Citiri cu coada ochiului

În ce chip poți s-o scoți din minți pînă și pe Olga Sergheevna: pagini din jurnalul unui bibliofil sărac

26 iunie 2014, joi, ora 13 PM

Pe cînd meditam la verbul care ar rezuma cel mai potrivit viața unui ins banal, viața mea, ajung în parcul de la Fundațiunea „Regele Ferdinand Întregitorul”, culeg o frunză și o păstaie din arborele lui Iuda, îmi amintesc subit versurile lui T. S. Eliot:

„In depraved May, dogwood and chestnut, flowering judas,
To be eaten, to be divided, to be drunk
Among whispers”*,

mă întreb ce semnificație are aici epitetul „depraved” („risipitor” e prea puțin spus, „destrăbălat” e prea mult) și apoi cobor reflexiv în Lăpușneanu, la buchiniști.

Vorbisem cu o doamnă anticar să-mi facă rost de traducerea jurnalului lui Samuel Pepys, de prin 1966, dacă nu greșesc anul (bineînțeles că l-am greșit, anul corect este 1965). S-a tradus, firește, numai o fracțiune din însemnările lui Pepys, pe sărite: la fel s-a tradus și din Casanova, „scrieri complete pe alese”, cum ar veni. O fracțiune dintr-o fracțiune. Jurnalul lui Pepys în engleză are 10 volume (tot vreo 10 volume, chiar 12, are și povestea cavalerului Giacomo Girolamo Casanova de Seingalt), îți trebuie răbdare să-l citești în întregime, deși merită. Ediția integrală, necenzurată îți ia mai mult de o lună. Nimeni nu are atîta timp la dispoziție. Am început deja zece cărți și nu am terminat nici una, cînd să mai citesc însemnările lui Pepys? Cînd să comentez lectura aurală, cititul cu urechea?

Doamna îmi spune că exemplarul vine în cinci minute, îl aduce imediat cineva cu mașina din depozit, chiar acum. Mă îndeamnă să mă uit prin cărțile expuse pe trotuar, poate mă interesează ceva, mă uit la cotoare, la titluri și la ceas, zăresc „Porunca lui rabbi Akiba” la jumătate de preț cu tot cu autograf. Stau un sfert de oră cel puțin, îi promit femeii că vin mîine, este și mîine o zi, poate dă Dumnezeu și mai trăiesc o zi, cine știe: Dumnezeu este drept și milostiv, spune teologia catafatică, a milogilor.

După o anumită vîrstă (după 21 de ani, să zicem, vîrsta la care Arthur Rimbaud a renunțat la scris și a plecat în lumea lui), orice zi este un dar de la Dumnezeu, prea puțini știu să-l aprecieze, omul este o ființă ingrată, de aceea a fost alungat din Eden, își merită soarta.

Și iar meditez la verbul ăla opac. A fi (dar cum, în ce fel?), a avea (însușiri, talente, posesiuni, iluzii, obsesii?), a face (mai precis, ce?; toate paralele?; a scrie neobosit ca Flaubert?): care dintre ele (sau toate trei la un loc) rezumă fără rest Viața? Sfînta Treime a verbelor existențiale nu mă scoate din impas. Gabriel Marcel, Erich Fromm (nu sînt, totuși, înțelepții mei preferați) s-au blocat în această problematică destul de aridă. Nici unul nu m-a convins, fiindcă amîndoi pleacă de la axioma că a fi reprezintă a priori mai mult decît a avea, a fi semnifică o noblețe și o prioritate, a avea și a face sînt căderi, defecte, ceea ce mi se pare complet fals, nu trebuie să fii un înțelept hirsut pentru a intui asta. Înțelegi și fără barbă…

Dacă nu ai nimic-nimic, nu poți fi de nici un fel. Măcar o durere de dinți să ai, un junghi, o mîncărime la limbă, o carie într-un molar, o absență în catalog, în catastihul amorului, dacă nu te învrednicești cu un dar, cu un talant de înmulțit. Dar ce înseamnă a avea o durere de dinți? Cum poți s-o prezinți altora în așa fel încît să-i surprindă esența? Asta este deja o subtilitate de tip Wittgenstein, nu am un răspuns foarte precis, nici Wittgenstein nu avea, simt că o am și gata, o sesizez printr-o intuiție genială, o simt numai eu și nu pot s-o descriu nimănui, o percep și atît. Așa cum sesiza Descartes că există de îndată ce îndrăznea să cugete (în limba latină), totul este să îndrăznești, cînd nu mai îndrăznești, mori.

Și cum meditez eu așa, în burghiu, îndărăt, ca magistrul Heidegger (cf. Noica, „Jurnal filosofic”, p. 39), plec de la anticar fără volumul lui Samuel Pepys (îl voi cumpăra mîine), mă consolez să posed o promisiune, o iau prin fața Librăriei Junimea, nu este o coincidență, drumul duce pe-acolo înadins, există un destin, o necesitate, un hazard constrîngător, o soartă exigentă, chiar dacă nu cred în constrîngeri și providențe, în intersecția contingențelor, ca Nietzsche. Nici urmă de liber-arbitru. Șovăi, mă prefac că îmi exercit libertatea, recit pariul lui Pascal, mă amăgesc. Dacă am intrat, sînt pierdut. O să-mi cumpăr cărți, o să fiu și mai sărac, și mai prăpădit, fericirea aparține numai celor săraci, ați citit Fericirile? Intru… Rafturile sînt pline, librăreasa binevoitoare. Mă uit la cărți, la ce altceva? Nici una nu costă mai puțin de 30 de lei. Nu pot să-mi permit tot ce vreau, deci vreau numai ceea ce pot să-mi permit, Seneca te scoate mereu din impas, viața pare, uneori, un joc de cuvinte. După un ceas de răsfoiri, îmi permit să-mi permit.

A devenit și mai limpede, mă aflu în fața casieriei, că verbul a avea este de multe feluri. Nici un filosof nu le-a inventariat, din păcate, cum se cuvine. Una este să ai o sută de taleri kantieni în minte și cu totul alta este să-i ai (și) în buzunar. Deocamdată, eu sînt pe cale să nu mai am aproape nimic. Îmi vine o idee ingenioasă: păstrez grijuliu banii din minte (sînt un individ extrem de prudent), pe cei din buzunar îi ofer, în schimb, cu un surîs viclean, casieriței: nici nu-și dă seama că o amăgesc, i-am dat bani sensibili, lipsiți de orice valoare metafizică, pe cei inteligibili i-am dosit. Mulțumesc. Salut. Ies. O iau pe Săulescu la vale, înfiorat: pe aici au pășit odinioară poeți, prozatori, mărimi.

Mi-e foame. Nu pot decide dacă e vorba de o foame sensibilă sau de una inteligibilă. O să mă mulțumesc, oricum, cu doi covrigi duhovnicești, cine n-are nimic aici, va avea însutit dincolo, ia înmulțiți dumneavoastră pe 0 cu 100 și vedeți cît de mult dă…

26 iunie 2014, joi, pe seară, tot PM

Fac bilanțul fenomenologic al zilei. Am cumpărat, cu 11,90 lei, „Paradoxurile stoicilor” de Cicero, lucrare tipărită în 2011, la editura Saeculum Vizual, și Oblomov, cu fix 39,90 lei, romanul lui Goncearov, re-tipărit la Allfa în 2014, cu o copertă plină de floricele, mai kitsch de atîta nu se putea, pesemne că protagonistul narațiunii era grădinar. Oare Oblomov, săracul, simțea că trăiește, își dădea seama că a fi este incomparabil mai prețios decît a avea și, mai ales, decît a nu fi? Sesiza diferența? Și oare de ce nu-i plăcea verbul a face? De ce o tot amîna pe fermecătoarea Olga Sergheevna? De ce nu voia să aibă o soție? De ce nu se hotăra odată și odată să se ridice din pat și să se însoare? Se temea că posesiunea lui va sfîrși prin a-l poseda, ea, pe stimatul posesor? Se temea degeaba…Tot nu știu ce e „viața”. Mîine o iau de la capăt. O voi suna pe C. S., să mă lumineze ea, gîndește mai limpede și mai adînc decît mine. Cînd eram de vîrsta ei, și eu gîndeam la fel…

 

* „În risipitorul mai, sîngerul și castanul, arborele lui Iuda [acum] în plină floare,
Să fie mîncați, împărțiți și sorbiți.”

Recomandare Literomania

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu