Flash fiction stories Nr. 155

Flash fiction stories – aprilie 2020 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Vă rugăm  să stați în casă!
Mariana Dobrică

 

– Nu te mai suport! Înțelegi? Nu te mai suport!

– Ha! Ar trebui să o faci. Că eu sunt cu banii în casa asta, dacă ar fi după tine s-ar duce dracu’ tot. Că pe ăia de îi câștigi îi dai pe prostiile tale.

Te duci pe hol și te încalți în pantofii de alergat vechi, dar de firmă, vrei să ieși din casă, să te răcorești, să alergi, să te calmezi alergând, să nu o mai vezi. Vine după tine.

– Dacă tot ieși, că te-a apucat alergatul, ia și mâncare pentru pisici.

– Bineînțeles, pisicile tale. Alea sunt mai importante decât mine. Îmi bag picioarele!

Ieși trântind ușa, aproape teatral. Coborî în fugă scările, afară soarele strălucește, păsărelele ciripesc, floricelele au înflorit, pomii au înflorit, e primăvară, ce mai, de lângă mașina neagră a babalâcului de la unu se uită la tine portocaliu o pisică neagră ca un drac, asta mai lipsea, că nu îți ajungeau alea de acasă.

Bătrânul ăla cam ciudat și mașina lui. Nu o urnea din parcare. Dar l-ai văzut din când în când meșterind la ea și, de cele mai multe ori, stând în ea, stătea așa pur și simplu, cu mâinile pe volan, privind parbrizul sau cine știe ce…

– Vă rugăm să stați în casă! se aude mașina poliției de pe undeva  din apropiere, poate de pe o străduță paralelă.

O țineau așa de când se declarase starea de urgență.

La tv, numai morți, infectați, declarații pe propria răspundere, amenzi, cântece de pe balcoane, medici eroi, medici neeroi, reduceri de salarii, șomaj tehnic, nebunie în stare pură.

– Stați în casă! Stați în casă! Stați în casă! Vă mulțumim că stați în casă!

Păi, aia era vreme de stat în casă?

O iei la stânga, să ieși pe bulevard. Nu e nimeni pe stradă. Ce bine!

– Vă rugăm să stați în casă!

Pe bune? Te-ai săturat de stat în casă! Te-ai săturat și de Irina! Și de nu mă mai iubești! Și de pisici!

Când mergeați la serviciu și vă vedeați doar seara și în weekenduri era, totuși, ok. Suportai chiar și pisicile alea, pe care le fotografiai și le postai pe Facebook, să vadă prietenii, aia virtuali, că în realitate nu prea aveai, și prietenele, tot alea virtuale, că în realitate rar îți ieșea câte ceva cu vreuna, că ai și tu pisici, un tip care iubește pisicile e, bineînțeles, un tip mișto, și sensibil, dacă mai spui și că îi schimbi nisipul de zece ori pe zi, ești de-a dreptul irezistibil.

Alergi ușor, până ajungi pe bulevard, mărești ritmul, treci pe lângă o trecere de pietoni pe care este, ireal parcă, un balon roșu, poate îl scăpase vreun copil, era un loc de joacă mai departe, ajungi în dreptul lui, dar nu e nimeni, copiii parcă au dispărut din oraș, de când se închiseseră școlile, alergi, alergi, inspiri, expiri în ritmul alergării…

– Vă rugăm să stați în casă!

Începea să îmbătrânească Irina. Și tu. Dar ea îmbătrânea urât, se lăbărțase și se făcuse o scorpie. Te gândești la Nina. Nina, colega de serviciu și nu numai. Să o suni? Să nu o suni? Te oprești, te rezemi de un gărduleț și o suni. Răspunde, dar nu iese în parc la alergat, că doar atâta voiai, și să mai schimbați o vorbă, dar îți zice că ai luat-o razna, că țara arde și baba se piaptănă și alte țărănisme de-astea, că na, chiar era de la țară, dintr-un sat din Dobrogea, ajunsă la oraș, mare doamnă, mare doamnă pe dracu’, o mai auzi că zice că o înnebunise fiu-său, de când s-au închis școlile, că teme online, că teorema lui Pitagora, triunghiul isoscel, cazurile substantivelor, eseuri argumentative, că jocuri pe calculator, că mofturi la mâncare. Altă scorpie și asta, dar măcar avea  craci mișto.

– Vă rugăm să stați în casă!

Observi că ai șiretul dezlegat la pantoful drept, chiar se jerpeliseră pantofii aia, ar trebui să-ți iei unii noi, te apleci și îl legi, alergi, alergi, treci pe lângă gară, pare pustie, intri, poate găsești Dilema, la chioșcul Inmedio din interior, că numai pe la chioșcurile alea o găsești, dar e închis, se duce dracu’ și cultura pe vremurile astea de pandemie, nu e nimeni nici la casele de bilete, nici pe bănci, nici pe peron, chiar nu pleacă nimeni azi nicăieri, ieși și îți continui alergatul spre parc, alergi, alergi, treci pe lângă o curte, vezi o pisică pe o bancă, printr-o fereastră deschisă se aud acorduri de pian, bine că nu manele, alergi, alergi…

– Vă rugăm să stați în casă!

Alergi, alergi, mai ai puțin până la intrarea în parc, orașul e mai curat ca niciodată, mai trece câte o mașină din când în când, vezi și câteva persoane pe partea cealaltă a bulevardului, cu măști, plus două pisici, nu tu înjurături, nu tu claxoane, nu tu înghesuială, nu tu stat la treceri de pietoni, hai că ăștia au înnebunit de tot cu închisul ăsta în casă, nu numai Irina, nu numai Nina… Psihoza, frate, psihoză…

– Vă rugăm să stați în casă!

Nu ai purtat nimic, nici mască, nici mănuși, chiar dacă făcuse Irina rost, că Irina făcea rost de orice, alergi, alergi, mirosea în toată casa a clor și a tot felul de dezinfectanți, făcuse curat, lună peste tot, de obicei ar fi chemat femeia, una  de vreo 60 de ani din blocul vecin, care făcea curat pe la unul, pe la altul, pe unde găsea și ea, Irina nu-și strica manichiura cu chestii de-astea, stătea și fuma și o supraveghea pe-aia, vezi că n-ai șters bine cu mopul, vezi că n-ai dat bine cu aspiratorul, vezi că geamul ăsta nu strălucește, vezi că…, vezi că…, dar n-a mai chemat-o, că femeia aia umblă prin multe case și nu avea chef s-o cheme acum, și-a tăiat și unghiile, Irina și-a tăiat unghiile, Irina care făcea o dramă dacă își rupea una…

– Vă rugăm să stați în casă!

Ajungi la intrarea în parc. Închis. Bandă cu NU TRECEȚI, POLIȚIA! Te uiți lung, cu regret la aleea de dincolo de porți, pe care ai fi alergat, ai fi ocolit lacul, te-ai fi oprit la terasa aia de pe malul lui, dacă găseai vreo masă liberă, și găseai la ora asta, ai fi stat să te odihnești, te-ai fi uitat cum trec rațele pe lac, ai fi citit Dilema ca un intelectual ce ești, dacă nu găseai masă liberă, ai fi stat pe iarbă și te-ai fi uitat la rațe, ai fi văzut poate și vreo veveriță…, ai fi…, ai fi…;  parcă ești într-un film prost, al dracu’ de prost…

– Vă rugăm să stați în casă!

Te întorci, alergi, alergi, pe drumul atât de cunoscut și atât de străin totodată, și abia acum te izbește aerul halucinant al orașului pustiu, alergi, alergi spre spațiul protector al casei unde miroase a clor, vezi pe cineva venind din sensul opus, pe trotuarul tău, fără mască, fără mănuși, cu niște haine ponosite, fir-ar, o iei pe stradă, îl ocolești la mai bine de doi metri, ce dracu’ caută și ăsta pe afară?, alergi, alergi, trebuie să ajungi acasă.

– Vă rugăm să stați în casă!

O să auzi cuvintele astea până și în vis.

– Vă rugăm să stați în casă!

– Vă rugăm să stați în casă!

– Vă rugăm să stați în casă!

Frumoasa rusoaică
Ionuț Manea

Zbor departe de orașul acesta mizer și aștept ca imaginația să mă ducă târâș într-un crâng, în casa Zăbălosului, cuprins de oboseală, care trage de mine cu nerv. Mă întoarce pe toate părțile și mă desface ca pe un mecanism complex. Îmi scoate fiecare organ. Îl spală, îl șterge, îl așează la loc. Scoate mizeria precum un mașinist priceput. Simplu, fără prea multe cuvinte.

Stanislav e transpirat și nici măcar nu a trezit pisicuța. Îi mângâi gonadele, dar nu merge nici asta. Stanislav ia lucrurile prea în serios, ca de obicei. Muncește mult și fără spor. Bine, nu-l ajută nici jucăria. E moale. Dar, dă înainte, caută, speră și eu închid ochii și ajung, din nou, în casa Zăbălosului, unde pereții transpiră deodată cu noi. Fereastra mică se-ntunecă, picioarele dansează pe umerii săi. Nu rămâne nimic neuns. Cine știe, știe. Astea nu se învață.

Plutesc cu Zăbălosul meu deasupra întunericului înfometat. Organele se ridică în același timp. Sunt compusă din părți asimetrice. Suntem un singur trup inform. Simt că totul face parte din mine. Bezna, casa singuratică, mirosul  de motorină, de coniac ieftin, pereții descompuși, patul uns de transpirațiile noastre, se-ntâlnesc undeva la marginea lizierei, acolo unde saliva, Dumnezeu, bucata de pâine sunt unul și același lucru. Pisicuța se bucură de toate, se gudură, vrea mai mult. Dar nu e nevoie. Zăbălosul simte. Au un limbaj secret. Îmi desface pelvisul în două părți egale. Și-n mijlocul lor rămâne un râu spumos care vine de undeva de sus, din casele muncitorilor de la fermă, zoios și plin de fericire, încărcat cu frustrări, cu dorințe neîmplinite, cu vise spulberate, cu ambiții prostești. Nimeni nu ne poate opri. Se scurge tot din mine. O întreagă armată de incertitudini, de reproșuri. Eu nu mai sunt eu. Nu mai sunt frumoasa rusoaică. Sunt o mică prințesă în brațele muncitorilor de la fermă. Toți mă caută cu privirile înfometate. Indecise, dar ascuțite. Mă privesc ca niște câini. Mă ling. Fac un zid cu limbile lor în jurul meu. Apoi se năpustesc deodată. Zăbălosul, muncitorii. Muncitorii, Zăbălosul. De pieptul său ars de soare și pătat  atârnă un om răstignit și se leagănă. Îl recunosc, l-am văzut pentru prima dată când m-am spovedit. A început să se legene pentru prima oară cu tânărul preot din satul natal, care pentru un ceas a pierdut tot și s-a rușinat ca un cățeluș prost.

Înțepenit în mine ca un om obosit, nu știe ce are de făcut. Stanislav zboară în iatacul soției.  Puhavă și întinsă ca o halcă. Așteptându-l în patul conjugal rece cu miros de naftalină. Jocul cu pisicuța s-a erodat ca o rocă încăpățânată. Pisicuța ei a murit strangulată de atâtea griji, de atâtea straturi inutile. De atâtea și atâtea ori a murit câte puțin și nu a mai înviat vreodată. Și din toate frustrările astea sterile, cumva, ca printr-o minune, au ieșit cele trei fiice, triste, neserioase, ce-nfulecă din familia de ghips, care, la prima ploaie, la primul îngheț, se sfărâmă și se face la loc.

Stanislav știe, nu e prost. Își linge rănile ca un câine. Se lasă-n voia pisicuței mele și muncește ca un om în toată firea. Serios. Dar înăuntru e gol precum un tub de parfum irosit. În ridurile sale văd cum trec grijile dintr-o parte în alta. Iubirea și-a pierdut sensul. La fel și ura. Au rămas, în schimb, nevoile. Și ele, ca niște linii trasate cu creionul, se pierd în ghemul de gânduri. Gânduri care nu dau pace bunului Stanislav. Îl trag înapoi.

Toate astea durează, mi-am zis. Trec prin mine ca printr-o sită groasă. Nu rămâne nimic. Vin și trec ca o apă curgătoare. Molfăi o bucată de pâine cu ceai de mentă. Pisicuța doarme. E firesc. După atâta tăvăleală, cred și eu. Stanislav a fost hapsân. S-a bucurat de ea cu poftă, de parcă nu a mai întâlnit o pisicuță până acum. Moale, zemoasă. Asta le place. Să fie zemoasă, așa merg lucrurile strună.  Așa se pot bucura pe-ndelete de toată jucăria mea. Picioarele tremură, mâinile rămân acolo ancorate, ca niște fufe proaste care s-au lăsat de școală prea repede. Și iubirea trece prin noi ca un marfar încărcat cu sare. Stanislav doarme lângă mine ca un câine credincios. Iar eu mestec bucata de pâine și firimiturile cad pe sânul dezvelit, trufaș. Privesc geamul murdar și văd furnalele fumegând. Muncitorii s-au trezit și zăpada scârțâie ca un șoarece înfometat. Pisicuța a obosit, dar mâine, mâine va uita tot și o va lua de la capăt.

Mega Image
Adela Vlad

Am coborât în șlapi duminică, la amiază, până la Mega Image să-mi iau țigări. Când am de terminat un articol, fumez ca nebunu’, drăcește chiar, zici că-s  posedat. Degeaba se sfădește nevastă-mea cu mine, că îmbâcsesc casa și nu poate aerisi.

Dogorau betoanele și asfaltul ardea. Când am ieșit din scară, mai că mi-a venit să mă-ntorc. Hai, totuși, ce mă fac fără țigări. La Mega Image, răcoare, nu se zgârcesc ăia cu clima, mi-am luat țigările, da m-am trezit că nu-mi venea să ies imediat, aș mai fi căscat ochii printre rafturi, cât să-mi fac curaj să iau în piept vipia aia nebună. Am văzut-o la raionul de fructe, era cu spatele la mine. Am simțit că e ea, am ghicit-o mai mult decât am recunoscut-o. Aș fi putut s-o cuprind, s-o simt cum mai întâi tresare, apoi se cabrează și se înmoaie imediat. I se îngroșase mijlocul și coapsele erau mai pline. Ioana, am zis. Alin. Am strâns-o în brațe. Sânii îi erau la fel de tari cum i-i știam. Aș fi răsturnat-o acolo, peste lada de  piersici. Intrase  să cumpere fructe pentru copiii Dianei. Are Diana copii?  am întrebat-o. Mi-a răspuns că sunt mari, dar n-am intrat în detalii. I-am propus să bem o cafea împreună. Știam o cafenea în apropiere, ar fi trebuit să fie deschisă. N-aveam de gând să stăm mult, și oricum nu-mi luasem telefonul cu mine, atîta noroc.

Foarte aiurea să mă duc cu Ioana la cafenea, să stau cuminte pe un scaun și s-o privesc peste masă, și să știu că asta e tot, că nu mai urmează nimic altceva după aceea, fără concerte sau cine frugale sau plânsete sau amenințări, fără gemete și spasme. Nimic. Ești neschimbată.

Își tot trecea mâna prin păr, gestul nu i se schimbase, deși căpătase și altele, se tot juca cu lobul urechii, provocator așa, fără intenție, cred, mă scotea din minți cu discursul de întâlnire de zece ani de la terminarea facultății, cu joburi și etape depășite și obiective de bifat. Ce cărți, ce filme, ce țări a descoperit fiecare între timp. Să ne updatăm. Sunt eu, Ioana, ce naiba. Și să mor dacă are vreo importanță ce cărți, ce filme, ce țări, când noi suntem noi, noi doi, până la sfârșitul lumii. N-am rămas împreună ca să nu ne-ncurcăm unul pe altul, parcă-așa am stabilit la vremea aia,  dar noi știm că ăsta nu e decât un rahat de amănunt, eu n-am nevoie să mă gândesc la tine din moment ce tu ești în mine, ești eu, cum ar veni, ce, poți spune că tu te gândești la tine?!

Urma să plece la Roma peste vreo două luni la nu știu ce conferință, a zis, după ce-a terminat cu pomelnicul realizărilor ei, și că știe de-un ristreto grozav nu știu unde pe-acolo. You can buy me with a cofee.

Nevastă-mea era bineînțeles bosumflată când am intrat, spăla vasele, m-a auzit când am salutat, da’ n-a întors capul măcar. Mi-am lăsat șlapii la intrare apoi am călcat desculț pe gresie. Am prins-o din spate, a tresărit, apoi s-a enervat, s-a zbătut, luptele astea corp la corp sunt fără ieșire. Că unde naiba am stat… dar n-a apucat să spună mai multe, că i-am mușcat degetele ude și-am simțit-o cum se-nmoaie. Asta e faza care-mi place cel mai mult la o femeie.

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: