Jurnal la babord

Pasărea-clopot la Hong Kong

De pe puntea de navigație a lui Negril Bay – cu care am străbătut în primăvara lui 2000 canalele patagoneze („Los canales patagonicos”, cum zic piloții chilieni, mai toți foști ofițeri în armata lui Pinochet) –, în Canalul Messier, în punctul numit Cotopaxi, se vede de departe, de parcă ar naviga în bună regulă, o navă eșuată în 1962, sub pavilion grecesc: Capitan Leonida. Venea cu zahăr din Cuba pentru Chile, dar nu ajunsese încă la Montevideo și încărcătura fusese deja vândută altcuiva, din ordinul armatorului. Apoi, acesta, cunoscând bine povestea fregatei britanice eșuate la sfârșitul secolului „în canale”, i-a cerut comandantului să pună nava pe uscat, în același loc. Evident, compania de asigurări a fost intrigată, mai ales că nava avusese pilot la bord. Doar că acesta se dusese la culcare, după ce stătuse opt ore pe puntea de comandă. Socotise că dincolo de „Angostura inglesa” nu mai exista nicio trecere dificilă și-i indicase comandantului de drum să urmeze. Comandantul, care-i sugerase pilotului să se ducă la culcare, îl asigurase că totul va fi în ordine. Mașinațiunea a fost dată în vileag când, trimis la fața locului, inspectorul companiei de asigurări a vrut să vadă marfa din hambare. N-a fost deloc surprins când a constatat că acestea erau goale. Întrebat, comandantul a explicat că, între timp, zahărul se topise în apa ce năvălise prin spărturile din corp. „Dar unde sunt sacii?”, a întrebat inspectorul, care reținuse în conosamente că zahărul încărcat în Cuba fusese însăcuit. Neputând da un răspuns acceptabil, comandantul și armatorul au fost deferiți Tribunalului Maritim Internațional.

Apoi, a doua zi, când am trecut pe lângă ea, pilotul Rodolfo Camacho mi-a depănat istoria Santei Leonor: nava, sub pavilion american, jumătate cu pasageri, jumătate cu marfă, străbătea liniștită unul din canalele ce dădeau în Strâmtoarea Magellan. Era noapte. Pilotul conversa cu căpitanul american și, la un moment dat, acesta exclamă, aprobând ceva ce tocmai spusese pilotul: „All right, all right!”. Filipinezul de la timonă a înțeles că i se dăduse comandă pentru „bandă dreapta” (sau „totul la dreapta”) și a învârtit de timonă, cât a putut, spre dreapta. Când cei doi și-au dat seama de situație, era prea târziu. Nava încălecase o stâncă și întrerupsese serata ce se desfășura într-unul din saloane. Pasagerii și echipajul au coborât, pe lună plină, într-o barcă de salvare și au fost preluați după câteva ceasuri de o șalupă a marinei militare chiliene. Pe hartă, Santa Leonor e marcată cu simbolul epavelor.

13 ianuarie 2004

Zi cu valuri acre pe punte, măturând cablurile și prizele containerelor frigorifice într-un răpăit de scurtcircuite înnebunitoare. După aceea, am dârdâit aproape zece ore în frig și am clefăit cu cizmele în apa care țâșnea din toate părțile (m-am pomenit, în două rânduri, cu câte un val rece în spinare). Nu mai aveam bocanci și salopete uscate, ștecherele erau inundate, sculele luate de apă, iar cu cizmele de cauciuc alunecam ca pe gheață.

14-15 ianuarie 2004

Zile oribile, cu sechelele furtunii. Navele bune se cunosc după cum ies din furtuni. Likes Deliverer e una în primul rând ieftină și, din punctul meu de vedere, proastă, chiar dacă e nouă. Șeful meu s-a supărat când i-am spus-o (chiar din primele zile!), pentru că a pus suflet la recepția ei, și pune în continuare, dar când a văzut ce prăpăd au făcut două zile de valuri epileptice – prăpăd ce putea fi evitat dacă la proiectarea navei s-ar fi ținut cont de câteva amănunte –, n-a avut încotro și mi-a dat dreptate. Sunt epuizat ca după un marș de noapte.

Ce a rămas, până la urmă, din programul inițial al navei? Câteva porturi ispititoare ale Orientului Îndepărtat, dizolvate ulterior în amorțeala zilelor de stat la ancoră. Drumul spre port al vapoarelor trece prin fața noastră și vedem cum numărul lor și al containerelor de pe punte se împuținează de la o zi la alta. Cele care, totuși, transportă câte ceva au la bord containere goale, după cum le trădează linia pescajului. Captain Stuart numără 75 de nave în zona exterioară de ancorare. Se aude că, la Singapore, ar fi 400. Dincolo, unde ne făcuserăm reparațiile, în zona de ancorare interioară, au rămas puține nave din pricina tarifului: 800 de dolari pe zi. Criza lovește din greu flotele lumii și scenariile care încep să circule nu fac decât să ne deprime. Și, de parcă ar fi vrut să ne separe de sursa angoasei, ceața a venit ca o binecuvântare. Stăm, așadar, împachetați zile la rând într-o ceață pufoasă, albăstrie, cu miros de usturoi. Din timonerie nu se vede nimic la cinci metri în fața castelului. În schimb, se aude duduitul șalupelor și strigătul pescarilor din bărci. Pe ceață se prind bine calamarii și sepiile. Se aude de peste tot mugetul înfundat al clopotului de bronz, manevrat până mai ieri, la prova, de marinarul de cart, astăzi reprodus în difuzoare prin mijloace computerizate. Ca piesă de emergență, impusă de regulamentele internaționale, obiectul cu pricina există în continuare în dotarea oricărei nave. Căutând altceva, am dat, într-una din zile, peste el, ferecat într-o ladă. Avea gravate, pe partea superioară a evazării, numele navei și anul ei de fabricație: Maersk Brooklyn – 2007. L-am ridicat cu dificultate și i-am lovit limba de pereții calotei. Am făcut atunci un salt peste meridiane și mi-am amintit de pasărea-clopot din pădurile amazoniene. Când suferă de căldură, emite sunete care se aud până la trei kilometri și care par dangăte de clopot.

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu