Ezoterica maturizare a lui Harap-Alb

E la modă în școală, de câțiva ani, o interpretare a operei „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă a cărei sursă ezoterică, antimodernă și antiraționalistă nu pare să fie cunoscută de prea mulți profesori și elevi. Ideea unui scenariu al inițierii trece, destul de frecvent, din zona interpretărilor în aceea a axiomelor: eroul, „boboc” la început, fricos și cam nătâng, este supus unor probe, unui traseu prescris al maturizării. Ca în orice (cvasi)dogmă, comentariul din această perspectivă supune textul unei operații de amputare nu doar în ceea ce privește detaliile, ci, mai ales, în cazul unor aspecte esențiale. E suficient să ne gândim la faptul că personajul reacționează de fiecare dată în fața probelor printr-o amuzantă spaimă, exprimată insistent, și nu prinde curaj decât atunci când e asigurat că va fi ajutat și că victoria lui nu poate fi pusă la îndoială, fiind un dat. Nicio evoluție nu apare de la prima încercare la care este supus, la ultima, în această privință și nici în altele. Harap-Alb are, totuși, o calitate importantă, necesară statutului său de protagonist al unui basm: e un om bun. E obligatoriu să fii bun, ni se spune în repetate rânduri prin vocea Sfintei Duminici, în special, voce a mentalității populare care pune tot chinul eroului în seama unui Dumnezeu creștin just și ale cărui intenții și motivații nu intră în sfera înțelegerii noastre. Dacă ținem morțiș să găsim o morală în textul lui Creangă, ea este mai degrabă tautologică: binele învinge pentru că este bun. Harap-Alb s-a născut bun, ca și Făt-Frumos, altfel nu e nici frumos, nici curajos, nici puternic și nici din cale-afară de abil. Dar lucrul e valabil numai în spațiul unei lumi inexistente în realitate, lumea ficțiunii fantastice. Finalul preia într-o manieră personală formula populară a distanței dintre fantezie („și-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare minciună”) și realitate:

„Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bè și mănâncă. Iar pe la noi cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”

Dincolo de faptul că spiritul basmului ca specie literară este contrar ab initio Bildungsromanului, întrucât personajul nu se transformă din punct de vedere moral, ci este din capul locului înzestrat cu tot ce trebuie ca să doboare răul din lume, adeziunea în cauză se explică, probabil, și prin potrivirea cu scenariul școlar în sine, un proiect al inițierii în cunoașterea de tot felul și-n devenirea personală. Omniprezentă prin manuale, auxiliare didactice, lucrări de examen, o asemenea interpretare a lăsat cu totul în umbră spectaculoasa receptare critică a autorului humuleștean din multiple perspective, dintre care se detașează, prin calitatea comentatorilor¹, aceea în linia umorului, jovialității și carnavalescului. În plus, în timp ce școala vede în Creangă un pedagog al succesului la îndemâna oricui, sursa pe care o parazitează fără să știe se revendică de la o ideologie cu totul contrară ludicului și libertății de a face haz chiar și de lucrurile sfinte: respinge progresul, promovează o viziune a istoriei ciclice, a reluării unei traiectorii decadente în relație cu o mitică vârstă de aur și, de asemenea, ierarhii stricte. Misoginismul și naționalismul extremist se citesc printre rândurile gongorice, nu lipsite de farmecul unui romantism desuet. Iată câteva fragmente savuroase și pentru amatorii de metafizică en gros și pentru nefericiții cartezieni, mereu în căutarea clarității ideatice, a argumentelor irefutabile și a dovezilor:

„În realitatea lui profundă, Harap-Alb este, cum am mai spus, numele Androginului primordial, în care partea pozitivă și partea negativă, esențială și substanțială, masculină și feminină, învălmășite în ceilalți oameni, sunt separate, purificate, rectificate în sensul alchimic al acestor cuvinte, prin <<lupta celor două naturi>>, egalizate, desemnate în basmul nostru prin <<negru>> și <<alb>>. După <<separație>> și <<purificare>> se împerechează din nou, de data asta transmutate, într-o formă sferică perfectă, aceea a androginului platonician, a lui Adam când conținea încă pe Eva în el, a Yin-Yangului oriental.” ²

„Spânul nu are barbă pentru că nu-i crește, pentru că nu are posibilitatea ei; e lovit de o stârpiciune congenitală a sistemului capilar al feței sale. În felul lui este o specie de castrat. Creșterea bărbii este rezultatul unei posibilități fiziologice expansive; lipsit total de ea, Spânul este constrictiv, neted, lustruit ca o gresie, dar pe asemenea pietre se ascut tăișurile de brici…”³

Prin urmare, eroul lui Creangă este, după Vasile Lovinescu, esența masculinității triumfătoare, cu acces direct la sacralitatea lumii. Masculinitatea se definește prin contemplație, fiind esențială pentru armonia cosmică și socială, feminitatea e doar harnică, ocupă spațiul imediatului și tranzitoriului, fapt afirmat tranșant într-o analiză la „Fata babei și fata moșneagului”, în care ar fi vorba despre „o inițiere feminină, o Karma-Yoga, o inițiere «harnică», activă ca lucrarea unei albine. Cu mici excepții, e cazul tuturor inițierilor feminine, care tind mai mult la «vindecarea» acestei lumi, la restaurarea ei, la elaborarea unui nou țesut conjunctiv și nobil; în orice caz, nu la dizolvarea acestei lumi prin concentrarea intelectuală.”⁴ Dacă fata moșneagului întruchipează figura feminității harnice, în „Povestea unui om leneș” apare contemplatorul, cel care nu se pierde în mecanica acțiunii și poate ajunge în continuă legătură cu Principiul Universal, obținând astfel Cunoașterea Supremă. Fără el, s-ar instala haosul, nu doar în cosmos, dar și aici, în lumea noastră mică. Mult mai amplu, studiul dedicat basmului „Povestea lui Harap-Alb” păstrează aceeași dihotomie masculin-feminin, dar fără insistență, întrucât textul constituie un prilej pentru glorificarea jumătății pozitive a umanului, în slujba căreia se pune tot ce există. Plecând de la numele personajului, Vasile Lovinescu descoperă o simbolistică a negrului, în legătură cu „Tradiția Primordială”, care ar dovedi situarea Daciei în miezul civilizațiilor, o interpretare în linia celor câteva teorii mitizante ale fondului traco-dac din prima jumătate a secolului XX și de ceva mai târziu, populare și azi în rândul grupărilor politice extremiste:

„Am arătat în altă parte că Tradiția Primordială, în migrația ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuală în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare că una din cele mai importante (dacă nu cea mai importantă) a fost etapa dacică. Chiar știința istorică actuală e înclinată acum să creadă că habitatul arienilor a fost o zonă între Marea Baltică și Dunăre, de unde a radiat spre Est, Vest și Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunăre, intersectând o linie orizontală, reprezentată prin paralela 45, care, cum se știe, trece prin țara noastră. Or, paralela 45 e exact la egală distanță între Pol și Ecuator și este adevăratul ecuator spiritual al lumii. De aici, rolul ascuns, dar crucial al Daciei”.⁵

Mai simplu spus, triada spiritualității se compune din ființa masculină ca ecuator spiritual al lumii umane, patria ca ecuator spiritual al lumii mundane și Principiul Universal ca ecuator spiritual, în genere. Tot belșugul de episoade și detalii din basmul lui Creangă este înghesuit în rama acestui scenariu care se sprijină abundent pe idei ale unui cunoscut reprezentant al ezoterismului european, René Guénon. Nimic nu mai pare neutru, denotativ, pur și simplu, ci epifanie regăsibilă în miturile orientale, greco-romane, celtice sau ale alchimiei. Împăratul Verde și Craiul sunt Ianus Bifrons, ursul, un simbol al clasei războinicilor, Sfânta Duminică, un fel de ax („centru imobil”) al timpului, Spânul, Principium Individuationis, Egoismul Radical, Împăratul Verde, Monarhul Universal, cerbul, emanație a infernului, dar și „o renovatio mundi”, fata Împăratului Roș, o druidesă, casa de aramă, Athanorul, aceeași fată, transformată în păsărică, Mercurul Filozofal etc.

De ce nu a prins în școală receptarea lui Creangă ca autor comic? Nici Creangă, nici Caragiale nu sunt scriitori populari altfel decât prin textele promovate mulți ani de școala primară și gimnazială. Umorul asociat sau nu cu satira nu e ușor și nici confortabil, atunci când se situează la granița absurdului și a parodiei. Mult mai pe gustul tinerilor, în medie, sunt scriitorii sentimentali, indiferent de valoarea lor, dar problema gustului se păstrează într-o zonă fluidă, greu de transformat în criteriu instituțional. În fond, nu trăim vremuri prielnice unor asemenea scriitori și nici umanismului clasic, contestat în forme aberante chiar în societățile democratice. Cu atât mai puțin prielnice istoriei și criticii literare, experților în domeniu, în general. Poate mai mult decât alte categorii estetice, umorul concretizează libertatea deplină de gândire și de expresie a artei, în răspăr cu orice ideologie și cu morala comună. Între populara „Capră cu trei iezi” și textele licențioase ale lui Creangă distanța e mai mică decât ar putea să pară: în ele, ca în mai toate textele lui, apare aceeași veselie enormă, alimentată de o acută percepție a vulnerabilității omului, dar și de aparent paradoxala bucurie în fața comediei umane. Cu cât mai precară este autoritatea școlii, cu atât mai atractive ajung ideologiile radicale, exaltante, fie în varianta unui ocultism vulgarizator, fie în aceea a unei pedagogii populiste, care cultivă iluzia succesului facil și evită tot ceea ce este problematic, nesigur, fără șansă și fără altă soluție decât râsul ca expresie profundă a puterii omului de a se bucura, în ciuda limitelor de tot felul.

1.G. Călinescu, Vladimir Streinu, Constantin Trandafir, Nicolae Manolescu, Mircea A. Diaconu ș.a.

2,3,5. Vasile Lovinescu, „Creangă și creanga de aur”, Cartea Românească, 1989

4.Vasile Lovinescu, „Incantația sângelui”, Institutul European, 1993

În imagine: o pagină din Ion Creangă, „Harap-Alb”, roman grafic de Mircea Arapu, după un scenariu radiofonic de Vasile Mănuceanu (carte + CD), Casa Radio, 2014