Restituiri

Document de epocă: Memoriul preotului greco-catolic Vasile Cesereanu către pontiful Ioan Paul al II-lea (episodul II)

Lucrez acum la ediția a doua a cărții documentare despre bunicul meu patern, preotul greco-catolic Vasile Cesereanu (fost deținut politic), alcătuită în principal din dosarul său de urmărire de către Securitate, dar și din Memoriile pe care bunicul meu le-a trimis diferitelor instituții care l-au persecutat. Documentul de față, inedit, care va intra în ediția a doua a cărții, este un Memoriu pe care Vasile Cesereanu i l-a înmânat în 1980 pontifului Ioan Paul al II-lea, pe când se afla în exil la Roma, pentru a prezenta situația sa de preot greco-catolic, dar și a greco-catolicismului interzis și persecutat în România. Literomania va găzdui în trei episoade fragmente din Capitolul I al acestui Memoriu. Pentru autenticitate deplină, nu am intervenit cu niciun fel de corectură ori adaos. Am conservat ca atare greşelile de ortografie, de sintaxă, punctuație, morfologie, și alte tipuri de greșeli, exact cum sunt scrise de mână în Memoriu. Pentru a se înțelege relevanța istorică și documentară a acestui text, voi prezenta succint biografia bunicului meu patern.

Vasile Cesereanu s‑a născut la 15 februarie 1899 în comuna Năsal din raionul Gherla, județul Cluj. A fost fiul a doi țărani, Grigore și Ana. Școala primară a urmat‑o în comuna natală. Liceul l‑a făcut la Gherla, mai întâi la Liceul de stat maghiar, apoi la Școala normală de învățători. De asemenea, a studiat la Liceul Andrei Mureșanu din Dej, unde a obținut bacalaureatul și maturitatea în 1921. S‑a înscris la Academia de Teologie greco‑catolică din Gherla, pe care a terminat‑o în 1925. În 1926 s‑a căsătorit cu Veturia Mureșan (născută la 17 septembrie 1900). Din această căsătorie s‑au născut patru copii, din care doar doi au supraviețuit: o fată, Maria (născută la 8 februarie 1933) și un băiat, Domițian (născut la 11 ianuarie 1935). Vasile Cesereanu a rămas văduv în 1953.

Tot în 1926 a fost hirotonit preot de către Iuliu Hossu, episcopul greco‑catolic de Gherla (mai târziu, episcop de Cluj‑Gherla și apoi cardinal in pectore). În 1937 a fost în pelerinaj la Roma. A activat ca preot în parohia Copru (aparținând de protopopiatul Câmpia), situată în județul Cluj (fost județ Someș). În parohia Copru a fost preot greco‑catolic vreme de 21 de ani, până în 1947. Din 1948 s‑a mutat în comuna Budești din județul Bistrița‑Năsăud, unde a continuat activitatea preoțească în clandestinitate, în casa sa particulară. Desființarea de către regimul comunist a Bisericii greco‑catolice, în 1948, nu l‑a făcut să treacă la ortodoxie, ci a întărit credința sa statornică în greco‑catolicism.

Pentru credința sa, Vasile Cesereanu a suferit șase condamnări (de luni ori ani), fiind încarcerat în închisorile Gherla, Cluj, Bistrița, Aiud, Jilava, cu pauze și intermitențe, din 1952 până în 1964. În total, perioada sa de închisoare însumează aproape șase ani. După eliberarea din închisoare a dorit să emigreze, dar autoritățile comuniste nu i‑au îngăduit acest lucru.
În 1974 a fost primit în Ordinul bazilitan (Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare). Din 1975 a început demersurile oficiale pentru a emigra la o mănăstire din Glen Cove, statul New York, în Statele Unite ale Americii, unde se afla o comunitate de călugări bazilitani.

În vara lui 1978 a plecat la Roma (în tranzit spre S.U.A.). În 1980 a înaintat Pontifului Ioan Paul al II‑lea un memoriu amplu (scris de mână în limba română, însoțit de o traducere italiană dactilografiată), în care a expus situația sa personală în cadrul Bisericii greco‑catolice persecutate în România; în același memoriu a cerut binecuvântarea papală ca membru al Ordinului Sfântul Vasile cel Mare. Acest Memoriu a fost adus la Cluj de părintele Silvestru Augustin Prunduș, superiorul preotului Cesereanu în cadrul Ordinului Sfântul Vasile cel Mare. Pentru ediția a doua a cărții de față am recuperat – din Arhiva bazilitană de la Cluj – acest memoriu foarte important.

Din dispoziție papală, Vasile Cesereanu s‑a stabilit definitiv și a slujit, din 1980, ca monah bazilitan, la o mănăstire de maici – călugărițele „Inimii Maicii Domnului de la Fatima” (Suore Oblate), aflată la marginea orașului Roma.
Vasile Cesereanu a murit la Roma, la 19 martie 1984. Este îngropat în cimitirul Verano din Roma, alături de canonicul Aloisie Ludovic Tăutu, protectorul său principal din exil.

Ruxandra Cesereanu

[Memoriu-autograf]

Sanctității Sale, Prefericitului părinte, Părintele părinților, Sluga Slugilor lui Dumnezeu, urmașul legiuit al Sf. Petru: Papa Ioan Paul al II-lea

Roma – Vatican

Prefericite Părinte!

Subsemnatul, Cesăreanu Vasile, preot gr. catolic de rit biznatin, originar din România, născut în comuna Năsal, la 15 februarie 1899, emigrat din România în ziua de 26 iunie 1978 și sosit în Italia – Roma în aceeași zi, cu profundă umilință vin înaintea Sanctității Voastre cu următorul

Memoriu

Capitolul I

(partea a doua)

După sosirea mea acasă, credincioșii iar începură a veni, dar acum mai puțin, căci numărul lor se împuținase din mai multe motive: 1) credincioșii combăteau împreună cu mine în speranța unei schimbări spre mai bine, în situația bisericii lor. La orizont însă nu se contura nimic și timpul trecea: 2) Oboseala, ca și în orice altă acțiune, a cărei sfârșit nici măcar nu-l poți întrezări. 3) Tentația; când vedeau pe frații lor de credință trecuți la ortodoxie că se bucură de o viață religioasă normală: 4) Dispoziția papală dela începutul anilor 50, prin care se permitea credincioșilor greco-catolici – acolo unde nu era biserică romano-catolică să meargă la biserica ortodoxă – mai rar și să asiste pasiv la slujbă și să asculte o predică. A fost destul ca tu preot care l’ai păzit pe credincios de căderea de la credință, să-i deschizi poarta ca el să intre odată, de două ori, de trei ori, ca pe urmă să se topească în masa ortodoxă și să zică că toate sunt ca la noi, sau chiar mai bine că nu mai trebuie să se scoale dimineața devreme, ca să treacă dealul și să meargă nu știu unde ca să facă o mărturisire și să asculte o slujbă. Nu toți preoții au agreat acea dispoziție papală și unii au fost consternați de apariția ei. Personal nu am agreat-o nici eu și nu am sfătuit în nici un caz pe credincioși în sensul recomandării ei. Mulți preoți și credincioși au apreciat-o ca o torpilă îndreptată împotriva credinței lor. Episcopii din temniță încă au desavuat-o și pe cât au putut ne au pus în gardă cu privire la ea. Sa mai întâmplat și un alt fapt care a scăzut însemnat combativitatea bisericii noastre, anume:
În 1948, când sa făcut trecerea cu sila la ortodoxie, inalta ierarhie ortodoxă a socotit de util să le dea celor trecuți un episcop din sânul lor. În acest scop a ales pe unul cu numele Teofil Herineanu, care a făcut studii teologice neterminate la Paris, și care la propunerea corpului profesoral al facultății teologice respective a fost revocat „illo tempore” de către preasfințitul Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla pentru incapacitatea de a termina cu bine studiile. Pe acesta ierarhii ortodoxi l’au sfințit episcop și fiindcă diocezele ortodoxe din Transilvania erau complinite cu ierarhii lor l-au trimis la o dioceză din Moldova, la Roman. Acolo a stat vreo 10 ani. Între timp, sa întâmplat moartea neodihnitului episcop ortodox de la Sibiu. În locul rămas vacant a trecut episcopul ort. de la Cluj, Nicolae Colan iar în locul acestuia a fost adus Teofil Herineanu care mai trăiește și se întitulează episcopul ort. al Clujului, Vadului și Feleacului. Acesta, după instalarea la Cluj și-a avizat prieteni și cunoscuți preoții netrecuți și i-a întrebat că ce mai așteaptă și ia îndemnat să intre la rând în ortodoxie și să le deie parohie. Și sau aflat de aceia, slabi de înger, și obosiți de așteptare, cari au primit invitația și au trecut – părăsindu-și legea nu pe considerații de convingere, ci ca să ajungă la un ciolan. Trădarea lor au fost plătită cu instalarea în parohii și cu conferirea gradului onorific de protopop cu facultatea de a purta brâu roșu, cu care ei – foștii mei prieteni și frați de preoție mă flatau și pe mine scuturândul – brâul roșu și zicând „Dacă vei veni și tu la noi și tu ai avea brâu roșu și dacă nu – rămâi cu cel negru”. Răspundeam: „Nu-mi vând credința pentru nimic pe lume, mai puțin pentru o cârpă roșie”.

Răul nu sa mărginit numai la atât ci a evoluat în sensul că mulți credincioși de ai noștri văzând pilda și îndemnul preoților trecuți, au trecut și ei. Câțiva ani mai târziu sa mai găsit un vânător de ciolane cu studii complete făcute la Roma, care și el, doctor Vasile Aștilean, după 15 ani de rezistență catolică încununată cu temniță de 3 ani, a primit ispita ortodoxiei și a trecut la ea, trădându-și legea pentru un comănac episcopal. Astăzi este episcopul ort. al Aradului. Episcopii noștri, 3 câți mai trăiau au fost dispersați de la Curtea de Argeș, unde aveau domiciliu obligator comun: Preasfințitul Alexandru Rusu al Maramureșului a fost dus în temniță pentru ispășirea pedepsei de 25 ani, Presfințitul Bălan Ioan a Lugojului a trecut cu domiciliu obligator la mănăstirea Ciorogârla, unde a și murit, iar Preasfințitul Hossu Iuliu al Clujului, la mănăstirea Căldărușani.
[…] Dar să ne întoarcem la anul 1957, când m’am întors acasă din a treia temniță. Credincioșii iar au început a veni, e drept mai puțini, cum am arătat mai sus, dar aceștia erau cei încercați, cei căliți, cei lămuriți cum se lămurește aurul în foc. De aici încolo, până ce am dat moștenirea altor frați (doi frați călugări, ieromonahi basilitani din comuna vecină, Visuia) nu a mai defecționat nici unul. Activitățile spirituale curgeau în mod relativ pașnic. Am zis relativ, pentrucă de fapt organele de miliție și securitate mă urmăreau și mă supravegheau. Așa sau scurs 4 ani jumătate până în 20 oct. 1961. Atunci, în dupăamiaza acelei zile, eram singur în casă. Aud o rumoare afară, mă uit pe geam și văd pe șosea în fața casei că sa oprit o mașină din care a descins un ofițer de securitate și sergentul miliției locale. Mă pun în gardă. Sosesc la ușă, bat, eu îi poftesc. Ei intră și salută: bună ziua. Eu răspund. Apoi ofițerul se prezintă: Sunt locotenentul de securitate Pop Alexandru. Răspund: să trăiți! Apoi zice: părinte, a sosit ceasul. Răspund: mă bucur. Cum te bucuri? Nu ți-au fost destule temnițele de până acum, mai vrei să mergi? Am răspuns: apoi dacă trebuie. Zice: nu te-ai astâmpărat. Noi te-am urmărit și supravegheat. Acum în sfârșit sa umplut paharul și am venit să te ducem. Răspund: nu mă împotrivesc, sunteți mai tari decât mine și mai mulți, așa că vă stau la dispoziție. Apoi a scos o hârtie și mi-a arătat-o. Era ordinul de arestare și percheziție a procuraturii militare Cluj. Am fost percheziționat, apoi am fost dat milițianului să mă țină la o parte, iar ofițerul cu civilul au percheziționat casa. M’au întrebat: ai armă? Am răspuns: nu am. Griji că dacă găsim armă e mai rău. Răspund: Numai să nu o puneți d-voastră și să ziceți că ați aflat-o. Bani ai? Răspund: am. Câți? Răspund: 650 lei. Dă-i aici! I-am dat. Apoi au continuat percheziția care a durat de la 3 după masă până la ora 7 seara. Din o bibliotecă de 300 bucăți: cărți, broșuri, reviste, au ales numai unele. Cele religioase le-au reținut ca corp delict, iar restul au fost predate milițianului ca să le ardă. Au fost arse în curtea primăriei. Au mai fost ridicat tot materialul de cult: cruci, potir, disc, linguriță, cuțit, acoperitoare, antimis, patrafir (altă haină de cult nu am avut) sf. scriptură, Orologhion, Euhologiu, cărți de rugăciune, etc. Apoi a zis: Părinte, îmbracă pe D-ta un rând de haine care vrei, ia paltonul și căciula. Am zis: Rămân cu cele de pe mine. Atunci sărută-ți nevasta și copiii și hai. Ce să sărut? Soția era moartă de vreo 10 ani iar copiii erau căsătoriți și duși de la mine. Apoi am ieșit înaintea lor, m-au urcat în mașină și împreună cu materialul – așa zis corp delict am gonit spre Cluj. Am sosit la ora 8 seara. Mașina s-a oprit în fața unei porți de fier, păzită de o santinelă. S’a deschis poarta, a intrat mașina și sa postat in fața unei clădiri cu un etaj. Ofițerul locotenent deschide ușa mașinii și strigă: Ieși afară! Apoi către zbiri: luați-l în seamă. Numai decât un plutonier î-mi aruncă ceva și zice: Pune sus ochelarii aceștia, că văd că nu vezi bine. Îi iau și mă uit la ei, dar el vociferează: Punei pe ochi, banditule, că nu ți-am dat ca să te uiți la ei, – apoi a sărit și mi ia pus el. Erau ochelari de securitate cari în locul lentilelor au tablă, anume ca să nu poți vedea nimic. Apoi m’a prins de antebrațul drept și ma tras în jos pe niște scări unde am căzut și m’a îmbrâncit zicând scoală sus banditule, încă te faci că nu poți. Apoi ma tras după el vreo 50 metri dealungul unui coridor subteran, a deschis o ușă și cu o lovitură de picior în popou m’a avântat întro cameră strigând: În coteț, porcule. A închis ușa și mi-a strigat: Dă jos ochelarii și pune-i în cui. I-am dat jos și m’am pomenit întro cameră de 2 x 2 x 2 jumate metri, luminată de lumină electrică roșie de intensitate redusă având în ea un pat de fier neechipat și o masă. Am stat în mijlocul camerii uitându-mă roată și gândindu-mă – nu unde am ajuns – ci la felul cum mi sa făcut primirea și la regimul de temniță politică a securității de care am auzit dar pe care acum nu l’am cunoscut. Căci cele trei condamnări pe cari le făcusem erau de drept comun, iar aceasta pe care era să o primesc era la articol politic. Întradevăr, între regimul penitenciar de la politici și cel dela drept comun, deosebirea era mare. La securitate nu erai scos din: banditule, escrocule, mișelule, criminalule, tâlharule, etc. Și una în plus pentru preoți: iezuitule. La dreptul comun erai agrăit [chemat, n.n.]: Dumneata, sau mai civilizat: Domnule hoț. La securitate era bătaia și foamea. La dreptul comun nu era bătaie, iar mâncarea era atât cât să nu mori de foame, anume: dimineața, cafea neagră sau terci (făină de porumb muiată în apă caldă), la prânz 400 gr. de mâncare cu carne provenită din descărnarea copitelor și unghiilor de vite și oi; nas de vite, urechi de vite și de oi, ochi de vite și de oi, cartilagii de la unghii împreună cu nelipsita burtă care uneori era curată albă, alteori era verde. Toate aceste tăiate bucăți mici și mestecate cu arpacaș (orez decorticat), cartofi, fasole și varză, după cum era cazul. Cina era 300 grame de zeamă subțire – minestra. Pâinea zilnică era 250 grame mălai (turtoi) pâne di granturco de slabă calitate și 50 grame pâine integrală de grâu – o felie subțire pe care deținuții o numeau „rândunica” fiindcă era subțirică și zveltă ca și pasărea rândunica. Dar suntem încă la securitate.

Dealungul coridorului subteran și de o parte și de alta erau celulele în număr de 50. În aceasta erau deținuți cărora li se făceau cercetările și li se alcătuiau dosarele în vederea judecății. Într-una din acestea eram și eu și de acolo – timp de două luni și jumătate eram scos cu ochelarii pe nas ca să nu văd nimic – odată pe zi la veceu, odată la două zile la cercetări și odată la două zile tot cu ei pe nas la plimbarea de 15 minute întrun țarc anume făcut pentru plimbare. Cercetarea mea a fost ușoară pentrucă eu am recunoscut tot și incriminarea a fost: activitate de cult clandestină la care au mai adăugat și instigație (pentrucă am trimis la Guvern o cerere cu 600 semnături în care am cerut să se deie libertate credinței noastre și să fie eliberați episcopii cari mai trăiau). Am auzit însă pe alții din camerele vecine, cum strigau; vai, aoleo, etc. că erau bătuți până la nesimțire. Aceasta apoi mă îngrozea. Dar sau sfârșit și acestea și cu dosar făcut am fost dus la penitenciarul comun, iar dosarul predat tribunalului militar pentru a fi judecat. Tribunalul m’a condamnat la 4 ani închisoare cu confiscarea întregei mele averi. Apoi am fost transferat la închisoarea politică în Gherla. Acolo am fost introdus în camera preoților. Acolo am aflat 58 preoți de diferite confesiuni, eu eram al 59-lea. Dar nu erau toți aici. Preasfințitul Rusu Alexandru, Episcopul Maramureșului, cu 25 ani condamnare era la Dej bolnav, de acolo a fost adus la spitalul închisorii Gherlei, unde a și murit în ziua de 9 mai 1963. A fost înmormântat în noul cimitir al deținuților care se află alături de fabrica de țigle lângă strada care duce spre Nicula. Nu se știe unde este mormântul său. Între episcopii rămași încă în viață, Preasfințitul Iuliu Hossu, care avea domiciliu obligatoriu la Căldărușani. Pe confesiuni se împărțeau astfel: 17 greco-catolici, 23 ortodoxi, 12 romano-catolici, 4 reformați și 3 unitari. Decanul tuturor era canonicul greco-catolic de la Oradea, Ioan Georgescu, și ca vârstă (70 ani) și ca valoare intelectuală. Între greco-catolici – cu excepția alor doi – toți erau condamnați pentru credință. Restul din celelalte confesiuni niciunul nu era pentru credință ci toți pentru activități contra statului. Unii erau condamnați la moarte, alții la muncă silnică pe viață, alții la închisoare între 5–15 ani. Singur eu eram cu închisoare mai puțină, de 4 ani. Pe parcurs regimul detenționar sa mai ameliorat, din cauză că România a făcut legături comerciale cu America – USA – iar americanii iau impus guvernului român eliberarea tuturor deținuților politici. Ceeace sa și întâmplat în primăvara anului 1964. Atunci m’am întors și eu acasă, bolnav și slab, după doi ani și jumătate temniță politică efectiv făcută. Aceasta a fost a IV a temniță. Casa era singură și goală. Nu mai era a mea că a fost confiscată prin sentința de condamnare a tribunalului. Ușile și ferestrele erau bătute în cuie să nu poată intra nimeni. Tot ce a rămas de mine în ea: haine și mobilă au fost vândute cu licitația în favorul statului. Acareturile gospodărești: grajd pentru vite, grânar, șopron, cotețe pentru păsări și găini, stupină cu 14 stupi sistematici, la fel au fost vândute. Am rămas numai cu hainele de pe mine cu care am fost dus la închisoare și cu care m’am înapoiat. Ce puteam să mă fac? Din mila unui nepot care locuia în vecini am fost primit în casa sa, unde m’am pus în pat că eram bolnav. Credincioșii auzind de sosirea sa au venit să mă vadă. Unde m’au văzut și slab, plângeau de mila mea. Au trecut vreo trei sătpămâni și am început să mă întrem. Apoi am început a face iară sfintele funcțiuni ale darului preoției mele – numai în casa nepotului. Deocamdată am fost lăsat în pace.

Al Sanctității Voastre cel mai umil și
mai mic fiu în Domnul,
Cesăreanu Vasile
preot greco catolic de rit bizantin

Roma, via Torresina 151
data iulie 1980

În fotografie: Vasile Cesereanu cu Papa Ioan Paul al II-lea (1980).

Despre autor

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Actualmente este profesor la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2016). Este, de asemenea, redactor-șef al revistei de cultură „Steaua”. A publicat 8 cărți de poezie, cele mai cunoscute fiind: „Oceanul Schizoidian” (1998, 2006); „Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (2002, 2016); „Kore-Persefona” (2004); „Coma” (2008); „California (pe Someș)” (2014). A publicat 2 cărți experimentale de poezie, la patru mâini, alături de Andrei Codrescu („Submarinul iertat”, 2007) și Marius Conkan („Ținutul Celălalt”, 2011). Ca prozatoare a publicat 7 cărți, cele mai cunoscute fiind: „Tricephalos” (Editura Dacia, 2002); „Nebulon” (Editura Polirom, 2005); „Naşterea dorinţelor lichide” (Editura Cartea Românească, 2007); „Angelus” (Editura Humanitas, 2010) și „Un singur cer deasupra lor” (Editura Polirom, 2013, 2015). Ca eseistă, Ruxandra Cesereanu a publicat 8 cărți și a coordonat tot atâtea.

Scrie un comentariu