilor din România). Publicații în limba română: Adio, gondolier, vin caii (Brumar, 2009, poezii), Așteptăria (Brumar, 2015, proză scurtă), De azi se moare altfel (Brumar 2016, poezii). Invitat ca autor și traducător la Festivaul Internațional de literatură FILTM 2016. În lucru pe 2017: un volum de proză. Publicații în revista Orizont, Orient Latin și altele în Serbia. Prezent în câteva antologii de poezie în România și Serbia. Laureat al premiului Uniunii Scriitorilor filiala Timișoara 2002 pentru poezie. Laureat dublu al premiului literar al Uniunii Sârbilor din România. Membru al Uniunii Scriitorilor Serbia. Membru al Uniunii Scriitorilor Romania. Conducător literar al atelierului de proză scurtă Litere mici, 2007, proiect rezultat cu o carte de proză semnată de liceenii din Timișoara. Bursier la revista belgrădeană NIN, 2005. În urma unui articol publicat în NIN, președintele Serbiei, Boris Tadici, i-a cumpărat o bicicletă. Amator de fotografie. Expoziție foto personală la Bastionul Theresia, 2004, Gheața pe jar, prezentată de prof. Ivan Esveev. Corespondență cu Dușan Petrovici în anii 90. În prezent: PR al Muzeului Satului Bănățean și realizator emisiuni culturale în limba sârbă la Radio Timișoara.

Despre autor

Sven Popović

Sven Popović

Sven Popović was born on September 19, 1989 in Zagreb, now located in Croatia, but back then in Yugoslavia. His short stories were published in the anthology of young Croatian writers („Bez vrata, bez kucanja”, Sandorf 2012), in a collection of short stories „Record Stories” (Aquarius Records, 2011) and various magazines and webzines like „Quorum”, „Zarez and Arteist”. He contributed as a freelance journalist to a number of magazines such as „Zarez”, „Aktual” and the Austrian leftist magazine „Wespennest”, as well as writing literary and album reviews for various webzines. His collection of short stories, „Last Night (Meandarmedia)” came out in 2015 and received excellent reviews. Several of his stories were included in „Best European Fiction 2017” (Dalkey Archive Press).

Scrie un comentariu