Citiri cu coada ochiului

Ferește-te de ursuzi, învață să te bucuri…

a) Prolog

Cînd mă uit în jur și văd atîta tristețe, atîta voință de a suferi fără un motiv serios, mă cutremur. Starea naturală a omului nu este plînsul, cum susține un teolog gingaș, fără să clipească. Am mai scris pe această temă. Revin. Deși nu-mi fac mari speranțe.

Un filosof subtil (mă refer la francezul Michel Eyquem de Montaigne) a spus, mai demult, că tristeţea şi încruntarea se însoţesc, de obicei, cu răutatea şi resentimentul. Cu invidia şi ura. Cu nevoia de a-i umili pe ceilalţi. De a-i face să sufere. Omul trist (cel care şi-a făcut din obiceiul de a fi trist o a doua natură) mai este şi rău, şi cîinos, şi zgîrcit. Este un Hagi Tudose, care n-a devenit conştient de starea lui lamentabilă. Aţi văzut vreodată un avar (un avar veritabil şi concret), care izbucneşte într-un rîs gratuit? Trebuie să-l plăteşti ca să-şi deschidă buzele. Doi gologani: o grimasă. Patru gologani: un rînjet scrîşnit. Nici o avere nu-l poate înveseli.

Cu un asemenea personaj nu-i deloc recomandat să stai în aceeaşi casă (şi la aceeaşi masă). E preferabil să te fereşti de el, să-l eviţi, pe cît este omeneşte cu putinţă. Să-ţi iei tălpăşiţa.

Termenul italian tristezza, precizează acelaşi gînditor subtil (la Montaigne mă refer, firește), desemnează atît mîhnirea, cît şi răutatea sufletească. Citez: „Eu sînt dintre cei scutiţi de această patimă [tristețea] şi nu-mi place, nici nu o preţuiesc, cu toate că lumea s-a apucat, ca și cum s-ar fi înțeles dinainte, s-o ridice în rang. Cu ea îmbracă înţelepciunea, virtutea, cugetul. Neghioabă şi jalnică podoabă. În chip mult mai potrivit, italienii au dat acest nume [tristezza, n.m.] răutăţii. Căci [tristețea] este o însușire întotdeauna nocivă, întotdeauna smintită. Și fiind ea întotdeauna nevrednică şi înjositoare, [filosofii] stoici interzic învățăceilor o atare dispoziție” (Eseuri, I: 2: „Despre tristeţe”).

Şi încă, tot din Montaigne (Eseuri, I: 26): „Cel mai vădit semn al înţelepciunii este o nestrămutată bucurie”.

b) Cuprins

Din cîte am observat, lumea din jur, omenirea, ca să spun vorbă mare, umanitatea (și în sens colectiv, dar și în sens distributiv) urăște din răsputeri buna dispoziție. Nu voi pricepe niciodată de ce… Am constatat (și constat zi de zi și clipă de clipă) că numita omenire scormonește, caută, dorește, vrea din tot sufletul și din toată inima și cu toate puterile să se simtă cît mai rău. Vrea să geamă sinistru. Să sufere. Să dispere ca E. M. Cioran. Vorba unui hîtru: dacă nu se simte rău, nu se simte bine.

Este în juru-mi un zbucium, o zvîrcolire, o atenție nemiloasă care-mi produc, la rîndul lor, o mirare, un zbucium, o zvîrcolire, o atenție nemiloasă din care nu-mi revin decît cu mare greutate. Am palpitații. Migrene. Amețeli. Vă rog să mă credeți: de la o vreme, nu mai sînt om. Femei și bărbați în toată firea, care ar putea să se simtă bine și confortabil (fără să facă nimic deosebit), se simt (dintr-o dată, brusc și subit!) rău, tot mai rău, din ce în ce mai rău, rău de tot, foooooaaarte rău. Tocmai pentru că fac ceva. Știți ce? Caută motive, rațiuni, temeiuri pentru a se simți cît mai rău.

Și dacă nu găsesc motive, fiindcă în universul sublunar nu prea întîlnești astfel de motive, le inventează, după un model rudimentar. Că primul a spus și nu trebuia să spună, că al doilea a făcut și nu trebuia, Doamne ferește, să facă asta nici în ruptul capului, că al treilea a dres, că al patrulea l-a bîrfit pe primul și pe al cincilea, că al cincilea a fost un ingrat și un măgar și nu l-a băgat în seamă pe al șaselea, că al șaselea a gîndit altfel decît al șaptelea, iar asta reprezintă o insultă la adresa tuturor, că al optulea l-a contrazis pe al șaptelea, dar și pe al nouălea, că al zecelea a ridicat un deget blasfemiator către cer, deși nu era degetul potrivit, și așa mai departe. Și așa mai departe. În fața atîtor adversități, în fața Fatalității maștere, poți să fii bine dispus? Poți simți o modestă, umilă plăcere? Negreșit poți…

A avut și Gustave Flaubert păcate, obsesii (aceea a stilului era de-a dreptul nevrotică, recunosc), dar în multe privințe a fost un om cu scaun la cap, un înțelept. Un iubitor de Montaigne, și asta spune totul. Flaubert a sesizat devreme un adevăr simplu: că există lucruri și întîmplări (extrem de puține) care stau în puterea noastră și că există lucruri și întîmplări (cele mai multe, majoritatea zdrobitoare) care nu depind cîtuși de puțin de noi. Iată o diviziune stoică! Dacă vrem să schimbăm ceea ce nu stă în puterea noastră, ne chinuim degeaba. Nu putem opri crivățul, venirea întunericului, succesiunea anotimpurilor, grindina, ceasul morții, invidia celorlalți. În schimb, putem modifica mult-puținul de care dispunem: opiniile noastre cu privire la tot ceea ce nu depinde de noi. Cu oarece efort, cu puțin exercițiu, chiar putem. Nu este mare filosofie la mijloc…

Ce spun și cred alții despre noi îi privește direct și precis pe alții, nu pe noi. Cînd vom învăța oare acest adevăr elementar? Îmi veți aminti, desigur, răutatea infernală a celorlalți, viclenia luciferică a dușmanilor, ipocrizia amicilor, faptul că specia umană a fost croită greșit încă de la începutul începutului. Nu neg. Cum mi-aș putea permite să neg evidența? Afirm, în treacăt, acest postulat: omenirea este mai degrabă indiferentă și nepăsătoare decît diabolică. Nu-i pasă decît de sine. Orice individ serios își venerează propriul ombilic, iar pe toți cei din jur îi ignoră. Să-și vază umanitatea de trebile ei! Repet însă: „răutatea” infinită a celorlalți îi privește direct și personal pe ceilalți, este problema lor. În schimb, buna dispoziție depinde numai și numai de noi.

Nu are nici un haz să insist, vorba multă-i sărăcia omului. Citez în încheiere un fragment dintr-o scrisoare a lui Flaubert. Prețuiește mai mult decît un întreg tratat de filosofie practică, decît toate criticile rațiunii pure și cinice la un loc. Iată: „Există un lucru pe care trebuie să ni-l dorim chiar înaintea sănătății: este buna dispoziție” (30 decembrie 1878, scrisoare către Doamna Brainne).

c) Epilog

Nu pot încheia acest eseu fără să transcriu un pasaj din De tranquilitate animi. Ad Serenum (VII: 4), un mic tratat epistolar al lui Seneca, în traducere. Chiar acum am dat peste el. Așadar: „Ferește-te mai cu seamă de ursuzi. Aceștia se plîng de orice și n-au nevoie de pricini serioase pentru a se tîngui!”.

Nu mai este nevoie să formulez concluzia acestui eseu.

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu