Coronavirus Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 155

Inima din podea (pe timp de Covid, III)

-Tu ești supereroina mea, îi spune Batman iubitei sale îmbrăcate în costum roz din lego. Mânuit cu pricepere de Minu, Batman se apropie de Batmaniță și îi dă un sărut timid pe obraz.

-Iar tu ești supereroinul meu, îi răspunde Batmanița lui Batman îmbrăcat în costum negru, tot din lego. Dirjiat de degetele lui Rumbi – fratele mai mic al lui Minu – Batman e însă mai îndrăzneț și încearcă să își sărute iubita chiar pe gură.

-Nu așa se face, intervine Minu. Sărutul trebuie să fie mai apăsat și chiar pe centru. Hai să îți arăt. Întinde buzele și apropie-ți capul.

-Avem voie? Întreabă Rumbi, nedumerit. Parcă doar persoanele căsătorite au voie să facă asta.

-Păi nu ne pupăm de-adevăratelea, doar exersăm, ca să îi ajutăm pe Batman și Batmanița în scenariul lor, îl lămurește Minu, aplicându-i scurt fratelui său un pupic pe vârful nasului.

Poate ar fi cazul să intervin cu ceva explicații de ordin sentimental, mă gândesc, în timp ce copiii își continuă afară povestea de amor din lego. Sunt în baie și spăl podeaua. M-am aruncat în uitarea binefăcătoare pe care numai frecatul gresiei ți-o poate dărui, după o zi de frământări, presiuni și agitație. În baie e multă lumină, în această după-amiază târzie de vineri. Praful lucește auriu, la fel ca în copilărie, în spatele blocului, atunci când vecinii băteau covoarele pe bară. Pe atunci, pulberea fină de murdărie nu ne oprea din joacă, ba chiar învăluia într-o aură de poveste acel loc numit „la bară”, unde ne găsea adeseori seara râzând. Ne plăcea mult praful, pe atunci.

Mă așez în genunchi și încep să curăț cu o cârpă umedă fiecare dală. Clătesc cârpa din când în când, apoi mă aplec din nou spre dale. E liniște, aproape că mă apasă liniștea asta. Doar din când în când, tăcerea e înteruptă de ciripitul păsărelelor și de săruturile zgomotoase oferite cu generozitate de Batmanița supereroinului său.

Mă hotărăsc să mă întind o clipă pe gresie. Gresia e mult mai caldă decât credeam și dalele au culoarea nisipului, a acelui nisip de pe plaja din Insula Poros în care m-am afundat până la brâu într-o splendidă zi de vară. Dacă dau drumul la robinet, doar un susur de apă să fie, voi auzi și marea. Poate chiar acea Mare Neagră care îmi îmbia tălpile să se amestece cu ea, într-o altă splendidă zi de vară românească.

Sunt una cu gresia acum, nisipul fin mi se strecoară printre degete, iar valurile îmi visează prin păr. Ce-ar fi dacă aș mai sta o vreme așa? Nu cred că s-ar supăra nimeni că am îndrăznit să îmi acord un moment de răgaz. Ascult mai atentă sunetulgresiei. Se aude un bubuit ușor, ritmic, parcă ar fi o inimă ascunsă în piatră. Continuu să ascult, uimită de această muzică neașteptată din podea. Astăzi, în timp ce făceam curățenie în baie, am auzit o inimă în podea, mă închipui povestindu-le prietenilor, care sigur vor râde de mine, crezând că pandemia mi-a venit de hac.

Afară, vecinii de vizavi s-au oprit să converseze, la poartă, cu copiii. Păstrează distanța, dar nu ar mai pleca de acolo. Ei care, până nu demult, închideau ostentativ geamurile atunci când flăcăii se jucau de-a cavalerii prin curte, nu se mai satură să îi privească pe Minu și Rumbi alergându-se prin flori.

Oare acum e și ora de plimbare a câinelui domnului de la colțul străzii? În ultimul timp, nu îl mai grăbește pe câine atunci când se oprește la fiecare copac. Își așază câte o mână pe scoarța amorțită de trecerea iernii, mângâind-o ușor. Și fata aceea, care se plimbă singură chiar pe mijlocul trotuarului, nici prea la dreapta, nici prea la stânga, dansând în ritmul muzicii pe care o ascultă la căști? Și bunica lui Minu și Rumbi, care le cântă de cum le vede chipurile și cu care eu fac schimb de produse de-ale inimii: magiun, pește, ciocolată, cafea, poezii. Și bătrâna doamnă de lângă noi, care merge la cumpărături în fiecare zi și se întoarce cu plasele pline, cu mersul semeț și zâmbetul încărcat de lalelele aduse sub braț. Tuturor le-a sunat acum ora de plimbare.

Fiecare clipă afară, neprețuit moment de libertate.

Să fim închiși în casele noastre, să ne plimbăm dintr-o cameră în alta, să vopsim cu mintea pereții, zi după zi, fără să știm până când vom mai face asta, e marea noastră teamă. Sau poate faptul că, închiși în casă, ne privim prea des în ochi, suntem prea aproape de noi înșine și am uitat de mult cum să ne facem față. Mereu cu ochii spre ferestre, spre uși, spre alții, pereții camerelor în care locuim au devenit acum oglinzi perfect lustruite ale sufletelor noastre imperfecte.

Uneori, mă plimb prin casă de plăcere. Privesc cu atenție masa, scaunele, lustrele și perdelele, florile și jucăriile. Nu le ating. La fel mă plimb și printre amintirile din lumea noastră de dinainte, ca printr-o veche casă cu mobilier prețios, acoperit cu cearșafuri albe, să nu se așeze praful cel rău. Știu că tot mobilierul e acolo, neatins, dar nu ridic cearșafurile, nu încă. Sub ele știu că se află praful acela auriu, praful cel bun, care plutea în copilăria mea, pe el nimic nu l-a putut îndepărta.

Minu și Rumbi țipă de afară. E momentul să părăsesc plajele grecești și praful, cel rău și cel bun.

De ce faceți haos? îi întreb pe năzdrăvani. Țipăm de grijă, răspund ei în cor. Peste câteva zile vine Iepurașul de Paște, iar noi i-am scris de două săptămâni o scrisoare. Ați fost prevăzători, îi felicit eu. Nu, nu, avem o problemă uriașă, se agită Minu. Iepurașul de Paște ar putea avea coronavirus și, atunci, noi cum vom mai primi cadourile? Iepurașul ori nu va veni pentru că e bolnav, ori va veni și ne va împărți cadouri infectate. Le dezinfectăm, îi liniștesc. În plus, nu am auzit până acum să se îmbolnăvească iepurașii de coronavirus, mai mult liliecii.

Năzdrăvanii intră în casă. Minu mă oprește însă în hol. Mama, spune el, cred că nici măcar nu e important dacă vine sau nu iepurașul duminică. Important e să fie Iisus bine. Duminică e cea mai frumoasă zi a lui.

Dar eu cred că va fi bine, mama, îmi zice Minu. Mi-am amintit ce am visat azi-noapte. Eu eram mic, așa cum sunt acum, și era și Iisus lângă mine, și era și el copil și ne jucam împreună. Și l-am luat de mână, dar m-am speriat un pic pentru că nu îi simțeam palma, parcă nu avea piele.

Dar apoi m-am simțit dintr-odată fericit, mama, pentru că l-am mai strâns o dată de mână pe Iisus și atunci i-am auzit inima cum bate.

 

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: