Flash fiction stories Nr. 195

Flash fiction stories – martie 2021 (II)

Reach content for Google search „flash fiction”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

 

Zidire
Adela Vlad 

 

Noi  o să avem o casă. Nu e gata de tot.

Mai întâi oamenii au săpat un șanț. Apoi l-au umplut cu pietre. Și eu am cărat pietre pe care le-am aruncat în șanț. Am dus câte o piatră, într-o plasă veche, care era stricată. Nu te mai puteai duce cu ea la cumpărături. Au zis că pot să car și eu pietre, dacă vreau. Au zis că o să îmi amintesc când voi fi mare cum am cărat pietre pentru casa mea. S-au uitat la mine și au zâmbit. Dacă așa au zis, așa o să fie.

Am cărat pietre ca să îmi amintesc, când voi fi mare, cum am cărat pietre pentru casa mea. Trebuia să îmi fac o poză cu mintea, că nu avem aparat de fotografiat. Dar pozele se fac numai la ocazii. Duminica, în curtea școlii, iar după aceea ne luăm și înghețată cu cinci lei.

O să fiu mândră de mine când o să fiu mare pentru ce am făcut. O să știu că sub casă sunt pietre aduse de mine cu plasa. Dacă scoți o piatră de la loc, casa se dărâmă.

Când avem oameni la lucru, vin mătușile cu găini, ouă, făină și brânză. O ajută pe mama la făcut mâncare. Atunci eu mă bucur foarte tare, pentru că ea obosește repede și se înroșește la față. O ajut și eu la curățat cartofi. Mă mai trimite să iau pâine. Mă duc. Îmi spune să îmi schimb hainele, că nu e frumos pentru o fată să meargă pe stradă cu haine murdare.

Eu nu mănânc carne când avem oameni la lucru. Ei trebuie să lucreze de dimineață până seara și trebuie să mănânce multă carne, ca să aibă putere. Eu sunt copil și nu am nimic de făcut. Eu o să mănânc o friptură când termină de săpat șanțul dinspre nuc. Peste câteva zile. Apoi pleacă și mai vin vara viitoare. Până atunci noi strângem bani.

Eu nu pot încă să îmi iau  „Heidi, fetița munților”. E o carte mare, cu poze. A zis mama că poate mi-o ia de ziua mea, dacă avem bani. Dar ziua mea e la iarnă.

Când avem oameni la lucru, mănânc zahăr topit pe foc. E ca o bomboană pe băț. Mama topește zahărul până se face negru și atunci toarnă spirt deasupra și se face o flacără mare pe moment, dar se stinge repede.

Nu-mi mai este frică deja, m-am obișnuit.

Când se lasă seara, muncitorii se adună sub nuc, își aprind țigările și beau băutura dulce din care am gustat și eu.

Ei îmi spun că voi fi  fericită că am o casă, când voi fi mare. Nu toată lumea are o casă. E cel mai important lucru.

Știe ea, spune mama.

Eu știu.

Bunica știe și ea. Ea nu mai are casă. Noi am stricat casa ei, care era  așa de veche că aproape se dărâma. Eu am văzut odată cum s-a prăbușit o claie de fân, dar o casă e mult mai importantă.

Bunica plânge mult după casa ei veche. Acum stă în bucătăria de vară. Bunica e a noastră. Ea dă de mâncare la câine și udă grădina. Se ceartă cu muncitorii că îi calcă otava. Aceștia râd. Cui o să-i dai otava, mătusă, o întreabă. Dar ea nu-i aude.

Bunica le face cadouri vecinilor: ștergare, farfurii, icoane, fețe de masă.

Până și lampa a dat-o, a spus o mătușă.

Noi nu știm cui.

Toate le împrăștie, a spus mama.

Eu nu vorbesc ceva rău de mama mea.

Ieri am fost cu bunica la fratele ei care stă departe. Am urcat pe multe dealuri ca să ajungem la el. El e bolnav și de aceea îi ducem un compot de struguri. Ce bine de unchiul că e bolnav. Și eu dacă aș fi bolnavă aș primi un compot de struguri.

Unchiul e culcat pe o pernă brodată. În jurul lui bâzâie muștele. Bunica le lovește cu un plici, dar nu le nimerește pe toate. Ea nu suportă muștele. Când o să fiu mare, eu nu o să omor muștele, deși sunt urâte. Dar și ele sunt ființe. Ființele mici trebuie ocrotite.

Unchiul doarme, nu se trezește. Nu știe că am venit, de aceea. Bunica îl ține de mână și plânge. Ea are mânile mari și negre.

-Am vrut să vin la tine la iarnă, Ioane, da’ la cine să vin? La cine să vin? Cine ne primește pe noi acuma? Numa pământu’ de ne-a primi.

-Cum cine? Camera mea o să fie înspre nuc, am sărit atunci.

Nu va fi gata până la iarnă, dar nu-i spun acum.

 

 

Cuplu
Adela Vlad

 

Tu nu poți trăi așa, nu poți trăi cu hainele mele împrăștiate pe scaune, pe pat, sau chiar pe parchet, cu dischetele pe marginea chiuvetei din baie, cu parfumuri pe masa din bucătărie, cu liste de cumpărături învechite uitate lângă cuptorul cu microunde, lângă facturi plătite sau nu.

Tu îmi cumperi cutii: cutii de bijuterii, cutii pentru curele, medicamente, nasturi, papiote, tu ești pasionat de cutii care ascund lucrurile, le înregimentează, le supun. Tu nu arunci niciodată cutiile de ciocolată, de ceai chinezesc sau de biscuiți. Ție îți plac cutiile, pentru că ele disciplinează obiectele. Să poți, și pe mine m-ai închide într-o cutie.

Tu nu-nțelegi că pe mine tot ce ating mă urmează ca un alai, nu  pot opri lucrurile să-mi calce pe urme. Nu eu creez haloul ăsta de învălmășeală care mă-nconjoară, la fel cum nu decid eu dacă respir sau nu.

Tu nici măcar nu-ți dai seama cum setea ta de ordine și armonie nu e decât un reflex al voinței de putere, de control, asupra ta, asupra spațiului, asupra lumii. E o iluzie, ar trebui să înțelegi atâta lucru. Adevărul tău nu e și al meu.

Tu nu poți trăi așa, ai spus.

Ce voiai să spui e că nu poți trăi cu mine.

 

 

Veneticul
Mihaela Buruiană

 

Preotul Mihail își ițea din când în când capul de după altar. Începea să se adune lume, era bine. Tot trimisese vorbă enoriașilor să vină la biserică, să onoreze sfânta zi de duminică așa cum se cuvine, dar până acum abia dacă zărise câte doi-trei rătăciți pe lângă babele obișnuite. Se pare însă că ultima lui predică și vizitele din poartă în poartă fuseseră cu folos. În curând, bisericuța din vârful satului avea să devină neîncăpătoare. Și tocmai azi avea o stare mai ciudată, o durere de cap localizată fix în frunte. Să fi făcut sinuzită? Era curent acolo și clădirea aia veche, din piatră, ținea frig. Din când în când, își pipăia fruntea. Parcă simțea și o umflătură acolo. Un coș la vârsta lui? Ce ciudat.

Bărbații intrau cu pălăria în mână și se duceau în față. Câțiva dintre ei, dregându-și vocile, înaintau până la strană. Femeile rămâneau în spate, unde își așezau mai bine broboadele și vorbeau între ele. Când ușa mare și grea se deschidea cu un scârțâit, toți, femei și bărbați deopotrivă, întorceau capetele să se uite la nou-veniți. Se salutau pe muțește sau rostind un bună ziua apăsat și fiecare se ducea să-și găsească un loc. Femeia de la lumânări își vedea de treabă, întinzând bețele gălbui de ceară și luând monedele în schimbul lor. Câte un om cerea și hârtie de acatiste.

La ora stabilită, începu liturghia. Preotul Mihail intona și dădea din cădelniță, iar dascălul și corul îi țineau isonul. Între două cruci, își mai ducea mâna la cap. Îl lua cu transpirații, deși îi era și frig. Prost moment să se îmbolnăvească. Oamenii adunați umăr la umăr îl priveau lung, dar i se părea normal, doar era preotul și era și venetic. Avea abia două luni de când fusese trimis în parohie nouă, să-l ajute pe preotul vechi, prea bătrân acum să mai oficieze slujbele în fiecare duminică. Rămăsese numai cu nunțile, botezurile și înmormântările, iar slujbele de duminică și de sărbători i le pasase preotului tânăr.

Părintele Mihail își pregătise cu grijă predica. De fiecare dată, îi îndemna pe oameni la cumpătare, la cinste și smerenie, la îndepărtarea ispitelor, fie ele băutură, fie femeia altuia, și la câte și mai câte trebuincioase unei comunități mici, cum era aceea. Oamenii se uitau lung la el și nu prea le pica bine. Cine se crede ăsta de îi ceartă? Doar părintele Grigore bea cu ei la masă și se știe că îi mai plăcea și lui să până mâna pe câte un fund zdravăn de femeie. Și apoi ce, de ce-i păcat să tragă și ei o țuică sau să se uite lung după câte o muiere mai vârtoasă sau să-și apere hotarul? Că doar așa-i la țară. Popa ăsta nou de unde vine de nu știe măcar atâta lucru?

Când babele din prima jumătate a bisericii începură să-și dea coate și să șușotească, înțelese și el că se întâmplă ceva, dar continuă să cânte „Doamne miluieeeeșteeee!”. Cruci peste cruci și mâini duse la gură a îngrijorare. Bărbații își țineau capetele în jos și repetau periodic cântările. Doar în spatele mulțimii, forfotă și vociferări. Durerea lui de cap era tot mai adâncă și mai ascuțită. Privirea i se încețoșă, auzul i se estompă și, curând, nu mai auzi decât sunete nedeslușite. Rumoarea ajunse și în primele rânduri.

-Ăsta-i lucrul dracului, Doamne iartă-mă! strigă unul.

-Legați-l pe popă! Să vină părintele ăl bătrân să-l scoată pe Satana din el! zise altul crucindu-se.

-Doamne apără și păzește! se plânseră muierile.

-Asta-i din cauză că se ține cu Dumitrița din capu’ satului! băgă o strâmbă Maria lui Vasile.

-L-a pedepsit Dumnezeu! Așa-i trebuie! întări și maică-sa, deși ea nu-i văzuse cu ochii ei.

Preotul Mihail nu-și mai simți picioarele. O moleșeală cumplită îi cuprinse tot corpul și, preț de câteva secunde, nu mai știu nimic de el. Când deschise ochii, văzu ca prin ceață niște siluete aplecate deasupra lui. Aveau veșmânt bogat și colorat în roșu și albastru, iar capetele le erau înconjurate de nimburi.

-Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul! bolborosi el. Oare am murit și am ajuns în rai?

Dar siluetele nu-i răspunseră nimic. Contururile lor, acum mai clare, îi părură și mai îndepărtate, ca și cum îl priveau tocmai de sus, de pe cupola bisericii. Preotul dădu să-și întoarcă privirea spre dreapta ori spre stânga, dar nu-și putea mișca deloc capul. Parcă se oprea în ceva și se bloca acolo. Mai încercă o dată, dar durerea de frunte îi reveni. Crispându-se, își roti privirea. Sătenii făcuseră cerc la oareșce distanță în jurul lui. Stăteau înmărmuriți, cu ochii mari de uimire, gata s-o ia la fugă la cea mai mică mișcare. De după fusta unei femei, se ivi un cap blond de fetiță cu obrajii rumeni și bucălați. Semăna cu îngerii pictați pe pereți. Până să apuce mamă-sa s-o tragă înapoi, fetița o zbughi lângă preot și întinse mâna spre fruntea lui. Bărbatul se aștepta să-i simtă pielea caldă pe fruntea lui scuturată de frisoane, însă mâna grăsuță a fetiței se opri undeva mai sus. Se uita fascinată la ceva aflat deasupra locului în care se concentrase toată durerea lui.

În timp ce femeia o smulgea cu țipete de lângă el, preotul își ridică privirea cât de mult putu, lăsând la vedere albul ochilor aproape ca un epileptic. Din frunte, lung cam de cincisprezece centimetri, îi crescuse un corn. Un corn subțire, spiralat, strălucitor.

I s-a întâmplat lui Dănuț
   Adriana Ruță Neagoe

 

La caligrafie avuseseră de făcut bastonașe. Dănuț Leca stătea în rândul de la ușă, banca a patra. Își căutase în ghiozdan călimara, penarul și sugativa și le pusese pe pupitru. Copiii se foiau în bănci. El însă deveni preocupat de ceva și stătea încordat. Fusese vesel mai ’nainte, se jucase fără nicio grijă la chiuvetă cu Mihalache, cu degetul astupând puțin jetul, atât cât trebuia ca să se stropească unul pe celălalt, numai că acum nu-i mai ardea de nimic. Îi era frică și frig.

Prima zi de școală rămăsese în urmă.  Și atunci îi fusese frică, dar altfel.  Fusese o zi însorită, de septembrie.  Mama îi dăduse buchetul imens de gladiole pentru tovarășa, iar el avusese grijă să nu-l târască pe jos sau, mai rău, să-l scape din mâini.  Tovarășa, brunetă și voinică, îmbrăcată-ntr-o rochie gri, i l-a luat, l-a privit scurt și-a privit înspre snopul mare de flori pe care îl ducea cu ea ca pe nimic, într-o mână. Intimidat, a fugit la mama lui.  Chiar, unde o fi acum mama lui? Ce bine dacă ar apărea! Ar deschide ușa și-ar veni lângă el.  S-ar da mai la stânga, lângă Mihalache, să-i facă și ei loc.

Afară plouă, au aprins lumina și în clasă e foarte cald, fiindcă au dat drumul la calorifere. Dar lui îi este frig. Tovarăşa umblă din bancă în bancă să semneze tema, asudată la subsuori de la rochia gri de nailon. Avea să ajungă şi la el.  Se-apleacă asupra fiecărui caiet să-şi pună semnătura și un “V” autoritar dedesubt.  Păstrează o ordine a gesturilor. Face un pas înainte. Zâmbește. Se răsucește. Se apleacă. Își întinde brațul mare peste bancă. Se uită, semnează, pune „V”. Apoi se redresează.  Zâmbește.  Iar se apleacă, mai puțin, peste caietul din marginea de lângă ea, se uită, semnează,V-ul.  Toate în aceeași ordine.  Mai este timp până la el. Ce bine că mai are și rândul de bănci din mijloc! Dar dacă i s-ar întâmpla ceva, și n-ar mai ajunge la el?

Îl doare burta. Ea este aproape gata cu rândul din mijloc.  Dacă ar putea, ar da timpul înapoi, să mai fie încă o dată ora 7!  Să-i mai strige mamă-sa să se grăbească, să-l mai dojenească iar că nu-și face ghiozdanul de cu seara, că a uitat să se spele pe dinți, să-i mai dea pachețelul și mărul, să-l mai sărute o dată! Acum este târziu, tovarășa o să ajungă la banca lui. E bine că mai durează cu semnatul. Dar oare de ce mai semnează? Dănuț se joacă cu copiii de la bloc când vine de la școală.  Se joacă de-a doctorul, de-a vânătorul, de-a vatmanu’.  Niciodată de-a învățătorul, pentru că nu știe să semneze, doar e abia la bastonașe.  Acasă fusese asigurat că și la școală se va juca.  La școală totuși e de-adevăratelea. E altfel.

Acum o ia cu prima bancă a ultimului rând, unde e el. Cadența ei nu slăbește. Dănuț își simte bătăile inimii când se gândește la…  Copiii habar n-au.  Stau liniștiți. Nu le e frică. Nu au de unde ști ce se poate întâmpla. Tovarășa poartă tot rochia gri din prima zi. N-a văzut-o îmbrăcată altfel.  În schimb mama lui are multe rochii. Alta în fiecare zi.  Care de care mai frumos colorată.

Tovarășa este o femeie mare. Mai mare decât toate tovarășele. Mai mare și decât mama lui. E tot mai mare cu cât se apropie de bancă.  Și are păr pe picioare, mama lui nu. Palmele transpiră.

Ajunge cu aceeași cadență la banca din față. Îi aude stiloul care zgârie în caietul lui Necula.  Îi zâmbește lui Necula.  Părul ei e negru. Lucește în lumina becului.  Următoarea mișcare din cadență, pasul înainte.  Este în dreptul lui Mihalache și al lui.  Se răsucește spre el.

Pe pupitrul lui, niciun caiet.  El nu are caietul de caligrafie. Cadența s-a stricat. Nu mai zâmbește.

-Leca, unde-i caietul?  Unde sunt bastonașele tale? se aude vocea femeii, cu prefăcută bunăvoință.

Toți copiii întorc capul spre Dănuț.  Sunt curioși să afle ce se petrece.

-Tovarășa, uitați ce s-a întâmplat! Dănuț se ridică în picioare, vorbește convingător, rotindu-și ochii în toate părțile, îngrijorat.  Mi-am lăsat caietul aseară pe masă după ce am terminat bastonaşele cum ne-ați arătat.  Pe urmă m-am dus la culcare, dar noaptea, am auzit zgomot, și ce să vedeți?  A venit lupul, tovarășa, a venit pâş…pâş….și l-am văzut, deoarece aveam un ochi deschis. Mi-a luat caietul de pe masa, a fugit cu el în pădure!

Tovarășa se uită surprinsă la băiat, iar băiatul la ea. Rămâne acolo nesigură, cu stiloul în aer.  Nu mai știe ce să spună.  Copiii privesc temători spre Dănuț și spre ușa de lângă el.

– Poate că primejdia nu a trecut.  Lupul se poate întoarce oricând, să muște.  Ori și mai rău, ne poate mânca unul câte unul! spune Mihalache.

Se aude un ciocănit în ușă.  Doamna Leca bagă capul, intră gâfâind și îi întinde lui Dănuț un caiet.

-Scuzați-mă că dau buzna! Dimineață ne-am grăbit când am plecat, fiindcă Dănuț nu s-a sculat la timp. A stat până târziu să facă bastonașe. A uitat să-și pună în ghizdan caietul.  Dănuț, ți-am spus de-atâtea ori să-ți faci ghiozdanul de cu seară, mamă!

Doamna Leca închide ușa și pleacă la treburile ei.

Copiii întorc ochii spre tovarășa. Imperceptibil părul de pe picioare devenise o blană, albul ochilor luci dintr-o dată galben, și în drumul ei spre catedră, copiii îi văd îngroziți coada lungă care i se bălăbăne încoace și-ncolo. Părul de pe cap i se zbârlește și numaidecât se întinde pe gât și brațe.

Pentru că spre norocul lor era întoarsă cu spatele, copiii prind un moment bun, și se bulucesc cu mic cu mare afară din clasă, în frunte cu Dănuț. Nu s-au mai oprit decât când a ajuns fiecare acasă.

 

Fragmente din piese de puzzle
Anamaria Rodu

 

I

Apoi, luminile s-au stins, iar în sală s-a făcut liniște. Doar un reflector bătea puternic pe microfonul cu stativ. Solistul își începuse deja partea. Și chitaristul la fel. Cântau atât de lin și se jucau cu notele muzicale, până când totul s-a oprit, ca o pană de curent. Aristarh a început să cânte la pian, dar Maureen nu a bătut în tobe. Doar stătea, înțepenită. S-a uitat în sală. Lumea aștepta. S-a auzit o tuse din primul rând. Era Kansey. Voia să arate că deja s-a plictisit. Maureen a luat microfonul și a explicat toată situația. În minte se repeta ideea spusă de Locktar cu câteva minute în urmă. S-a plimbat pe scenă, reflectorul urmărind-o și făcându-i părul roșcat să lucească. S-a oprit în partea dreaptă a pianului și a lovit cu genunchiul în el de două ori, după care a făcut o pauză și a bătut din palme. A improvizat exact ritmul de pe partiturile bateriei, iar Aristarh i-a ținut isonul. În timp ce apăsa clapele, zâmbea și fredona versurile melodiei. L-a acompaniat la vocea a doua și Maureen. Amândoi se simțeau, cu adevărat, liberi. Cum alții își exprimă sentimentele prin ură, ei făceau acest lucru prin muzică. Ba mai mult, în acea zi ieșiseră din tipare, căci domnul Flynn își dorea de mult o interpretare nouă. Când au ajuns la ultimul vers, s-au privit unul pe celălalt. Erau atât de absorbiți de conexiunea dintre ei doi, încât nici nu au luat în seamă aplauzele și chiuiturile. Sala s-a ridicat în picioare și a strigat numele lor.

Dar, cu coada ochiului, Maureen a zărit o siluetă părăsind spectacolul. Privirea îi era încețoșată de la reflector, deci nu putea vedea mai nimic clar. A înlemnit de rușine crezând că se făcuse de râs. Aristarh i-a luat palmele și i le-a ținut între ale lui. Tremura toată și nu știa cu ce greșise. Pentru a nu crea confuzie, a rămas pe scenă și a plecat odată ce nu mai putea fi recunoscută în întunericul care s-a creat.

 

II

Cei doi rămași au ajuns în fața unui bloc înalt, părăsit, cu geamuri sparte și tencuiala căzută. Surprinzător, liftul cu uși de lemn încă mergea. Au ajuns într-o mansardă, cu podea cimentată și acoperiș de lemn, găurit. Nu era decât o fereastră, mică, pe tavan. Maureen s-a uitat în jur și a inspectat fiecare obiect. Mobilă adunată la un loc, o vitrină, sertare pline cu hârtii și un sac cu spray-uri graffitti. Locktar știa încăperea ca pe ochii din cap și fără sa spună nimic, a trecut pe lângă fată, a luat din sac un tub și a început să scrie pe un perete niște cuvinte. Întunecimea de acolo o făcea pe Maureen să aibă dureri de cap, așa că a aprins lanterna telefonului.

Locktar agita spray-ul în sus și în jos și continua să schițeze litere. La început, nici el nu știa ce trebuia să reprezinte. Schimba culorile des, iar Maureen îl privea atentă. Chiar și în bezna aceea, îi simțea ochii albaștri, cu pupile tremurânde, care mereu parcă arătau suferință.

În scurt timp, s-a dat la o parte și a pufnit pe nas. Era murdar de praf colorat din cap până-n picioare.

— Cum ți se pare? a întrebat-o pe Maureen, aruncându-și geaca pe jos și apropiindu-se de ea.

Fata nu știa unde să se uite mai întâi. La perete sau la silueta lui, care stătea foarte aproape de umărul ei. Nu înțelegea nimic. De fapt, chiar trebuia?

— Arta-i un lucru complex și fiecare poate s-o exprime cum vrea…, i-a răspuns, simțindu-și bătăile inimii în urechi.

Locktar s-a așezat pe podea, turcește. A luat telefonul și a îndreptat lanterna spre desen. De jos, a ridicat capul spre Maureen, care privea concentrată înainte. A tras-o de geacă și a convins-o să i se alăture.

 

Sumar Literomania nr. 195

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.