Atelier Literatura la feminin Nr. 140

Tinerețe și cafea

Traversează piața presărată cu căsuțe din lemn, dinspre care vin valuri de arome de vanilie, vin fiert și scorțișoară. Piața, cu bradul imens înfipt în mijlocul patinoarului, pare tristă în ziua aceasta, când cerul e plumburiu și gerul se lasă așteptat. Deschide ușa de sticlă și privește înăuntru: numai mese goale, așternute cu ștergare pe care stau coșulețe cu globuri albe și argintii și pahare de vin așezate cuminți lângă farfurii. Intră și se așază la ultima masă, chiar lângă boxa din care răzbat, abia auzite, colinde în limba engleză.

Stă o vreme cu nasul în ecranul telefonului, citindu-și notificările și scriind câte un comentariu la postările prietenilor. Apoi se relaxează, se sprijină de spătarul comod al scaunului tapițat, și își ridică privirea. Pe peretele din dreapta, un panou mare, luminos, cu patru scene ce par a se petrece într-o cafenea. E o reclamă la Julius Meinl. În prima scenă, trei femei tinere, dintre care una e așezată cu spatele la aparatul de fotografiat, se uită într-o revistă, în timp ce ceștile lor de cafea stau așezate pe masă. Cele două tipe care se văd bine sunt tinere, frumoase și zâmbitoare. În următoarea scenă, un bărbat bine citește o carte. Lângă carte are o ceașcă de cafea Julius Meinl. Apoi, sunt trei bărbați care stau de vorbă și râd fericiți. Masa le e plină de cești. În ultima scenă sunt două femei, dintre care una scrie cu markerul un mesaj pe o coală. Una bea ceai, cealaltă, cafea.

Lumina panoului e caldă și liniștitoare. Sorina o privește lung. Simte cum se umple treptat de bucurie. Le analizează personajelor zâmbetele. Par că ascund ceva, un secret. Niciunul dintre ei nu se uită direct la aparatul de fotografiat, toți par să-și ferească privirea. Ca și cum nu ar vrea să li se citească adevărul în ochi.

Sorina își imaginează că noaptea, după ce restaurantul se închide, cei patru bărbați și cele cinci femei coboară de pe panou și iau masa în salon. Unesc două mese și stau toți împreună. Ospătarii îi servesc cu cele mai sofisticate mâncăruri și băuturi. Iar ei râd, râd cu lacrimi de fraierii pe care reușesc să îi păcălească zilnic. De cei care habar nu au de legăturile lor secrete.

Tipul din scena a doua, cel cu cartea, le-a sedus pe ambele gagici din scena întâi. Cei trei se înțeleg perfect, nu există nici urmă de gelozie între ei. Cea care stă cu spatele nu are nimic de-a face cu asta. Ea e cuplată cu tipul blond și creț, care râde, din scena a treia. Iar celelalte două, care scriu cu markerul un mesaj de sărbători, sunt îndrăgostite de colegii blondului. Pentru Sorina, totul e limpede. De fapt, stăpânii restaurantului sunt acești tineri rebeli, care își fac de cap în fiecare noapte. Ce i-ar plăcea și ei să își găsească un locșor pe panou! Își mănâncă pastele cu scoici cu ochii la reclama de pe perete, cere și un pahar de vin, dar nu reușește să surprindă nicio mișcare suspectă. Face o poză cu telefonul. Apoi, cu părere de rău, pleacă.

În piață răsună colindele. Ia un taxi de după colț și se gândește cum să își petreacă seara. Printre luminițele de sărbătoare, singurătatea e mai apăsătoare.

Îi cere taximetristului să oprească la non-stop-ul din apropierea blocului ei. Intră și îi cere proprietarului, care stă la tejghea, două pachete de baterii.

– Stați numai să găsesc, că în perioada asta toată lumea vrea baterii.

– Serios? De ce?, întreabă Sorina.

– Pentru jucăriile copiilor, răspunde proprietarul.

– Ei, suntem copii toată viața, spune, visătoare, tânăra, apoi apucă bateriile și iese.

Ajunsă acasă, își azvârle cizmele cât colo și își prepară o cafea. Apoi se așază în fața computerului. Îi scrisese azi un anume Mircea, care îi spusese că e drăguță și că vrea să o cunoască. Nici ea nu știa de ce îl refuzase, poate doar pentru că era la serviciu și șeful se tot învârtea pe lângă computerul ei. Încercase să îi explice lui Mircea că e ocupată, dar el fusese insistent și trebuise să îl cam repezească.

– Bună, Mircea! Cf?

Degetele Sorinei alunecă lin pe tastatură.

– Bine, pe acasă. Tu?

– M-am mai gândit. Am un test pentru tine. Dacă îl treci, te invit la mine, scrie Sorina, și îi trimite poza cu reclama din restaurant. Ce poți să-mi spui despre tipii ăștia?

– Ăăăă, păi, ce să zic… Le place cafeaua?

– Așa. Și mai ce? întreabă tânăra.

– Și, nu știu… Spun bancuri? își dă Mircea cu părerea, ezitant.

– Nu cred. Nu ți se pare că ascund un secret?

– Un secret? Poate că e rece cafeaua?

– Bine, lasă. Nu vezi un lucru care e evident, scrie ea agasată.

– Care?

– Pasiunea!

– Poate că ai tu prea multă imaginație, i-o trântește Mircea.

– Ești plictisitor. Îmi pare rău că mi-am pierdut timpul cu tine.

Sorina îi dă block fără să mai stea pe gânduri. Apoi întinde mâna după vibrator, îi potrivește bateriile cele noi și apasă pe buton. Se întinde și și-l înfige între picioare. Cele mai frumoase sunt serile vibrante pe Facebook. Te vede toată lumea, și totuși nimeni nu știe ce faci. Îți porți secretul în văzul lumii. Exact ca tinerii din reclamă.

– Suntem copii toată viața, murmură Sorina. Zâmbește și soarbe o gură de cafea.

Susține Literomania

Despre autor

Anca Goja

Anca Goja

Anca Goja (n. 1978, Baia Mare) a absolvit Facultatea de Științe Politice și Administrative la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca. A publicat volumele de proză scurtă „Zăpadă neagră și alte povestiri” (Tracus Arte, 2014), „Fabrica de fericire” (Școala Ardeleană, 2016) și „360 de grade” (Editura Paralela 45, 2018). Apare în mai multe antologii, precum „Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism” (Polirom, 2014) și „Cartea copilăriilor” (Polirom, 2016).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: