Concurs

Proze finaliste, februarie 2017

Câștigătorul concursului de proză foarte scurtă (flash fiction), etapa februarie, este Mădălin Eugen Popa, cu proza Despinde girolbene.

Mădălin Eugen Popa
Despinde girolbene

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Mă plictiseam și, după ce am fumat vreo duzină de țigări, m-am hotărât, în sfârșit, să ies din casă.

Era spre sfârșitul lui februarie și un soare anemic își arunca razele pe străzile murdare. Puținii trecători erau zgribuliți și cenușii ca zăpada netopită încă. Cu fiecare pas deveneam mai deprimat și chiar mă bătu gândul să mă întorc acasă unde aveam să moțăi ca un motan bătrân și leneș.
Dar pașii mă purtară pe străzi pe care nu mai fusesem niciodată, cu castani desfrunziți și case bătrânești. Una dintre ele îmi atrase atenția. Era un soi de vilă în care va fi trăit cândva un moșier, sau poate un scriitor. M-a intrigat însă o plăcuță de alamă de pe poarta din fier forjat, pe care cineva caligrafiase: Cursuri de limba spargă – Ana Lenotti.

Curios, am apăsat numaidecât butonul soneriei și, aproape instantaneu, o voce plăcută se auzi chiar de lângă mine, ca o invitație:
– Sedur mala!
O secundă mă gândii că poate am făcut o greșeală și m-am băgat în vreun bucluc. Dar poarta se deschise și în fața mea se ivi o bătrânică firavă, zâmbindu-mi larg:
– Sedur mala, rodilețule!
Zâmbetul candid al bunicuței și faptul că nimeni nu îmi mai spusese vreodată că sunt rodileț mă făcură mai încrezător.

Îmi făcu semn să o urmez. M-a condus pe coridoare întunecoase și reci, până am ajuns într-o cameră care mi se păru uriașă, poate din cauza pereților care nu mai erau pereți, ci niște rafturi imense pe care își dormeau veșnicia tomuri groase și vechi de când lumea. Un birou de mahon stăpânea spațiul dintre un pian vechi și un șevalet peste care era aruncată o bucată de pânză.
Bunicuța mă invită să mă așez într-unul dintre fotoliile îmbrăcate în catifea neagră care ocupau restul camerei, îmi aduse dulceață de gutui și îmi făcu un ceai în care turnă coniac. Apoi începu să mă descoasă:
– Cindelo randamdum?
Pesemne coniacul își făcuse treaba și-mi dezlegase limba, căci am intrat în jocul bunicuței:
– Dumdiram prago fteluroi, am îngăimat eu, destul de nesigur și foarte atent la reacția bunicuței.
– Gragdom, se bucură ea. Cicolduță rotrâpen…
Apoi, totul a venit de la sine. Făceam tumbe cu cuvintele, eram stăpânul consoanelor și vocalelor și doamna Lenotti îmi turna întruna coniac și aveam impresia că știam limba asta dintotdeauna și că primul gângurit a fost în spargă…
Atmosfera s-a încins și doamna Lenotti s-a așezat la pian. Un cântec de demult a prins viață:

Țâron dum, corpușă Zaraza,
Ge lerom radit?
Șemz o rapse dul ftole rine,
Lo starum konit?

Acum, în fața mea nu este decât o cruce micuță de lemn. Micuță, ca doamna Lenotti, care îmi zâmbește dintr-o fotografie ștearsă.

Îi zâmbesc și eu, privesc brazii încărcați de zăpadă dintre morminte și mă gândesc că avea dreptate. Despinde girolbene-s cuteate-n fosgosdâș și argeduștii farcă…

Așa cum am procedat și luna trecută, am ales – dintre prozele trimise pentru concurs – câteva pe care le publicăm pe Literomania și pe care sperăm să le citim într-un frumos volum de proze foarte scurte, la Editura Univers, căreia îi mulțumim pentru sprijin.

Carmen Moroșan
Știrea zilei

Ion s-a sculat din pat imediat ce i-a sunat alarma. Nu i-a căzut cravata în cafea la micul dejun. A plecat din timp de acasă la serviciu. Nu l-a călcat nici o mașină. Trenul și autobuzul au venit la timp. Nu a înghețat de frig în compartimentul de tren. În mijloacele de transport, a citit o carte groasă în loc de știri pe mobil. Nu a întârziat la serviciu. Ziua a decurs fără evenimente semnificative la birou. Nu a fost dat afară. În pauza de masă a luat o gustare pregătită de acasă, cu un ceai din termos. Și după opt ore de lucru, plus patru de navetă, s-a întors acasă la soție și la cei doi copii ai săi.

Dumitrița Stoica
Fluturi de noapte

În iunie, orașul fusese invadat de barbari. Erau mai înspăimântători decât scorpionii, șerpii și păianjenii de la muzeul unde trebuia să ajung în dimineața aceea. Cu hainele lor cenușii, cu capetele rase, echipați cu căști metalice și cu bâte, ieșiseră din adâncurile pământului ca să pedepsească ființele care nu le semănau. Comisia istorică internațională a calculat cu aproximație răstimpul la care se produce inevitabil această explozie a instinctului autodistructiv de care rasa umană nu poate scăpa. E blestemul ei. Pe măsură ce civilizația define tot mai rafinată, natura primitivă a omului se manifestă tot mai violent.

I-am văzut de la distanță, când mai aveam vreo câțiva metri până la intrarea în muzeu. Căutam un prieten specialist în Pieride. Grădina noastră cu varză, de la marginea orașului, atrage an de an fluturi albi care-și depun ouăle pe frunzele plantelor. Nu sunt niciodată foarte mulți și produc daune minore, așa că-i lăsăm în pace și urmărim fascinați cum se-ngogoșează și-apoi apar niște fluturi mici, cu aripi lăptoase, pe trupurile care păstrează corpolența greoaie, urâtă și vulnerabilă a larvelor. Am grăbit pasul, dar mi-am dat seama imediat că fusese o greșeală, pentru că au început să alerge spre mine, vociferând. Aveam totuși timp să intru în clădire și să mă pierd în ea. Am trecut în goană pe lângă casa de bilete și pe lângă uriașul schelet de la intrare, apoi m-am îndreptat spre colecția de lepidoptere unde întârziasem de multe ori, atrasă de fluturii nocturni. Cunoșteam bine locul și știam că spre capătul sălii era un spațiu mic, întunecat, un intrând unde mă puteam cuibări, în speranța că nu mă va găsi nimeni. Am așteptat un timp nesfârșit, descifrând zgomotele apropiate și îndepărtate, până când am auzit tropăitul bocancilor și înjurăturile celor care mă căutau. S-au oprit în fața vitrinei cu fluturi și s-a făcut tăcere. Le vedeam siluetele spectrale și le auzeam, tremurând, respirația grea. Număram în gând secundele ca să-mi stăpânesc frica. Apoi un zgomot de sticlă spartă, de cioburi care se-mprăștie pe pardoseală. Și tăcere. Într-un târziu am ieșit din ascunzătoare și-am văzut că fluturii dispăruseră.

Prietenul meu era singur într-un birou la ultimul etaj al clădirii. Știa ce se-ntâmplase. Barbarii ajunseseră la putere și nu puteam decât să ne rugăm. Au anunțat de curând că vor renunța la veșmintele cenușii; în câteva zile vor ieși pe piață noile uniforme, pentru toți, nu doar pentru ei, inspirate de coloritul bogat al fluturilor de pe planetă. Conducătorul și-a luat ca emblemă ochiul și antenele Saturniei pyri. În vederea acestei surprinzătoare schimbări de imagine barbarii vânează de ceva timp speciile cu anvergura aripilor uriașă, cu contraste cromatice șocante, cu desene complicate. Părea mai speriat de noua modă decât de sălbăticia cunoscută. Prefera, de când îl știu, violența în haine de doliu.

Daniel Timariu
Banda Șoptitorilor

Banda Șoptitorilor a atacat azi noapte CargoBotul de Jupiter. Firma l-a trimis pe AlexBot versiunea 2.3 să-i găsească pe făptași. Ascunși în Centură, camuflați printre asteroizi, Șoptitorii s-au pregătit de confruntare. Și-au scos armele, și-au pus scuturile, și-au tras coifurile. Când AlexBot a oprit la cinci sute de kilometri, au aruncat cu asteroizi de gheață. Când AlexBot a ajuns la o sută de kilometri, au stârnit jerbe de scântei, prin frecarea unor asteroizi metaliferi. Când AlexBot a fost la douăzeci de kilometri, au aruncat cu praf de mică. Când AlexBot a început să-i ucidă, au șoptit rugăciuni și au cântat.

AlexBot făcea parte din Banda Infanteriștilor Spațiali. Trecuse nu de mult de botezul focului și acum zbura singur către prima misiune. Purta cu el zeci de rachete, muniție de mai multe calibre, drone de recunoaștere, lasere și aruncătoare de flăcări și arme letale, de care era foarte mândru. Se grăbea, ușor precipitat, spre Centura de Asteroizi. Visa să ajungă Căpitan și să-și updateze softul cu cele mai noi programe militare. Spera să-și upgradeze și scuturile, să le vopsească în negru cu vinișoare aurii.

Șoptitorii minereau de când se știau. Se nășteau pe asteroizi, iubeau pe asteroizi și mureau tot acolo. Extrăgeau apă, diamante și căutau noi forme de viață. Dar de cele mai multe ori îi puteai găsi plutind în ciorchine de zece sau douăzeci, capsule individuale, dansând domol prin spațiu. Cântau și se rugau. Vorbele lor ajungeau ca niște șoapte pe Pământ. Uneori atacau CargoBoturi, goleau cala de produse și o umpleau cu diamante sau cu apă.

Boții nu au nevoie de apă. Boții nu au nevoie de diamante. Le spuneam eu. Boții sunt siliciu și carbon. Boții sunt minerale și scântei.

Ana pregătea cina. Avea să gătească o ciulama de ciuperci cu verdeață din belșug. De pe asteroidul învecinat ajungea până la ea o melodie la modă. Se legăna pe ritmul ei, încercând să-și aducă aminte de primul dans. A zâmbit când în minte i-au apărut imaginile cu Victor legănându-se ca un urs neîndemânatic. Atunci a ridicat ochii și l-a văzut pe AlexBot. Strălucea, așa cum razele soarelui se reflectau în armura lui de boboc.

Se oprise și stătea, calculând traiectoria optimă de atac. Își propusese să consume cât mai puține rachete. Sistemele de calcul rulau la maxim și AlexBot asculta încântat muzica ventilatoarelor de răcire. Oxigenul trecea prin țevi. Nitrogenul pulsa încins. Cromul lucea. Cândva va fi negru cu vinișoare aurii, gândi AlexBot și trase prima salvă.

Ana trase oala de pe foc și închise cuptorul. Închise ochii și ascultă șoaptele celor din jur. Cântau o melodie nouă, despre spațiu, despre libertate, despre durerea de a fi om, despre tristețea de a fi ultimii oameni. Ana surâse, amintindu-și cum Victor bombănea că el nu are talent, când de fapt el cânta ca un înger, când de fapt el îi șoptea cele mai frumoase cuvinte din centură.

Din toată Banda Șoptitorilor am mai rămas doar eu, MihaiBot 42, cronicarul automat.

Diana Vlasa
Prima regulă a cake fight-ului e să ții totul în tine

Toate problemele se rezolvă prin aruncarea persoanei nr.1 asupra persoanei nr.2 în ordine pur aleatorie și spargerea nasului, atâta timp cât sângerările sunt exclusiv interne. Ca să nu se murdărească hainele sau glazura de pe tort.

Când intru în magazin, vânzătoarea nu e la casă. Mă duc singură în spate și mă întind spre un raft de sus ca să-mi iau napolitana aia pe care o mănânc de fiecare dată când am poftă de ceva dulce. O găsesc acolo și pe vânzătoare. Face inventarul sau ceva, dar nu se vede de raftul care-i vine până mai în sus de brâu. Și oricum, când mă vede ea pe mine, vine la casă.

Altceva?
Nu. Atât.
Număram biscuiții dintr-un pachet, să știi.

Zâmbesc. E trecută de 50 de ani și poartă albastru la ochi.

Am văzut în ultima vreme tot felul de prăjituri fără coacere pe internet, pe Tasty, și am început să le fac. De biscuiți am nevoie, de-asta îi număram. Și dacă nu îmi iese știi ce fac?

Așteaptă, cu un zâmbet larg pe buze – aproape un rânjet – să-i răspund.
La gunoi și nu mai știe nimeni, zic. Așa zicea și bunica. Aruncarea mâncării nereușite, fără să mai știe nimeni, rezolva toată problema.
Direct pe geaaam!
Pe geam?
Da. Pe geam!

Bunica nu era așa de radicală. Dar tot ea zicea că mai bine îți crapă mațele decât să arunci mâncarea la gunoi. Dar e mai bine la gunoi decât pe geam. Cum ziceam, sângerările trebuie să fie exclusiv interne. Și fără să știe nimeni dacă treaba nu e reușită. Mi se strânge stomacul de la rânjetul vânzătoarei și mi-e teamă că dacă nu ies pe ușă o să-și ia avânt să mă arunce pe geam.
Fight! Fight! Fight! Fight! Și în afara centrului de interes, o tipă vomită, cu mâna împinsă de perete și tenișii umezi, cu numele unuia printre jeturi. Mission failed, pentru că totul e afară.

Frigul din apartament e ceva patologic

Week-end-urile nu-mi prind bine. De obicei uit să ridic gradele de la termostat și centrala nu pornește decât atunci când temperatura ajunge cam ca aia de afară. Sau din apartamentul de dedesubt cu niște folie de plastic prinsă în cadrul geamurilor, că degeaba m-am certat cu proprietarul că-mi îngheață picioarele din cauza lui. Mi-a zis să merg la doctor, să-mi scrie ceva pentru circulația periferică, că de acolo se trag toate problemele de la răceala la ovare la poliartrită reumatoidă și probleme cu inima. La astea, tratamentele se bat cap în cap și nici nu poți să-ți rezervi cu măcar câteva decenii înainte locul în jacuzzi-urile alea cu apă fierbinte și sărată, pentru pensionarii se agită mai ceva ca pentru un loc în autobuz. Oricum, probabil vitamine pentru circulația periferică o să iau decât să-l chem pe tipul ăla ipocrit să-mi regleze centrala, dar au trecut deja vreo două luni de atunci și tot nu m-am dus la amărâta de farmacie de la parterul blocului vecin. De coborât am coborât doar până la bar, pentru că în două zile lumea ar putea crede că am murit în casă și asta ar fi ca și cum mi-aș pierde punctele de fidelitate de la supermarket. Ofertele se termină până umplu eu taloanele și faza cu căldura e un fel de economie involuntară.

Proze în afara concursului

Delia Marinov
Ne cherchez plus la mort car la mort est déjà morte

Dacă nu te-ai limpezit, pleci degeaba. Locuiești după graniță cu chirie, ieși din casă și te încui în garaj. Dormi la prânz în mașină, mânânci pe strada la Trier (sau altundeva în spațiul de limbă germană), dar în fața ochilor tot mielul Andrei îți apare – mielul de jertfă, geamătul lui neîntrerupt și scaunul roșu în care se leagănă până la 11 ani când ajunge moartea, când vii (iată-mă).
Când vii, să intri în curtea mare a cojocarului, pe Karl Marx, în spatele bisericii – ai să-l vezi sub cireșul amar, acolo unde-l scot ca să ia aer (de rafinărie). Ce faci, Andrei, o să-ți vină să întrebi. Se leagănă, geme, desigur, are perciuni mari și negri, i-a crescut mustața; să-l mângâi, te rog, o clipă cu privirea. Din buzunarul scaunului roșu o să aduci apoi la lumină mâna de acatiste, micile icoane, busuiocul uscat (să le lași) – o să-ți amintești de ziua când, ca să te poți încalța iar, după ani buni, cu pantofii de oraș, a trebuit să scoți piatra ochi de tigru din interior (se rostogolise până-n vârf, mai știi?) Cineva ți-a vrut mereu numai binele – eu (pentru că te‑am strigat, iar tu ai răspuns: iată-mă, fiul meu); cineva ți-a vrut mereu numai binele, o să mă auzi iar că o să-ți zic până să apeși pe clanță și să deschizi poarta. O să ieși în stradă împreună cu Andrei, parcă te și văd – să-l ții bine, strâns, să-l prinzi așa cum trebuie – strâns, atât de strâns, încât și sănătos, în putere desprinderea să nu-i fi reușit. Să băgi mânile cât mai adânc, o să fie moale, moale ca o mandarină stricată. Vârându-mi mâinile în corpul marionetei, mă pregătesc să ofer o agonie cel puțin spectaculoasă, îți mai spun că i‑am citit cuiva cu vocea ta.

Policlinica Praga

Citeam iar (cu ochii închiși) de pe buzele celorlalți – citeam ceea ce toți ceilalți puteau citi (cu ochii închiși) de pe buzele mele. Citeam ceea ce îmi spuneam fără încetare în gând, în somn, în inimă: mie, Kub mi-a dat, îmi dă și-mi va da întotdeauna somn – nouă, Kub ne-a dat, ne dă și ne va da întotdeauna somn. Milostivul Kub era saltelarul, plăpumarul – locuiam la un pas de atelierul lui, camerele noastre erau doar la un pas de atelier. Le grand Maître Matelassier, Kub, le fournisseur de vos nuits (și al somnului lung de peste zi). Adormeam abia treziți peste ceea ce Kub făcuse de unul singur, peste cearșafurile, pernele și plăpumile cusute de mâna lui. Numai el ne așternea ca să ne găsim odihna după un somn bun, și încă din prima zi – après les bras de maman, le meilleur endroit pour dormir; în brațele lui Kub, în brațele pe care Kub nu le întindea niciodată. Ne îndemna pururi la somn dintre papiote, el, blajinul Maître Matelassier, ministrul nostru de război.

(the last ride is always vertical)

Sunt părinți cărora ar fi bine să le dispară copiii, și încă de foarte devreme. Vor ajunge apoi ziua când cineva (cel care este bun cu viii și cu morții, ar zice) va reuși să-i lămurească că și acolo unde au ajuns, în acel loc bun, tot un chin ar fi; cei veșnic în floarea tinereții (și ale căror urechi de carne ar fi auzit atât de des cuvintele: om de nimic, parazitule, zdrențărosule) tot în bănci ar fi ajuns să stea, fără nostalgii, cu creierele odihnite la serbările obligatorii, temându‑se de câini, alungând graurii. Genitorii odată eliberați s-ar însenina brusc – la mare, ar închiria hidrobiciclete și-ar pedala pe mal, ca la început. […] Nu bea din ceașcă înainte să scoți lingura cu care ai amestecat zahărul, nu te șterge cu felia de pâine la gură, nu tăia cartofii fierți cu cuțitul, și nici brânza – s-ar îndemna din când în când cu vocea caldă, cu gânduri rele.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu