Flash fiction stories Nr. 190

Flash fiction stories – februarie 2021 (II)

Reach content for Google search „Flash fiction”

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Cerul albastru al Afganistanului
Laura Pamfiloiu

M-am trezit după nouă, cafea, adunat paturi, un ou fiert moale, ora cu Valeria – future simple, făcut curat în casă. Apoi a sunat telefonul şi în acel moment am simţit cum ziua face click. N-am avut timp să mă schimb de hainele de casă, am plecat în pantalonii de trening gri rămaşi de la Dan, tricoul în dungi cu care obişnuiam să merg la plajă. Ne-am urcat în maşină, oraşul era gol, am prins roşu la două semafoare, trecem de teatru, văd că n-a mai rămas niciun strop de zăpadă pe umerii lui Eminescu tânăr şi foarte serios. Ajungem.

– Sunteţi alergică la ceva? mă întrebă doamna, în timp ce-mi scrie numele şi CNP-ul pe o foaie trasă la xerox pe care ar fi trebuit să scriu eu, dar am plecat de acasă fără ochelari.

-Da, la lavandă…

-E în regulă, râde, nu conţine.

-Cum a fost în Afganistan? o întreb. Știam de pe Facebook că fusese plecată câteva luni.

-A fost bine, am plecat pentru două luni, dar am stat cinci. Scoate telefonul din buzunar, îl deschide şi-mi arată arată nişte fotografii foarte albastre. Vedeţi fără ochelari?

-Poze văd, da.

-Aşa era cerul, şi se apleacă uşor peste scaunul liber dintre noi şi-mi întinde telefonul. Uneori se formau nişte nori albi extraordinari, o poezie. Am încercat să-i prind, dar erau mult mai frumoşi în realitate. Mă uit la fotografiile cu cerul Afganistanului. O poezie, într-adevăr. Albastru electric, acoperit cu un voal subţire de nori ca nişte fursecuri.

-Lumina era deosebită, foarte diferită de cea de acasă, continuă doamna.

Are dreptate, primul lucru pe care şi eu îl observ când plec departe de casă e lumina. Mereu mi se pare că acolo soarele răsare altfel, cerul e mai jos sau mai înalt, înserarea e mai catifelată sau, dimpotrivă, mai aspră decât cea pe care o cunosc atât de bine.

– De văzut nu am văzut decât un pâlc de copăcei la intrarea în bază, continuă doamna şi-mi arată o fotografie cu un zid alb lung, fără nicio fereastră. Aici nu se văd, se pare că nu i-am prins în poză. Altfel, a fost bine, dar din cauza situaţiei, nu prea erau multe de făcut. Se însera foarte repede, pe la patru, iar stingerea era la şapte. Dacă voiai să ieşi din cameră după şapte, nu aveai voie decât cu vesta anti-glonţ şi era cam neplăcut, cîntărea în jur de treizeci de kilograme.

Mă uit scurt la ea, la mâinile ei cu degete lungi, uşoare ca nişte pene. O doamnă înaltă şi subţire, într-un halat alb. Bijuterii puţine, dar elegante. Fiecare gest al ei, felul cum întoarce capul, cum stă aşezată pe scaun trădează o fineţe pe care am întâlnit-o doar la violonistele din orchestra Filarmonicii.

Gata, puteţi intra, se aude din cabinetul din faţa noastră. E gol, doar un birou lipit de perete şi un scaun de stomatologie masiv, tapiţat cu piele artificială albastră. Intuiesc că acela e locul, aşa că mă aşez. Braţele mele goale ies din tricoul dungat şi atârnă de o parte şi de alta a scaunului.

-În care doriţi? întreabă asistenta. Ridic involuntar din umeri.

– Dă-l în stânga, îi spune doamna. Cu dreapta poate mai are treabă azi.

Am terminat curăţenia, îmi vine să spun, dar tac sub mască. Asistenta se apropie de braţul meu stâng. Îi simt degetele cauciucate  pe piele. Gata, zice, dar mai staţi jos câteva minute, să fim siguri. Stau, mă uit spre tavan, nu trece niciun nor, nicio pasăre. Trec cele câteva minute, mă ridic, salut, ies pe hol. Doamna mă conduce până la ieşire, mă bucur că v-am văzut, spune. Aş vrea s-o îmbrăţişez, doar să mă asigur că trupul ei ar fi putut purta cele peste treizeci de kilograme. O ating uşor pe braţ, îi mulţumesc.

Ies în stradă, acolo mă aşteaptă el. Mai mergem undeva? întreabă. Ne oprim la magazinul de unde ne facem cumpărăturile în fiecare sâmbătă. Au ghivece de diferite mărimi, cu bulbi înmuguriţi de zambile. Cumpăr unul cu trei bulbi.

-Acasă, îi spun. Acum, acasă.

Tirbușonul
Adela Vlad

-Ca la un duhovnic am venit la tine, mi-a spus Lora din capul ușii, înainte chiar să-mi treacă pragul. Era plânsă, cu părul desfăcut, și hainele ude. Mi-am aruncat instinctiv ochii pe ceas, cu gândul că aș putea să-i acord maxim o jumătate de oră. N-aveam cum mai mult.

S-a așezat pe canapeaua din living cu siguranța miilor de ori în care mai făcuse asta. I-am adus o cutie de șervețele, făcute parcă anume pentru oameni care plâng, psihologul te așteaptă cică cu un pachet de șervețele pe masă, e un element din recuzita lor profesională, ca scaunul pentru dentist.

Lora își părăsea din nou iubitul, ea îl părăsea adesea și-apoi se-ntorcea la el, așa era relația lor de cuplu, n-avea importanță cine începuse de data asta și de ce, conta prea puțin, oricum urma să se-mpace, iar eu aveam tot mai puțin timp la dispoziție, trebuia să mă-mbrac frumos, doar nu era să-l aștept pe Alex îmbrăcată așa cum gătisem.

-Spune și tu, îmi cerea Lora, cum să cresc eu un copil care nu-i al meu? Copilul face nazuri și vrea la plimbare și la desene. Și plânge. Lora spune asta ștergându-și lacrimile, așa că izbucnește în râs. E un copil frumos, spune Lora, dar nu-i al meu. Nu-i al meu. Si dacă eu tot îi spun omului că-l iubesc, de ce nu-l iau cu tot cu copil, de ce nu-l iau cu trecut cu tot?

-E cât se poate de prezent copilul, Lora, și tu știai prea bine că există, de la început.

Se ridică să-și ia un pahar cu apă din bucătărie și-atunci, cine știe de ce, îi veni ideea să întrebe:

-Deranjez? Întrebarea ei suna ironic, nu încăpea între noi două cuvântul ăsta protocolar, aveam în spate o istorie care s-o confirme.

-Nu, am zis destul de slab, doar că trebuie să apară Alex.

-Alex e doctorul, nu? E doctor, spuneai. Abia ai pomenit de el, nu mi-ai spus că vine la tine.

S-a uitat la mine intrigată, gata să schimbe rolurile, dar pentru că nu ziceam nimic, a continuat tot ea, o să plec imediat, a spus, în timp ce pornea televizorul și se-ntindea pe canapea.

Am apucat să spăl vasele, să pun o față de masă cât de cât ca lumea pe masa din living, nu voiam să pară că m-am străduit prea mult, pierdeam în general foarte mult timp străduindu-mă să par puțin neglijentă, neglijența e chic.

Căutam în minte cât de neglijent îmbrăcată aș putea să-l aștept pe Alex, cu puțin noroc va întârzia și el, doctorii nu ajung niciodată la timp.

Pe când binecuvântam lipsa de punctualitate a doctorilor, Alex a sunat la ușă.

Avea părul ud și hainele ude.

Mie scena mi-era deja familiară.

-Plouă, a spus. Cu greu am găsit un loc de parcare.

Părea că se scuză, nu era clar din ce motiv, pentru că ploua sau pentru că nu erau locuri de parcare.

Mi-a întins o sticlă cu vin. Porto.

E un vin scump, mi-a trecut prin minte, spre rușinea mea. Ar trebui să nu mă mai gândesc atâta la prețul lucrurilor. Al tuturor lucrurilor. Materiale și nemateriale. E meschin.

Lora nu se mișcase de pe canapea, aveam senzația că ar fi fost în stare să rămână acolo ca o păpușă de cârpe.

Alex a văzut-o înainte s-apuc eu să fac prezentările, privirea i s-a prelins asupra  ei – am simțit-o prin ricoșeu –, și-atunci a fost momentul când a decis probabil să-și asume rolul de gazdă, devenind solidar cu mine în această postură.

Când Lora a spus că ea pleacă imediat, a rugat-o să rămână, trebuie să beți cu noi un pahar de vin, adică a spus ce se presupune că ar fi trebuit să zic eu, și n-am zis.

Am adus trei pahare desperecheate, le-am așezat pe masă și-am așteptat ca Lora să-și încheie litania despre ploaia nefirească în decembrie care e cât se poate de sugestivă pentru încălzirea planetei, încălzire care provoacă boli despre care el, Alex, trebuie să știe, doar e doctor, nu?

Poate un pahar de vin i-ar face bine, deși ea nu bea de obi…

-Mira, m-a strigat Alex, și-atunci aproape că am tresărit, un tirbușon, te rog, a zis.

Poate că am arătat cam descumpănită, pentru că s-a văzut nevoit să repete, și-atunci m-am ridicat de pe scaunul pe care m-așezasem mult prea confortabil pentru gazda care eram, m-am dus în bucătărie și-am început să caut prin sertare un tirbușon, știind prea bine că nu am așa ceva, dar totuși căutam, mașinal cumva, și asta nu ca să-i demonstrez ceva lui Alex, pentru mine căutam, așa cum, în urmă cu ani, am căutat un document de la cadastru pe care de fapt nu îl scosesem, îl căutam știind că nu l-am ridicat, asta pentru că speram că lucrurile se pot așeza în lume fără intervenția mea, de la sine.

-Nu se poate să nu ai așa ceva, a zis Alex, cu vehemență.

-Trebuie să existe o soluție, am spus eu.

-Care?

Probabil a regretat că s-a răstit, așa că a spus doar că merge să cumpere un tirbușon.

-La ora asta? am întrebat pe ton de protest. E târziu, am adăugat.

-Plec și eu odată cu tine, s-a decis Lora. Am stat deja prea mult, adormisem deja pe canapea când ai venit, Alex. Pot să-ți spun Alex, nu?

Au ieșit precipitați, în ploaie.

Era sâmbătă seara, târziu. Greu de crezut că ar mai fi găsit un magazin cu tirbușoane.

Paris – Londra și retur
Bogdan Perțache 

De două ori pe săptămână trebuie să duc câte un client la Paris, un orășel aflat la o sută de kilometri de Toronto. De acolo iau alt client și îl duc mai departe, spre Detroit, la London, oraș mare, cam cât Brașovul. Tot drumul nu-mi pot șterge zâmbetul de pe față; unii pasageri sunt curioși și atunci le povestesc amintirea asta.

Pe la vreo 17 ani, pe când ne petreceam serile vagabondând prin cartier, m-a prostit unu’ din scara de lângă, Mircea, sau Vasile, că dacă vreau să fac sex, e o tanti într-unul din blocurile de lângă Alimentara care „prestează servicii” pentru 50 de lei. Oho, n-am pierdut timpul! Chiar în seara cu pricina, puțin răscolit, eram în fața ușii respective cu un „Cuza” verde mototolit în mână și mângâiam cu degetul butonul soneriei. Mi-a deschis o femeie mai înaltă decât mine, butucănoasă, cam la 40 de ani, cu un păr scurt făcut „permanent” și cearcăne maro. S-a uitat placidă la fața mea de puștan, umbrită pe ici-colo de tuleie pe care mă încăpățânam să nu le rad și m-a întrebat ce vreau. Mut, i-am întins bancnota, așa auzisem eu de la tata (dar într-un cu totul alt context), că la curve plătești înainte. Baragladina mi-a luat banii sictirită și m-a condus în… bucătărie. M-am așezat pe un taburet, tremuram ușor. Ea a aprins aragazul, a luat un ibric și a pus de-un nechezol. Eu, în gând: „cafea la ora asta?! hm! o fi având femeia tabieturile ei!”. A plecat și s-a întors în scurt timp cu un pachet de cărți soioase, tocite. Cafeaua aproape a dat în foc, cu mișcări dibace mi-a turnat-o într-o ceașcă ciobită și s-a apucat sa întindă cărțile pe muşama, ca pentru o pasiență. Mi s-au unit sprâncenele cu frizura. A început să mormăie baliverne către mine. Mi-a dispărut tremuratul. Dezamăgit, am băut mizeria de nechezol și, la indicațiile ei, am răsturnat cănuța-n farfurioară. Ce mai vorbă lungă, una peste alta, mi-a ghicit și în cărți și în zaț. Din toate premonițiile despre strălucitu-mi viitor, singura care mi s-a întipărit clar în minte e aceea că, începând cu anul 2000, plimbările la Londra și Paris o să fie ceva banal pentru mine.

Sumar Literomania nr. 190

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: