Flash fiction stories Nr. 198

Flash fiction stories – aprilie 2021 (II)

Reach content for Google search „flash fiction”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Lapte de vacă
Florentina Ionescu

 

— Să nu-l dai la pisici, n-auzi?

Știam eu mai bine decât mamaie ce să fac cu laptele cald de vacă pe care l-a turnat într-o sticlă de plastic de apă minerală. Și cred că și ea știa, că doar nu vorbea serios. Doar zicea și ea așa. Cică mă amenința. Dar tot îmi dădea până la urmă o sticlă cu lapte proaspăt o dată la două sau trei zile, iar eu îi promiteam că nu îl dau la pisici.

Păi ce puteam eu să fac acum, dacă eram mamă de pisoi? Trebuia să am grijă de ei. Erau cinci pisoiași rămași fără pisica-mamă. I-a fătat la noi în pătul și a dispărut de aproape o săptămână. Bieții de ei au mieunat și au plâns de foame, dar pisica nu s-a mai întors. Mama mea, care nu suportă pisicile deloc, era sigură că bietele animale o să moară în scurt timp de foame acolo, în pătul, printre boabele de grâu și de orz. Dar știam eu că pisicile au nouă vieți și nu se putea să moară așa. Norocul pisoilor am fost eu. Eram în vacanța de vară și nu aveam teme de făcut, nu aveam de ce să mă mai gândesc la școală.

Ideea de a-i hrăni cu lapte, cu o seringă curată din plastic pe care mi-a dat-o mama din cutia ei cu medicamente de pe șifonier, mi-a venit într-una din zile. Nu mai știu cum. Ce bine că mamaie de pe deal avea vacă blândă, cu uger din ăla mare care zici că plesnește! Că altfel nu știam cu ce i-aș fi hrănit. Pisoii erau atât de mici, că nici nu le dăduseră ochii. Așa se nasc ei, orbi, mi-a zis mamaia cu care stau în casă. Și mieunau de ți se rupea sufletul de mila lor, cât era ziua de lungă. Și chiar era lungă, pentru că era vară și mi-a zis mama că soarele apune mai târziu și să am grijă să le dau de mâncare de seară, ca să se culce și ei, mititeii.

Așa că am început să le dau lapte cu seringa, direct pe gură. Îi țineam în mâna stângă, cu burta spre mine, și le băgam vârful seringii printre dinți. Și dacă era lapte de la frigider, îl încălzea mama mai întâi, pe aragaz. Și eu știam să aprind ochiul de la aragaz, că doar eram mare, trecusem într-a șasea. Mai rău era când mama mă chema de la joacă, ca să vin să hrănesc pisoiașii, că ea nici nu voia să-i vadă, atâta era de scârbită. Și uite-așa vedeam cum li se umflă burticile și cum se retrag ei la culcare, în pătul, după fiecare masă. Când se săturau, întorceau capul într-o parte așa și nu mai voiau să înghită nicio picătură de lapte. Bine, se întâmpla să mai dau cu seringa și pe de-alături, să le intre un pic de lapte în nările mici cât gămălia acului lui mamaie.

După un timp, ochii s-au deschis, chiar dacă erau încă bebeluși, pentru că tremurau din tot corpul când mergeau și le tremura și coada. Nu am înțeles de ce tremură pisoii când sunt mici, m-am gândit că poate de foame sau de frig. După aia au început să meargă din ce în ce mai bine, să mișune prin pătul, dar eu aveam totuși grijă să le dau lapte de trei ori pe zi. Pe urmă, când au devenit și mai mărișori, m-am chinuit mult de tot să-i învăț să mănânce singuri. Mama mi-a dat o farfurie veche, puțin adâncă, albă și ciobită, în care le-am turnat un pic de lapte cald și le-am pus și câteva bucățele de miez de pâine, ca să se înmoaie. Doamne, ce prostuți erau! Nu știau să mănânce direct din farfurie, că prea erau obișnuiți cu vârful de seringă. Băgau botul cu totul în lapte și le intra iar lapte pe nări, iar eu mă uitam la mustățile lor și la căpșoarele stropite. Mi-am luat în serios rolul de mămică și în acea vacanță de vară i-am ajutat pe pisoii orfani să crească mari și să se „întărească”, chiar dacă nu le-am dat urzici fierte, amestecate bine cu mălai, așa cum am văzut eu la mamaie, când hrănea rățuștele leșești.

Azi e ultima zi în care le mai dau de mâncare pisoilor mei, nu doar lapte, ci și alte lucruri: miez de pâine amestecat cu ciorbă rămasă de la masa de prânz ori sos de la friptura făcută de mama la cuptor. De mâine o să îi dăm altor oameni care nu au pisici și o să mănânce din alte farfurii. Sper doar să nu fie ciobite. Mama zice că o să le fie mai bine la alți oameni și că nu putem să îi oprim noi pe toți. Dintre oamenii ăștia, unii sunt rudă cu noi. Lui tanti Domnica o să îi dăm doi pisoi și o să aibă ea grijă de ei mai departe. Mie o să îmi fie dor de pisoiași și chiar am plâns puțin fără să mă vadă mama, după ce mi-au spus că au găsit cui să-i dea pe toți. Eu am crezut că îi dăm doar pe ăia doi lui tanti Domnica. Nu știu dacă pisoilor le va fi dor de mine și dacă o să își mai amintească cum i-am hrănit cu seringa cu lapte. Eu am făcut ce am putut, ba chiar am plecat de multe ori mai devreme de la joacă și am lăsat-o baltă pe verișoara mea, Loredana, ca să vin acasă la pisoi, că o înnebuneau pe mama de cap. Așa mi-am petrecut eu vacanța de vară de dinainte de clasa a șasea.

 

Păstrătorul secretelor
Emilia Crosman

 

-Să nu cumva să mai spui la cineva! E mare păcat. Eu îți spun asta ție pentru că te știu de când erai în scutece și am încredere în tine, altfel…

Cine nu-l cunoaște pe acest minunat păstrător al secretelor este tentat să-l și creadă atunci când îl aude spunând, cu vocea sugrumată de emoție, aceste magice cuvinte după ce se uită grăbit, în stânga și-n dreapta, ca un hoț care se pregătește să fure și își strivește buzele cu un deget, indicând că urmează să fie dezvăluită o taină așa de mare încât el, un biet vas de lut, nu mai are puterea s-o țină doar pentru dânsul. Ce om cinstit! Discreția întruchipată. Însă cine a stat de vorbă cu neica Mielu’ știe că are de-a face cu un miel de rasă, cu limbă de șarpe veninos. Neica  Mielu’, deși pare blând și binevoitor, nu este altceva decât cel mai mare bârfitor din satul lui.

Își alege victimele cu pricepere – mai cu seamă copiii nevinovați care spun tot ce aud prin casă și femeile plictisite de munca monotonă de la țară care găsesc, în sfârșit, o ureche binevoitoare care să le asculte păsurile cu vădit interes – și le învăluie mieros în cumsecădenia sa până când ele dezvăluie cele mai ascunse secrete fără să-și dea seama măcar că au făcut acest lucru și pleacă cu inima încălzită de fericire că au întâlnit un bătrânel așa de simpatic.

Dar bunătatea lui fără măsură are un preț: tot ce aude neica Mielu’ este făcut cunoscut, cât ai bate din palme, tuturor oamenilor care se întâlnesc cu el pe drum și-i dau binețe. Ce se adăpostește în memoria uluitoare a acestui bătrânel ajunge, în cele din urmă, în auzul întregului sat și câteodată chiar și mai departe. Neîndoielnic.

Până la urmă, ce vină are el că întreaga comunitate i se destăinuie cu încredere? Desigur că face tot ce-i stă în putere să depoziteze tainele, cu mare discreție, în memoria sa, dar, dacă este întrebat, nu se poate să nu răspundă. Nu-l lasă inima să țină oamenii în întuneric, au tot dreptul să știe adevărul. Așa a învățat de la bunica lui, și ea femeie cu reputație la fel de bună ca a dânsului (împărțea tot ce avea cu oamenii – fie că era vorba de pâinea cea de toate zilele sau de informațiile cele mai neînsemnate).

Mai mult, nu se știe cum, dar, dacă ține o taină prea mult timp, neica Mielu’ cade la pat și nu are liniște până nu varsă din dânsul, în fața primului venit care-l întrebă de sănătate, tot conținutul mărturiilor strânse cu deosebită grijă tocmai pentru asemenea vremuri. Pentru el, secretul este ca o rață dolofană care-l bate cu labele pe piept și nu-i dă pace până ce nu spune tot ce știe, și chiar și ce nu știe cu claritate, dar bănuiește.

Neica Mielu’ este atât de obișnuit cu aceste mustrări de conștiință încât se eliberează de taine cu satisfacție și se bucură atunci când cuvintele sale pline de adevăr lovesc într-un vecin sau altul care l-au necăjit chiar și cu câteva decenii în urmă. Așa le trebuie dacă nu știu să tacă înaintea lui, un biet om cu slăbiciuni… hehe. Puțini știu că pe pomul tăcerii rodește liniștea.

Sentimentalmente
Mariana Dobrică

 

O după-amiază târzie de sfârşit de octombrie. Un octombrie cu multe culori, cum e de obicei octombrie.

Ea – acasă.

Acasă – o casă de pe o stradă cu nume de erou din Primul Război Mondial, dintr-un orășel de pe malul unui fluviu.

El – în drum spre ea, pe o autostradă.

Ea se priveşte în oglindă.

El – în oglinda retrovizoare.

Ea îl aşteaptă. Nu ştie ce vrea de la el, de la ea şi de la alţii în general.

O sunase. După cât timp? Mai mulţi ani după povestea lor, un coup de foudre estival, poate pentru alţii banal. Nu îl întrebase de ce o sunase, de ce abia acum, de ce?, de ce?, de ce? Atât de multe întrebări se învălmăşeau în mintea ei, odată cu trecutul crezut mort şi bocit, şi îngropat, şi pus cruce, şi mers mai departe.  Atâta timp… niciun răspuns… Şi acum răspunsul dat, unul singur, ar fi fost de prisos.

El – nerăbdare, dorinţă de a o revedea

(Ea într-o vară – aere de femme fatale.

El – un don juan de vacanţă, pentru că doar în vacanţă ieşi din timpul obişnuit şi din tine, cel supus regulilor şi rutinei.

Ea – Je t’aime, Ti amo, Te amo, Te quiero, fiindcă studia romanistica.

El – I love you, Ich liebe Dich!

Ea – fără Ich liebe Dich, nu vreau să mă iubeşti în germană.

Tot Ea -Я люблю тебя, fiindcă îi plăceau pescăruşii şi Cehov.

El – ameţit de soare, de mare, de bere sau de câte o vodcă atunci când ea începea cu Любовь моя.

Tot El – adapta – vodka connecting people.

Ea – costume de baie minuscule, rochiţe de plajă transparente, aproape indecente, piele arămie cu miros de sare, păr lung, decolorat de soare…

El – „Vrei soare, soare îţi dau…”, şi-ţi dau şi plaja asta, şi marea asta… şi ce mai vrei tu…)

Ea priveşte pe fereastră. Afară totul pare poleit de lumina de miere a toamnei, un fel de été indien în orăşelul de pe malul fluviului, în care simţise că se sufocă atunci când se întorsese după terminarea studiilor.

Plimbările pe strada mare în după-amiezile calde de duminică, discuţiile despre politică, vreme şi meciuri la colţ de stradă sau pe terasele şi prin cârciumile cu pretenţii de localuri de lux, parcul pe ale cărui bănci oamenii veniţi la cumpărături din împrejurimi aşteptau vreun autobuz, mâncând seminţe, sau elevi de la cele două licee chiuleau, fumau, râdeau zgomotos, făceau glume proaste, fluierau după câte o femeie frumoasă, gara pustie pe unde trenurile treceau, fără ca din ele să coboare vreo stea fără nume, uneori câte un circ prăpădit de care se bucurau doar copiii, biblioteca în care nu intra aproape nimeni şi ploile care nu spălau, nu curăţau nici orăşelul, nici sufletul oamenilor, ci parcă umpleau de mâzgă totul – un târg provincial, locul ăla în care pare că nu se întâmplă nimic şi care ucide în tine, încet, încet, pe neobservate, toate visurile… Acel sentiment că nu trăieşte, că viaţa e în altă parte, o chinuise multă vreme după întoarcere, dar cu timpul se obişnuise, își găsise un loc, cam izolat ce e drept, în lumea aia mică, fără deschideri, un loc numai al său, pe care și-l proteja cu o orgolioasă resemnare.

Şi acum vine el să-i spună că lumea e mare, că fusese cândva, pe o plajă, cea mai frumoasă femeie din lume, că îi plăceau pescăruşii, vântul şi Cehov… bla-bla-bla…

Ce ar trebui să facă? Să-l aștepte cu braţele deschise? Să sară într-un picior de bucurie? Totuşi, lumina asta de toamnă e incredibilă, îşi spuse privind pe fereastră.

Tot Ea – şi, totuşi, fusese o mare iubire atunci.

El – fusese o mare iubire, nu fusese numai un don juan, chiar dacă aşa voise să pară, dar iubirea aia era indisolubil legată de spaţiul ăla, şi de timpul ăla, în afara lor s-ar fi degradat rapid, şi-ar fi pierdut acel ceva care o făcea unică şi strălucitoare. Aşa că renunţase în mod deliberat la ea, nu-şi avea locul în planurile lui de viitor. Şi în viitorul ăla devenit trecut şi prezent îşi găsise un job bine plătit într-o multinaţională, în care avansase rapid, îşi luase şi o maşină, şi o casă, şi o soţie, şi un căţel în trend, care să-i ţină de urât soţiei când el era plecat de acasă în interes de serviciu. Avea toate astea, dar simţea, ştia că undeva, pe drum, pierduse ceva.

De ce o sunase? Poate fiindcă voia să se regăsească. Sau dintr-un motiv mult mai practic: compania pentru care lucra deschidea o sucursală în orăşelul ei de graniţă, cineva trebuia să meargă acolo, să se ocupe de tot; cam toţi fugiseră de asta (cum să te îngropi în provincie, chiar dacă pentru câteva luni, până când lucrurile începeau să meargă?), el acceptase, fără a-şi căuta scuze, propunerea şefului, sub privirile ironice sau compătimitoare ale câtorva colegi.

Acasă îi explicase soţiei că va lipsi câtva timp, dar are căţelul, are prietenele, are rochiile, are fardurile, are bijuurile… Nu-i va lipsi nimic. Aceasta îl întrebase, suspicioasă, dacă plecarea lui în orăşelul ăla uitat de lume era o avansare sau inversul ei? Mai conta? Nici măcar nu-i păsa. Pentru că, auzindu-i numele, năvălise asupra lui trecutul ăla când încă visa şi imaginea ei, a acelei iubiri de o vară, pe o plajă, pe dig sau goală în patul lui, şi Ti amo, Te amo, Te quiero, I love you, Ich liebe Dich, Я люблю тебя…

Oare cât s-a schimbat? Ar fi vrut-o la fel.

Ce naiba face ea în orăşelul ăsta de secol trecut? se întrebă, când parcă maşina în faţa casei cu numărul 8, de pe strada cu nume de erou din Primul Război Mondial, unde îi spusese că locuieşte. Se îndreptă ezitant spre uşa unei case cenuşii, pe o alee pietruită, mărginită de nişte tufe mari de flori galbene, tomnatice. Începu să regrete că venise, că îşi ascultase acel impuls interior, aproape inexplicabil, de a aduce în prezent din trecutul lui sentimental acea imagine.

Şi imaginea prinse viaţă, odată cu deschiderea uşii, cu zâmbetul convenţional, cu sărutul pe obraz, la fel de convenţional, cu cele câteva cuvinte de salut şi de mulţumire pentru cutia cu bomboane de ciocolată pe care i-o adusese. Oare îi mai plăceau bomboanele?

Părea, era străină. Și ştearsă. Nu reuşea să o regăsească pe cea pe care o iubise în cea de acum: tot păr lung, dar strâns neglijent într-un coc, o rochie cu guler alb, ca de şcolăriţă, care îi dădea un aer cuminte, gesturile parcă estompate, moi, privirea puţin mioapă (zări şi nişte ochelari pe un mic birou). Sentimentul de regret că venise i se accentuă, ar fi vrut să fie la fel cum o ştia, pentru că ar fi vrut ca şi el să fi rămas acelaşi şi se întrebă unde se pierduseră ea, el, vara aia aproape ireală, numai a lor. În aer? În timp? Unde sunt ei, cei de atunci, şi cine sunt ei, cei de acum?

Ea umplea spaţiul dintre ei cu o mulţime de cuvinte care păreau că rămân goale, nu se încărcau cu o semnificaţie: o să plouă, trebuie să ies la cumpărături, vrei o cafea?, poate nu bei la ora asta, sau o vodcă?, vodka connecting people… – un zâmbet strălucitor şi ușor maliţios care o lumină toată,  alo, da, nu, nu acum, sunt puţin ocupată, rămâne pe altă dată… O rochie roşie agăţată neglijent într-un cuier îi aminti de acea femme fatale a lui, dar o cravată poate uitată în acelaşi cuier îl făcu să înţeleagă că exista un el în viaţa ei şi nu el era acela.

Ea continua să umple spaţiul dintre ei cu şi mai multe cuvinte, care nu transmiteau nimic şi îl uimi din nou acea capacitate a femeilor de a se ascunde în spatele lor, de a nu spune nimic din ceea ce ar fi trebuit spus, de a se strecura printr-o conversaţie, păstrându-şi doar pentru ele adevăratele gânduri şi trăiri.

Ea şi frustrările ei. Ea şi întrebările pe care nu le punea, deşi clocoteau în spatele cuvintelor anodine pe care se încăpăţâna să le rostească. Îi observă începutul de chelie şi verigheta, şi ţinuta business, şi aerul de om blazat și obosit.  Şi se întrebă din nou ce voia, ce căuta în orăşelul ei. Dar nu avea chef de filozofări, nici să reînvie fantasme ale trecutului (a lui, sau chiar a ei), iar Ti amo sau I love you, chiar dacă existaseră odată ca niciodată, nu îşi găseau locul în prezentul ei cenuşiu, dar oarecum echilibrat. Şi nici nu avea chef să scormonească dincolo de imaginea de reclamă din faţa ei, să îl găsească pe cel pe care îl iubise sau crezuse că îl iubeşte, poate pentru că ar fi fost o bătaie de cap în plus, pe care nu voia să şi-o asume. Era prea târziu şi pentru curiozităţi, şi pentru întrebări, şi pentru reproşuri, dar probabil trebuia să îl vadă ca să înţeleagă asta. Chiar dacă ar ajunge în pat cu el, pentru o oră de amor, nu s-ar schimba nimic, corpurile nu aveau memorie, nu puteau să păstreze la nesfârşit urmele celuilalt, iar ziua de mâine va fi tot în nuanţe de banal, fiindcă niciunul dintre ei nu mai avea forţa să o facă să strălucească.

Şi continua să vorbească despre ştirile de la ora amiezii, pe care avusese timp şi răbdare să le asculte, despre cafea, despre ploaia care va veni, despre bomboanele de ciocolată, încă îi plăceau…

Obsesia carourilor cu Dior
Anamaria Rodu

 

Hainele, muchie la muchie, linie la linie, se înfundă în mirosul usturător de naftalină al șifonierului. Totul e pus în ordine, abstractizat, pietrificat. Silueta ta impunătoare, masculină, curată, impecabilă, e tatuată în catene și țesuturi de pânză cu aceeași substanță.

—  E parfumul Dior, îmi spui răgușit, slăbit de frigul ce intră pe fereastră.

Și ești bine aranjat. Bluza gălbuie de flori de muștar e strânsă la brâu de cureaua lucioasă de piele, ce susține un material de stofă în carouri, bifurcat și mulat pe fiecare picior. Parchetul ca de gheață scârțâie cu fiecare pas pe care-l faci. Bați cu talpa pantofilor de piele gresia din baie ori de câte ori te apleci spre oglindă. Îți treci palmele prin părul lung, fin ca pana unei păsări de noapte, tocit la vârfurile ce se opresc deasupra umerilor.

Pleci grăbit, dar mă iei cu tine. Fantomatic, destrămat și cu fața cârpită, alergi printre valurile spumoase ale apelor ce te scufundă. Te îneci și totuși respiri până-n adâncul arterelor ce încă te țin în viață. Te închizi, te micșorezi, te mulezi precum scrisoarea din sticlă. Iar eu sunt blocată la mal.

Rămâi imprimat în amintirile de-o vară, într-o rolă de film văzută la un pâlc de lumină. Devii o obsesie, obsesia carourilor cu Dior.

Anamaria Rodu este elevă la un liceu teoretic, în Iași.

 

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.