Cronici

Elisabeta Báthory și America

Andrei Codrescu nu mai are nevoie, cred, de nicio prezentare, cu toate că este un autor ceva mai deosebit (deşi român, a scris în engleză, Andrei Codrescu emigrând în SUA în 1966). Romanele sale Mesi@, Wakefield, Casanova in Bohemia/Casanova în Boemia, The Poetry Lesson/ Lecţia de poezie sunt cunoscute cititorului român. Același lucru se poate spune şi despre cartea de poezie, scrisă împreună cu Ruxandra Cesereanu, Submarinul iertat (Editura Brumar, 2007). De asemenea, volumul Ghid dada pentru postumani. Tzara şi Lenin joacă şah (Editura Curtea Veche, 2009) (The Posthuman Dada Guide: tzara and lenin play chess, Princeton University Press, 2009) a fost bine primit atât de critica literară, cât şi de publicul cititor român. În rândurile următoare, nu voi vorbi însă despre niciunul dintre volumele enumerate, ci despre un roman poate mai puţin cunoscut şi gustat, The Blood Countess/ Contesa sângeroasă, roman apărut în 1995, la Simon and Schuster, iar la noi în 2010, la Editura Polirom, în traducerea Ioanei Avădani.

Elisabeta Báthory, protagonista romanului semnat de Andrei Codrescu, face parte dintre acele personaje istorice decadente „înzestrate” cu un soi de „nebunie”, de manie, cum o numeau vechii greci, care frizează patologicul. Printre aceste personaje, deşi este, la rându-i un caz aparte, se numără, de exemplu, şi varianta masculină a contesei, acel crud (cel puţin în scris) Donatien Alphonse-François, Marchiz de Sade. În aceeași ordine de idei, contesa Báthory, asemănată deseori cu Vlad Ţepeş – un alt personaj a cărui cruzime a devenit legendară – are, în esenţă, prea puţine în comun cu domnitorul nostru. Nu întâmplător, prin urmare, Francis Ford Coppola, în pelicula Dracula, propune ca soaţă a domnitorului român o femeie pe nume Elisabeta, făcând o legătură între cele două personaje şi dând glas, astfel, unui clişeu destul de facil.

Andrei Codrescu, în Contesa sângeroasă – un roman dens, ediţia românească numărând 476 de pagini –, deja deprins cu povestirea cu tentă biografică (vezi Casanova în Boemia), nu îndulceşte, nu romanţează portretul unui personaj de o cruzime extremă. Dar, trebuie spus, îşi contextualizează foarte bine personajul şi, mai ales, nu-l judecă și nici nu-l scuză. Contesa sângeroasă este un roman a cărui miză este, dincolo de orice element care ar ţine de domeniul senzaționalului, prezentarea unui personaj aşa cum s-ar putea să fi fost. Cruzimea Elisabetei Báthory este, în cele din urmă, un „produs” al unei epoci sângeroase, prin asta nefiind absolvită, însă, de către autor, de crimele ei (se spune că ar fi ucis şase sute cincizeci de fecioare în al căror sânge se îmbăia pentru a-şi păstra tinerețea – o cruzime, așadar, nejustificată chiar și în acel întunecat secol al XVI-lea). Ca şi pentru marchizul de Sade, durerea şi plăcerea sunt, pentru Elisabeta, feţele aceleiaşi monede – în vremuri violente, nesigure, plăcerea cu greu poate fi disociată de cruzime.

Autorul propune două istorii, una plasată în secolul al XVI-lea, alta în secolul al XX-lea, ambele însă dominate de prezenţa (mai mult sau mai puţin concretă) a „contesei Dracula”, ca să citez titlul unui alt roman, cel al lui Garcia Sanchez Savier, al cărui personaj central este, după cum se poate uşor presupune, aceeaşi contesă Báthory. Povestea din secolul al XVI-lea este una cu iz de cronică, inspirată de notaţiile lui Andrei de Keresztur, prieten din copilărie al Elisabetei Báthory, erudit şi alchimist (în acel secol, alchimia era ceva de bon ton). Naratorul, care îl dublează pe scribul Andrei, pare a urmări de undeva, nevăzut, viaţa dintr-un secol întunecat pentru Europa de Est, un secol care, din păcate, are atât de multe în comun cu secolul al XX-lea, lucru evidenţiat şi de povestea (post)modernă a urmaşului americanizat al sângeroasei contese, Drake Báthory Keresztur.

Romanul se deschide cu un episod mai mult decât sugestiv pentru ceea ce avea să devină contesa (sau, mai bine spus, pentru ceea ce deja devenise): într-o seară de iarnă, un cârd de slujnice îmbrăcate în negru („Parcă erau nişte ciori, femeile ei, trudindu-se să îngroape vanitatea cărnii”) sparg cu lopeţile toate oglinzile contesei: „În ultima zi a celui de al șaisprezecelea veac, contesa Elisabeta Báthory a Ungariei, tare mâhnită de trecerea de neoprit a timpului, mâniată de trădarea cărnii şi abătută peste măsură de ofilirea tinereților sale, le-a cerut slujnicelor să spargă toate oglinzile din conacul ei din vârf de deal, în Budapesta”. „Mândria lui Lucifer” o atinsese, iată, pe Elisabeta, care conștientizează, dintr-o dată, curgerea implacabilă a timpului. Nimic metafizic în această revelație, care, pentru ea, însemna în primul rând estomparea treptată a unei frumuseţi totuşi rare în epocă. Ironic, Elisabeta Báthory se va întoarce pentru a bântui lumea de sfârşit de secol XX, folosindu-se de oglinzi – devenite acum instrumente magice – ca să interacționeze cu o lume străină ei, dar, în acelaşi timp, familiară.

Să revenim, însă, la urmaşul contesei, Drake. Americanizat, acesta s-a reîntors în Ungaria după revoluţia anticomunistă, fascinat mai degrabă de misterul care învăluia cruzimile strămoaşei sale, decât din dorinţa de a contribui la instalarea unui regim monarhic (după cum bănuiau unii) în spatele căruia s-ar fi aflat, de altfel, structuri ale vechii Securități. După căderea comunismului, ţările est europene au fost dominate de haos, de teroare, stări provocate, aşa după cum apare specificat fără ocolișuri şi în roman, de diverse grupări naționalist-extremiste (grupări de cele mai multe ori inițiate de structurile securiste ale defunctelor regimuri comuniste): „În partea noastră de Europă, istoria este un şir fără sfârşit de vise de groază. Chiar în ziua în care m-am întors, sârbii au pornit în campania lor de purificare etnică din Bosnia. În Transilvania erau confruntări violente între români şi maghiari. Erau ameninţări cu pogromul împotriva evreilor. Satele ţigăneşti erau arse”. O atmosferă care îşi găseşte pandantul, crede autorul, în acea perioadă plină de incertitudini şi dominată de cruzime în care a trăit (şi a ucis) contesa Báthory: „Izvoarele secrete ale acelui timp încă mai aruncă sânge otrăvit în inima Europei”. Nu este o noutate această idee, dar ea este puţin conştientizată aici, în estul Europei, iar meritul lui Andrei Codrescu este acela că nu ezită în a o expune direct, frontal, atacând astfel idiosincrazia şi cabotinismul unei lumi crepusculare (sau aflate într-o veşnică tranziţie, aşa cum este şi cazul nostru, al românilor).

De remarcat şi obsesiile autorului legate de antisemitism (care, de fapt, reprezintă doar un segment din spiritul xenofob european), în roman existând şi o scenă inspirată din viaţa scriitorului, după cum el însuşi a mărturisit într-un interviu, o scenă în care copilul Andrei Codrescu află, într-un mod inedit, ce este antisemitismul: „Şi am aflat şi ce era şi antisemitismul, exact într-un moment când, mă scuzaţi, stăteam şi ne pişam la colţ şi doi mi-au spus: uite, când se încrucişează doi aşa, omoară un jidan”.

Preocupată de magie, atât de cea înaltă, reprezentată de Johaness Kepler sau de Andrei Keresztur, cât şi de cea populară, a „prostimii”, reprezentată de doica Elisabetei, Darvulia, contesa nu ezită să creadă în diverse fantasme, ca în, de exemplu, cea a tinereţii fără bătrâneţe, ilustrată de povestea fecioarei care se îmbăia în lapte de iapă, povestea favorită a contesei. Romanul abundă în superstiții care ţin atât de magia primitivă, cât şi de cea înaltă (Andrei Codrescu redă, de exemplu, un citat din Agrippa de Nettesheim, care îl comenta pe Ficino, şi în care este vorba despre Fascinaţia care pătrunde prin ochi în inimă, idee dezbătută pe larg şi de I.P. Culianu în volumul Eros şi magie în Renaştere. 1484). Să nu uităm, este vorba de o perioadă în care a domnit Rudolph al II-lea (1552-1612), membru al dinastiei de Habsburg, un degenerat el însuşi, patron al alchimiştilor de tot soiul. Alchimia, în ale cărei secrete se iniţiase şi Andrei de Keresztur, avea ca unic scop aflarea secretului nemuririi trupeşti, secret râvnit şi de către contesă care, în mania ei, mușcă din cărnurile tinerelor sale captive, dornică de a ingera astfel tinereţea care îi era refuzată (eşti ceea ce mănânci, nu-i aşa?).

Ar mai fi multe de spus în legătură cu romanul lui Andrei Codrescu, dar mă opresc aici, sperând că v-am trezit curiozitatea. Dacă nu, poate vă va convinge nimeni altul decât William S. Burroughs: „Contesa sângeroasă este o splendidă și foarte exactă reprezentare a două epoci istorice, aparținându-i unui autor bine documentat. O lectură captivantă!”.

Andrei Codrescu, Contesa sângeroasă, trad. de Ioana Avădani, Iaşi: Polirom, 2010, 480p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu