Atelier Literatura la feminin Nr. 140

Fereastra spre altă lume

Ambalează ciocolată de diferite sortimente, în ultimul timp bomboane de pom, fiindcă se apropie sărbătorile de iarnă. Are deja trei ani de când s-a angajat la făbricuța de la marginea Bucureștiului. La început lucra în două schimburi, apoi a preferat să rămână de dimineața, ca să fie sigură că prinde microbuzul spre casă, sunt aproape treizeci de kilometri până în sat, unde o așteaptă ai ei, mama și copiii. Adi și Oana țopăie de bucurie când le întinde, la sosire, ceva dulce. Două camere cu ciment pe jos, o verandă închisă cu geamlâc unde stă aragazul. Claudia gătește rar, dar îl folosește în fiecare zi pentru cafea, pe care o fierbe într-un ibric ars, de o culoare care abia se mai ghicește, albastru, maro?? Iarna, mama gătește pe plită, în camera mare unde stau, în timpul zilei, toți. Noaptea, Claudia și Oana trec în cealaltă cameră, unde e ceva mai răcoare, fiindcă soba e dublă, jumătatea de teracotă străbate prin peretele vechi de cărămidă nearsă, aducând valuri slabe de aer cald până la patul acoperit cu pături groase, străjuit de câteva jucării de pluș primite de fetiță. Claudia se machiază uitându-se într-o oglinjoară rotundă, în fața ferestrei, stând pe un scaun vechi de lemn, cu vopseaua murdară. Azi le va aduce copiilor televizor, a vorbit deja la firma care furnizează programe tv să vină să le instaleze farfuria. I-a lăsat bani bătrânei și i-a spus despre ce e vorba, să le deschidă ălora poarta când or veni. Azi se dă cu verde pe la ochi, își luase din piață o trusă nouă, de la tarabă. Deși… să se facă mai bine cu albastru? Aneta zicea că așa se poartă acuma. Ezită în fața cutiei de carton cu obiecte cosmetice, unde are mai multe sticluțe colorate și cutii de pudră. Mai bine să schimbe culoarea, să-și ia și bluza verde, să se asorteze.

Își făcu și unghiile, așteaptă apoi să se usuce oja. Își privește chipul tânăr în oglinjoară. Resfiră degetele și întoarce palmele, scuturând. Apoi rămâne fără să-și dea seama pe gânduri, privind zarzărul plin de zăpadă din fața ferestrei. Când era ca Oana, se juca la umbra lui, se cățăra devreme după fructele acre, se furișa pe ramurile lui când voia să nu fie găsită repede și chemată la treabă. Stătea uneori și câteva ore, până îi înțepeneau mâinile și picioarele, chircite sau încolăcite de crengile noduroase, strâmbe, prelungite până aproape de streașina casei, amenințând în furtuni țigla veche de la marginea de jos a acoperișului. Cât timp visa nu simțea durerea pulpelor strivite sau a mâinilor zgâriate – reveria era modul ei de a-și trăi singurătatea de copil unic și sărac. Își închipuia ce va fi, cum va trăi, unde va locui, ce iubiți va avea. Nici nu știa de unde îi veneau atâtea imagini, povești și culori, de la revistele pe care i le dădea mătușa din partea tatălui ca să aprindă focul iarna și pe care ea le citea întâi, oprindu-se minute în șir la un titlu, la un nume sau la o fotografie înfățișând fericirea în multiplele ei imagini: lux, calm, încredere, detașare, eleganță, succes. Fără îndoială, va fi și ea cândva la fel, într-o casă mare, cu piscină, va lenevi pe o canapea acoperită cu velur roșu, cu mânere de lemn încrustate, va merge la cumpărături în magazine scumpe, de unde își va lua rochii la modă, cu paiete, decolteuri adânci și tăieturi în colțuri, de toate felurile. Și pantofi… oo… pantofi… citise într-o revistă că una dintre prezentatoarele de la televizor are 42 de perechi de pantofi. Cu toc înalt, cui sau pătrat. Nu, toți pantofii vor fi cu toc cui, de toate culorile, și sandale la fel, și cizme de piele, așezate pe rafturi lungi, cum văzuse tot într-o revistă de astea, pentru femei, de care îi adusese mătușa. Îi părea rău când mototolea paginile cu hârtie lucioasă și colorată ca să aprindă bunica focul, seara, când intra în casă de la săniuș, de la jocurile de pe uliță, de la rudele mai înstărite. La început, visa o casă ca a mătușii, cu patru camere mari, cu bucătărie, cu wc în casă, cu apa care trecea printr-o cutie mare de tablă și apoi curgea caldă la robinet, cu mușama mereu nouă și curată pe masă, cu televizor care prinde multe canale cu desene animate, manele și filme. Apoi, după ce a văzut revistele, a știut că se poate mai mult.

Fereastra transpirase picături mari de apă, care se scurgeau spre marginea giurgiuvelei învechite. Va trebui să strângă pentru termopan. Una dintre picături se prelungise până jos, aluneca acum pe vopseaua cafenie a pervazului, amenințând să ude covorul de iută, cu model geometric, în tonuri de galben. E târziu. Trebuie să iasă la microbuz, în seara asta colegii dau o petrecere în hala cea mare, cu muzică, mâncare de la o firmă de cattering, cum auzise că se spune, cozonaci de la patiseria din colț, vin. Rochia este subțire, știe că îi va fi foarte frig în ea, mai ales cât va aștepta microbuzul și pe drum până la stație. Douăzeci de minute, pe ceas. Își încheie geaca lungă, neagră, își înfășoară fularul gri în jurul gâtului, cât mai sus posibil, să îi acopere urechile și părul prins la spate cu o fundă, își pune ghetele cu toc pătrățos, își ia geanta de vinil albastru, am plecat, să știți, iese pe poartă cu pași repezi și voioși.

Trei ore mai târziu…

Claudia dansează, în rochia ei cea bună, corpul se unduiește plăcut pe ritmuri de manea. Unul dintre colegi pocnește din degete în jurul ei. La masă, bea vin și ronțăie pateuri reci cu brânză și alune. A uitat de tot, bradul cu globuri albastre și luminițe se învârtește în jurul ei. Încă un dans. Se trântește pe scaun și își desface părul strâns într-un fel de coc, cu șuvițe atârnând spre bărbie. Verdele din jurul ochilor se întinsese până aproape de tâmple. Își pune funda în geantă. Colegul, cu pantaloni strânși pe cur – își spuse în gând – se așază lângă ea. Îți stă bine în rochia asta. Ea zâmbește și se șterge pe gât cu un șervețel de la masă. El îi urmărește linia umerilor și decolteul. Pielea și-a pierdut din fermitate și nu mai are strălucire, dar încă vibrează sub privirile lui. Vine un văr care are mașină să mă ia, te duc eu acasă diseară, Clau. Nu-i nevoie, dacă plec în juma de oră, prind ultimul microbuz. Lasă, mergem împreună, te duc eu. Sacoșa cu dulciuri, cadou din partea firmei, aștepta la piciorul scaunului alăturat.

Șase luni mai târziu…

Claudia și Petre se întorc de la sere. Își schimbă salopetele murdare, îmbâcsite de pesticide. Amândoi au dureri mari de spate. Pe ea o dor și articulațiile, i se umflă mâinile și picioarele i se opăresc în cizme. Trebuie să adune continuu, altfel nu încarcă destule kilograme de roșii în lădițe și li se taie din bani. Și nimeni nu vrea să i se taie din bani. Șef peste ei este tot un român, îl aude înjurând des. Dușurile comune, la marginea clădirii locuite de muncitori români, albanezi și africani. Un du-te-vino permanent, cu exclamații și înjurături în diferite graiuri, din ce în ce mai des în italiană. Când stau mai mult de două luni, încep să înjure în italiană. Petre obținuse pentru ei doi o cameră mică, un pat și un dulap de haine. Găteau pe o butelie mică, de voiaj, o singură tigaie și o oală în care fierbeau spaghete și le amestecau apoi cu sosuri cumpărate de-a gata, la borcan. Mirosul se impregna în haine, fumul de la friptura arsă de duminică se depunea peste porii impregnați de chimicalele folosite în sere. Cumpărase un ventilator, fiindcă aer condiționat nu aveau și era insuportabil de cald peste tot, și noaptea, și ziua mai ales, sufocant, în clădirile construite anume pentru muncitori sezonieri, după modelul locuințelor sociale. Dracu știe ce materiale au băgat în ele – mai răcoare era la mine în grajd, că era acoperit cu plăci de azbest, zicea Petre cu mânie. Azbestul dă cancer, am citit eu într-o revistă, spunea ea. Ei, parcă se știe ce dă cancer, mori și gata, îl avem în noi, se înfoia el. Greșise că insistase să plece. Își dădea seama cu fiecare zi, dar încă nu poate să spună cu voce tare. O convinsese și pe ea, că vor strânge bani, că vor face casă, că vor vedea lumea, că își va avea afacerea lui, făbricuța lui de ciocolată. Ea știa de la început că nu e bine, dar se lăsase dusă de visurile lui, de planurile lui. Avea poate și el o fereastră la care stătea când era singur și când nu îl vedea nimeni. Sau când se bărbierea. Inima i se strânsese dureros când spusese da, mergem, dar numai câteva luni. Copiii… Copiii îi trimit mesaje zilnic. Le luase o tabletă cu internet ca să poată vorbi. Făcuseră provizii de mâncare, conserve, haine de muncă, treninguri, cizme, tricouri. Ea se gândise dacă să se tundă sau nu. Până la urmă, o rugase pe Geta să i-l mai scurteze un pic, până la umeri. În ultima săptămână, înainte de plecare, Petre o luase la el. Să se organizeze, spunea.

Acum erau aici.

-Nu am unde să usuc hainele!

-Îți întind o sârmă, aici.

-Nu am lumină, nu pot deschide geamul.

-O să îl forțez eu, mama lui, o să-l deschid… hai… O să fie bine, o să vezi. Strângem banii și plecăm, măcar pentru început, să amenajăm casa, să schimbăm acoperișul. De unde ai vânătaia asta la mână?

-Nu știu.

-E, nu știi. Ia să văd. Ce…

Înțelese dintr-o dată. Rămăsese dimineață în urma lui, nu se simțise bine, la baie mai erau câțiva bărbați.

-Cine a încercat?

-Nimeni!

-Spune-mi, Clau!

-Am căzut.

-Minți! Spune-mi!!

-Nu s-a întâmplat nimic!

-Spune, că-l omor!!!

-Aaaauuuuu!

O apucase de braț exact în locul unde se vedea vânătaia, de supărare, de nervi, nu fusese atent. Femeia se lăsă jos și începu să plângă ușor, aproape fără zgomot, doar lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji.

Douăsprezece luni mai târziu…

Claudia a devenit badantă. Are în grijă doi bătrâni în nordul Italiei, într-un sătuc. Câștigă puțin, dar nu cheltuiește pe mâncare și pe chirie, locuiește cu bătrânii. Gătește, le face curățenie, are grijă de grădină. Duminica, bătrânii se duc la biserică și o iau și pe ea. Apoi bătrânul, care e mai în putere, lucrează în grădină. Ea le spune că nu e bine, duminica nu se lucrează în grădină. Mai mult prin semne, se înțelege greu cu ei. Vorbesc altfel de italiană, mai veche, crede ea, sau așa, altfel, cum vorbesc la noi ardelenii. Mami, să ne mai trimiți panetone. Ne e dor de tine. Și mie. Ai primit geaca și telefonul, Oana. Da, mami, da. Când vii? Vin de Paște, vin sigur. Ooo, bine, mami. Cu școala cum stați? Bine, mami, bine, îți fac o poză la carnet și îți trimit pe watsapp. Petre a mai trecut pe la voi? Da, a trecut. Ce fac bătrânii tăi. Aaa… bine. Acuma, el cică vrea să plece cu mașina în oraș, dar nu vede bine și merge cu viteză mare și aici numai curbe. Păi, spune-i să meargă mai încet, sau să o lase pe ea să conducă. Ea merge mai bine, da, dar v-am spus că are o boală, uită, alzaimer sau cam așa. Haha, râd copiii, unul e aproape orb și una are alzaimer, hahaha. La vară vă iau și pe voi, vă duc la mare aici, să vedeți ce frumos e, mâncăm înghețată și facem plajă! Și ne înveți să înotăm? Da, vă învăț. Și mergem cu avionul? Sigur, cu avionul. Mami, ne iei de tot? Să văd, cândva o să vă iau de tot. Mami, te iubim. Și eu, și eu…

Susține Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu

Dorica Boltașu

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: