Avanpremieră

După ce gândurile iau foc

După ce gândurile iau foc

Zăpada e-o mireasă desculță ce sare într-un picior să nu fie prinsă și să acopere zone întinse ca un năvod.
Imperiul ei zace în vise ca o unealtă de sădit flori – fractali în plin dinamism auroral.
Tu urli când o recunoști cântând la țambal, asemeni lăutarului descins din lumi apuse.
Nu cred că mă cunoști. Dă-mi voie să mă prezint. Sunt limita de sus care încearcă universul cu un fus nesfârșit.

Azi nu mai ai răbdare

Încaleci în amurg, dai frâu liber murgului și te apuci să cânți o doină de prinsoare. “Au zăbovit petrecăreții pe la nunți”, îți spui grăbit și te trezești buimac pe muntele străin, făcând focul pentru înnoptat.
Citești prea mult. Ai ochii încărcați de lacrimi. Chiar te cutremuri când din cer făcliile se fac gonaci.
Tu numeri zilele în care ești ostatec printre ele, pe urmă taci.

Discurs pentru euglene

Noptatec ți-e gândul. Azi nu mai ai chef de harță. Privești pridvorul cum se încarcă de apă. E chiar oceanul care încearcă să iasă din matcă, să fie liber ca o floare înmiresmată.

Tu nu cunoști răspunsul

Lumina e orbitoare. Te clatini ca un paltin. Ai ziua la picioare și nici un miez de dafin. 

 Oare de ce?

Te numeri printre cei ce urcă în lumină? Și totuși nu ajungi la țintă. Sunt umbrele prea reci? Se-acumulează neodihna? Sau gurile celor nedrepți își turuie în neorânduială grija?
Fericirea e o pană cu care scrii tot ceea ce e ușor și vine din stihii, iar umbrele doar ce se prefac în licori cu care amețesc arătările de dincolo de zenit.

Amuzament

Pentru a nu știu câta oară număr stelele. Am impresia că le știu pe toate pe dinafară, dar dintr-o dată se face ziuă și aștept cu nerăbdare să o iau de la capăt. Ordinea e vag stabilită deoarece la o deschidere de ochi apar noutăți stelare pe care încerc să le aliniez cu biciușca fermecată dintre Lună și Soare. Asta ca să nu mă plictisesc de atâta splendoare.
Nu există limite, spui asta într-o doară, apoi îți descleștezi dinții și urli din răsputeri să spargi limita durerii în două.

Amiaza nuferii calcă în cer

Clipe deșănțate sunt cele în care cultivi plăceri și nu lași Înaltul să te îndrume spre ostia care coboară în Infern.
Întoarce-ți privirea în tine. Lasă să zbârnâie secundele în abis ca o centură de castitate ruptă în lupta cu nemurirea.
Zemuitoare e clipa. Și-a pus fărașul la adăpost să nu poată fi alungată niciunde. Tu ceri în neștire aerul respirat pe cruce de Hristos.

Ai pana grea de scris

Nu te încumeți să privești în zare. Stai cu ochii larg deschiși, să nu tulburi lumina ce coboară lin ca o ninsoare în luna lui april.
Peste desișuri șuieră vântul. Se-apropie toamna grăpiș. Frunzele arămite fac cununi peste vise atunci când se lasă molatec la pământ.
Nicio zvâcnire, doar apa ce picură mărunt. Spală o lume întreagă de miasme și-și lasă potirul greu să potolească setea celor cu sârg.
În inima muntelui nu-i scăldătoare, ci doar ecouri prelungi care răzbat până la Soare și-apoi se întorc în Pământ, ca un răspuns la o lungă scrisoare.

Cine sunt cei care ard în văpăi?

Au nume de statui purtate de nimfe. Vociferează când sunt luați la întrebări. În rest, tărăgănează vorba cu tâlc pentru a nu mistui din mister.

Supune-te

Este pentru a nu știu câta oară când învăț lecția asta. Arborescent e trecutul. Lumina se împrăștie lin, ca o lăcustă izgonită din vie. Adulmec înțelesul deplin al învățăturii iubirii ce tinde să mă învăluie ca o fâșie. Ne naștem pentru a fi inorogi în alaiul de nuntă. Cununia e o resursă a Binelui îndreptățit ca o turtă cu miere.
Tu ce crezi despre asta, omule? E o cărare pe care îngerii merg întru cuvânt. Tu zaci în întuneric pentru că nu ai lăsat să te inunde lumina și lucrurile par întoarse cu furca. Ochiul amiezii stă deasupra capului tău, iar tu nu-l poți vedea din cauza umbrei ce se împrăștie pe fruntea ta. Adu-ți aminte că speranța niciodată nu poate fi o piază rea. Tu stai la geam, cu pipa în gură și o mulțime de gânduri fără oprire.
Tu ții mâna pe frunte pentru a nu lăsa gândurile să evadeze, fără avizare, și nici să stagneze prea mult în așteptare. Sunt lucruri spuse când nu știi ce sare în evidență la ceasul în care peregrinii se roagă.

Pământul cu gust de măcel

E ora amiezii. Tăciunii sunt stinși în copca lor. Urlă câinii a spaimă. Lespezile sunt linse de ploaie. Tu urmărești zborul unui pescăruș peste întinderea de ape. Asculți cum tremură broscoiul din tufiș. Penele ude ți se lipesc de trup și zborul devine un asalt în necunoscut. Întrezărirea unui înțeles se lasă așteptată. Tu cugeți ridicând ochii spre cer. Lumina cea dreaptă îți călăuzește pașii. E timpul pentru cercetarea inimii cu gust de măcel.
Tu te descoperi ca un lăstar prins de frig și stărui la soare să fii din nou un prunc dintr-un schit.

Iluzia

Tu calci pe urmele mele, ca un măr aruncat de-a dura în căutarea primăverii. Ai umerii căzuți, ca un prun plin cu roade coapte, și aerul unei păsări rătăcite în fum.

Una cu pământul

Stai și privești licărul de lumină prin sticlă, să nu-ți dezactivezi instinctul de jivină. Nici nu gândești când se face ziuă pentru că nu mai ai nevoie de odihnă. Opaițul e pentru vremi trecute și fulgerul se lasă captat în centrifuge. Tu speri că într-o zi vei merge pe lumină și în noapte. Și totuși, un păianjen se arată, burtos și negru, cât o boabă de strugure mare, și tremură în sus și în jos. Dintr-o mișcare îl arunci pe podea și-l netezești rapid sub talpa ta. E vremea pentru a cugeta puțin pe seama sa.
Iubești precum un crucișător. Îți iei avânt. Năvălești cu vântul în spate, năprasnic. Nici nu îți pasă ce urme neșterse lași pe unde te încumeți să înaintezi. Ai aripi de vultur, să te înalți cît mai sus, când vine vremea să nu te pripești.
Numele tău este INSPIR. Caut cu nesaț echivalentul lui în expirația ta cu miros de alun. Ești neam celest care se bucură nespus de această menire a sa: să potrivească lucrurile spre a se întâmpla.
Din depărtări se-aude cum toarnă cuvântul peceți de sens, care să jaloneze drumul pe care trebuie mers.
Au amuțit poeții căci nu sunt stihuri de colorat pereți, iar ei se întorc la pană și cerneală să buchisească slove de anahoreți în plină iarnă.
Întemeiată e frunza pe făptura copacului. Ea își cunoaște rădăcinile pe care le răsucește într-un nimb de raze surâzătoare și plictisită adoarme.

A trecut timpul lăcustelor

Îți treci mâna prin păr și-ți pare rău că anii atârnă de el și nu o să dispară vreodată. Te încumeți să-i numeri, luând ca reper nisipul ce-ți stă la picioare. De unde să începi?, te întrebi. Soarele e sus de un stat de om, cerul coboară și el. E a nu știu câta oară când încerc să înot în indistinctul timp, dar nu-i nimic, treptat voi învăța să înaintez ca sfredelul într-o îndepărtată stea.

Cine știe  răspunde

Pe sub poduri se ascund pribegii. Nimeni nu le cunoaște rostul. Au părul încâlcit și hainele roase de timp. Gândul lor este să se ascundă în propriul infinit. Din urmă vin iscoditorii care le drămuiesc puținul și îi taxează ca pe un câine rebegit, iar orizontul e un foc de paie fâstâcit.

Despre autor

Ana Liliana Ilea

Ana Liliana Ilea

Ana Liliana Ilea (n. 1970) este teatrolog, secretar literar la Teatrul Municipal din Baia Mare. Premii literare: Premiul pentru poezie la Festivalul de la Sighet. A publicat poeme în „Luceafărul”, „Tribuna”, „Familia” etc.

Scrie un comentariu