După ce ne-am întors de la mare, am reluat plimbările de învățare a Sibiului, nu doar prin Terezian, pe care acum îl știam în fiecare centimetru pătrat de violență și lumină, așa că am extins treptat domeniul cercetărilor și înspre celelalte zone ale orașului. Urcam pe malul Cibinului înspre piață, de-a lungul malului căptușit cu sălcii plângătoare excesiv de triste, până la podul de la piață tot malul era acoperit cu un strat gros și duhnitor de ambalaje de plastic și de hârtie în care fructe și legume și brânzeturi și cărnuri demult putrede înotau în zemurile lor primordiale, din loc în loc piei încă șiroind de sânge și movilițe de oase marcau locul în care precupețul își sacrificase de dimineață animalul adus noaptea spre vânzare, altundeva vânzătorul sau cumpărătorul tăiase și jumulise câteva găini, aripile și penele alcătuiseră acolo o ninsoare însângerată pe care vârfurile sălciilor o mângâiau blând și cumva prea dramatic. Vara, muștele coborau pe mal în pârâiașe negre, sonorizând duhoarea cu bâzâitul lor extatic.
Dar după ce treceai de pod și lăsai piața în urmă, urcând spre Ștrand, unde acum e McDonaldʼs, iar atunci erau o mică piață rusească și un târgușor de vechituri, urmele carnagiului dispăreau. Malul se curăța deodată, se limpezea ca un colțișor de lume restaurată după o apocalipsă mizeră, vârfurile sălciilor mângâiau acum doar iarba înaltă și buruienile sălbatice, unele aproape cât mine de înalte. Mega se întremase de acum îndeajuns cât să poată înainta prin mica junglă, ea avusese mereu – spre deosebire de mine – sensibilitate la natural, micul tunel de verdeață prin care înainta o emoționa în sine, în vreme ce pe mine mă mișca doar ca imitație a unui Watteau mizerabilist. Am găsit deseori oameni dormind în rococo-ul ăsta buruienos, de două ori am dat peste cupluri care făceau dragoste, sau ceva ce mai putea semăna cât de cât cu ea, iar o dată am găsit un cadavru, ars cu benzină, cu mâinile tăiate și cu câte un cui înfipt în fiecare ochi. Partea asta a râului era perfectă și ca bordel rococo, și ca cimitir rococo. Ca și partea asta a vieții. Însă, lăsând la o parte cadavrul, mai era, în tunelul ăla verde și luminos care-o înghițea lacom, și ceva ce mă speria destul de rău, dar n-am avut inima să-i spun asta niciodată.
Ajungeam în cele din urmă în piața rusească, lipovenii și rușii aduceau acolo la vânzare cele mai patafizice combinații de lucruri – unii vindeau prezervative și chei franceze, alții vodcă moldovenească și capace de WC, bomboane Bucuria și câlți pentru instalațiile din baie, vibratoare și mărci germane, haine vechi și pașapoarte contrafăcute, murături și pașapoarte originale, reviste porno rusești și Biblii slavone, reviste porno nemțești și Biblii protestante, jucării de pluș pentru copii și pistoale, schiuri vechi și biscuiți tot vechi, schiuri noi și mastică proaspătă, făcută în curte, încet-încet treceai, fără să simți, din piața rusească în târgul de vechituri, vindeau de fapt aproape aceleași lucruri, singura diferență importantă era că aici nu le mai vindeau direct din portbagajul mașinii, cum făceau moldovenii și lipovenii, ci întinse direct pe asfalt; și mai puteai găsi, în plus față de piața rusească, haine, enorm de multe haine vechi, mai ales îmbrăcăminte femeiască, chiloți de damă purtați, îngălbeniți de la spălatul cu mâna în apă fiartă pe aragaz, căciuli enorme de blană brumărie, cu codițe de vulpe atârnând pe la urechi, furouri din mătăsuri mâncate de molii, blănuri vechi și putrede – ai fi jurat că erau cele văzute pe malul Cibinului cu o jumătate de oră mai devreme, îmbătrânite și putrezite brusc, nu puteai să nu simți că timpul s-a contorsionat, și-a strâns genunchii la piept și s-a înghesuit ca un iluzionist într-un cufăr magic, îndesând în jumătatea aia de oră o jumătate întreagă de secol. Am citit, într-o povestire a lui Cortázar despre Charlie Parker, că asta e definiția muzicii – înghesuirea unei cantități enorme de memorie în cele două-trei minute ale unui solo de saxofon. Era într-adevăr o bună definiție pentru muzică; dar era la fel de bună și pentru depozitele enorme de memorie din târgul de vechituri; și era la fel de bună pentru trupul fragil al Megăi, în care – deși o cunoșteam de mai puțin de un an – se contorsionase, ca un iluzionist bine antrenat, toată viața mea anterioară, toate cele două decenii ale existenței mele în irealitatea imediată, toate amintirile mele, și cele despre trecut, și cele despre viitor, deopotrivă. Corpul ei slăbuț era muzica mea, era târgul meu de vechituri, era bordelul meu, era cimitirul meu.
Ne plăcea să întârziem cu orele în piața de vechituri și în târgul rusesc. Nu cumpăram mare lucru, de fapt cel mai adesea ne întorceam cu mâna goală, dar densitatea enormă de timp acumulată în toate obiectele alea schimba calitatea luminii și a aerului, o trăgeam lacomi pe nări și ne dădea vertij. Nu doar stelele negre sunt acumulări enorme de materie și de timp – ci și târgurile de vechituri. Atrași de gravitația lor infinită, urcam cu Mega pe malul Cibinului, prin tunelul de verdeață și lumină și carne însângerată sau extaziată, și ne roteam hipnotizați în jurul lor, în jurul tuturor singularităților etalate pe puținele tarabe sau jos, pe ziare murdare, pe cârpe zdrențuite, sau de-a dreptul pe asfalt. Dacă e adevărat că, după ce ai trecut de orizontul evenimentului unei găuri negre și ai intrat în interiorul ei, în acea sferă de rază Schwarzschild, nu mai poți ieși niciodată, înseamnă că am rămas acolo, gravitând necontenit pe orbite tot mai strânse în jurul câte unui ochi de sticlă purtat, întunecat, aproape negru, cu un iris verzui enorm, căscat într-o expresie de suferință care îți dădea efectiv rău; sau al unui pește-spadă împăiat, a cărui aripă verticală de deasupra branhiilor era înlocuită de două aripi de pasăre, de uliu ai fi zis, însă policolore ca ale unui papagal gigantic, ieșind natural din spinarea peștelui, fără nici o cusătură vizibilă, și fâlfâind încet, maiestuos, o dată la câteva minute; sau al păpușii vechi, de cârpe, cu ochi din năsturei decolorați, dar cu o bunătate infinită pe fața murdară, care fusese jucăria preferată, cu șapte decenii în urmă, a bunicii celei care o vindea, apoi jucăria preferată a mamei ei, iar cu douăzeci de ani mai înainte chiar a femeii tinere care o adusese la vânzare.
– O vând acum fiindcă mi-a murit fetița de cancer, a purtat-o peste tot după ea prin spitale. Nu înțeleg cum de i-a putut rămâne fața la fel de fericită și de bună după ce Mia a murit, erau cele mai bune prietene, bunătatea ei e o insultă, mă omoară de câte ori o văd, ne-a spus femeia tristă și revoltată.
Când a adus păpușa în micul apartament din Terezian, Mega i-a scos unul dintre ochii-năsturei și l-a înlocuit cu ochiul cu iris verzui. Păpușa, la care mă uit chiar acum, are jumătatea stângă a feței scăldată în bunătatea aia infinită, insuportabilă de-a dreptul, iar cea dreaptă într-o teroare de asemenea insuportabilă. Am așezat-o în bibliotecă, pe rafturile cu misticii, mă privește exact de lângă caseta rozalie a Vieților sfinților, în traducerea urâtă și înduioșătoare ca o păpușă veche a lui Lascarov-Moldovanu; ca și în cazul unora dintre ei, nu teroarea mistică aproape fizică mă terciuiește – ci bunătatea lor implauzibilă, strivitoare, care pe lumea asta – pe orice lume, de fapt – e într-adevăr o insultă.
Uneori, stratul de gunoaie și de cărnuri putrede era incendiat, ardea mocnit, cu flăcări mici, cel mai adesea invizibile, revărsând în schimb un fum gros și înecător, care sufoca nu doar malul Cibinului, ci toată partea aia a orașului. De câteva ori ne-a prins chiar când eram în târgul de vechituri, aerul limpede a început să tremure, ca de o spaimă subită, apoi s-a întunecat, pe lângă noi treceau umbre învălmășite, o prindeam pe Mega de mână și încercam să o scot de acolo. Însă nu se lăsa dusă, scotocea mai departe prin minunățiile de pe tarabe sau de pe jos, părea mereu că e în căutarea a ceva anume, când era senin nu se lăsa până nu îl făcea pe bietul tarabagiu să înșire tot ce avea în fața ei, pe cei care vindeau din portbagaj îi scotea din minți până când își goleau tot ce țineau în mașină pe asfalt, după care, spre disperarea și iritarea lor, pleca nemulțumită, cumva convinsă că îi ascund acel obiect imposibil pe care îl căuta, acea Singularitate care ar fi însumat în ea toate singularitățile și care, conținând simultan toate principiile reciproc contradictorii ale lumii, i-ar fi demonstrat absurditatea și inexistența. Râdeam deopotrivă de căutarea și de enervarea ei, iar ea se enerva și mai tare.
– Aha, deci tu crezi că vreun lipovean ține Graalul ascuns în portbagajul lui. Sau că vreun șomer de-al lui Iliescu îl vinde la vechituri.
– Nu râde, tâmpițel ce ești, e perfect logic ca, dacă există chestia aia, să se afle în vreun portbagaj sau în vreo pivniță, unde ai vrea să fie, la Luvru? La MoMa? Ăia n-ar recunoaște-o nici dacă ar avea manual de folosire.
– Dacă există? Dacă? Deci nici măcar nu e sigur că există, și m-ai făcut să o caut de atâta vreme?
Îmi dădea mâna să râd, eu găsisem Singularitatea – ba mai puteam face și amor vertical cu ea.
Ieșind aproape în goană din gheena de fum, trăgând-o pe Mega de mână, întrevedeam câteodată prin aerul întunecat lucrurile cele mai stranii: un papagal gigantic, cu cele două aripi smulse, dar viu încă, respirând prin două branhii deschise în coșul pieptului; câteva borcane de murături care, în loc de murături, aveau în ele fetuși vii, dansând mutește în lichidul incolor și urmărindu-te cu privirea când treceai alergând înspăimântat pe lângă ei; două glastre dreptunghiulare, din tablă zincată, lungi de o jumătate de metru, în fiecare dintre ele era un mic lan de păpădii, cât se poate de obișnuite la vedere, dar neobișnuit de înalte, însă nu asta te frapa, ci faptul că se unduiau toate deodată în exact aceeași direcție, descriau cu tulpinițele lor exact aceleași unghiuri, încât înțelegeai chiar și dintr-o singură privire aruncată în fugă că dansau, pe o muzică inaudibilă ție – Mega s-a oprit, le-a privit nemișcată un minut, apoi a început să danseze și ea, o enormă păpădie în blugi Mustang; dansa cu ochii enormi închiși, „cu vremea și ochii tăi vor ajunge două mari, întunecate păpădii”, mi-au venit în cap singurele versuri ale lui Ion Mircea care-mi plăceau, însă nu doar ochii Megăi, ci ea în întregime devenise o păpădie – deși vedeam bine, prin fumul gros, că are ochii închiși, puteam să-mi dau seama că făcea exact aceleași mișcări ca ale micuțelor ei surate vegetale, aceleași unghiuri schimbate în aceleași fracțiuni de secundă și alternate în exact aceleași secvențe și ritmuri; cu ochii ei enormi închiși, Mega auzea muzica păpădiilor. M-am îndreptat spre ele, decis să găsesc șmecheria mecanică, trucul care le făcea să danseze; am pipăit tulpinile, păreau vii, vreau să spun nu doar că nu erau din plastic sau din ceva anorganic, dar nici vegetale nu păreau – erau vii, călduțe, ca niște mici trupuri. Am apucat o tulpiniță, am oprit-o din dans, am tras ușor în sus, cum faci când vrei să rupi o păpădie, tija caldă s-a întins, fără să se rupă, cum s-ar întinde un braț de bebeluș care nu vrea să iasă din minuscula lui încheietură, am tras puțin mai tare, ceva a pârâit aproape insesizabil – și amândouă lanurile au început, în aceeași secundă, să țipe asurzitor.
Fragment din romanul aflat în lucru
