Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 190

Pe limba lui Neptun

Dă-mi imediat tractorul cu motor supersonic! amenință Minu enervat. Fratele său mai mic, Rumbi, i-a șterpelit frumusețe de lego proaspăt construit după scheme, cu multă trudă. Acum fuge prin casă cu rezultatul muncii sale și refuză cu obrăznicie să i-l dea înapoi. Frații mai mici ar trebui mai bine educați, se gândește Minu, în timp ce o ia pe urmele tractorului confiscat de Rumbi.

Dar Rumbi nu cedează. E de neprins prin casă. Mic și rotund, se strecoară în cele mai neașteptate cotloane, cu tractor cu tot. Minu e mereu cu un pas în urmă.

Dă-mi imediat acel lego sau se va lăsa cu furt în familia asta! strigă Minu, care nu mai are la îndemână altă armă decât cea a amenințării cu o pagubă viitoare. Adică ce vrei să îmi furi? se interesează Rumbi, ieșind ușor speriat din dulapul cu jucării. Am să încep cu armata ta de soldați ninjago, apoi cu trupele star wars și dacă tot nu îmi dai tractorul meu, vor dispărea de la tine din cameră și navele cosmice! îl lămurește Minu.

Dar Rumbi nu acceptă să fie amenințat. Doar e și el un războinic. Nu, nu, nu și iar nu! Pe limba lui Neptun că nu o să îmi iei nicio jucărie! răspunde el hotărât.

Pe limba lui Neptun? Oare or ști cei doi frați ce poveste se ascunde pe limba lui Neptun?

Cred că nici voi nu prea vă mai aduceți aminte, nu-i așa? E o poveste de multă, multă vreme, pe când zeii trăiau în nori, pe vârful Muntelui Olimp, iar oamenii se învârteau pe Pământ, ascultând de poruncile lor. Zeii erau și ei diferiți, unii mai frumoși, alții mai urâți, unii mai blânzi, alții mai fioroși, dar toți aveau puterea de a-i conduce pe oameni așa cum doreau. Pe atunci, oamenii petreceau mult timp la malul mării, pentru că plecau cu bărcile în larg să pescuiască și să aducă hrană familiilor lor. Și de fiecare dată îi erau recunoscători zeului Neptun, zeul mării, pentru că el avea grijă ca marea să fie liniștită, iar bărcile pescarilor să nu se răstoarne.

Neptun era un zeu frumos, avea brațe puternice cu care potolea imediat peștii mai mari care se certau uneori prin străfunduri, lovind din greșeală cu solzii lor bărcile. Barba îi era plină de scoici și de nisip, iar când se arăta uneori la apus, cei care îl vedeau aveau noroc la pescuit un an întreg. Și, bineînțeles, în loc de picioare (cu care nu avea, oricum, ce să facă), se lăuda cu o coadă imensă de sirenă (mă rog, siren), cu care putea ajunge într-o clipită de la un capăt la altul al mării, ca să pună lucrurile în ordine. Dar cea mai mare avuție a lui Neptun era tridentul. Trident, adică trei dinți, un fel de furcă pe care Neptun o ținea de coada lungă, iar cu cele trei vârfuri foarte ascuțite îi împungea pe oamenii neascultători. Dacă un copil era obraznic cu părinții lui, se putea trezi uneori cu un junghi în spate și țipa speriat. Dacă un bărbat se lua la ceartă cu vreun prieten pentru că îi datora bani, o înțepătură înfiorătoare în spatele genunchiului îl făcea să își țină gura. Dacă vreo femeie se uita cu invidie peste gardul vecinei, să vadă dacă era mai bogată ca ea, câteva ace în șold o trimiteau înapoi în casă, la ale ei. Dar tridentul ia-l de unde nu-i! Neptun acționa cu mare dibăcie, ieșea din mare într-o clipită, se lungea până la omulețul păcătos, îl ciupea cu furca spre învățare de minte, apoi se vâra la loc în apă, fără să fie văzut. Toată lumea știa însă că înțepăturile, împunsăturile, acele și durerile ascuțite erau pedeapsa marelui Neptun, zeul mărilor.

Ba uneori, cu tridentul Neptun îi înțepa chiar și pe zei, atunci când se distrau prea mult printre nori și uitau că grija lor cea mai mare era să vegheze asupra oamenilor.

Într-o zi, la Neptun a venit un pește mic. Tremura tot, din solzii lui gri, și se uita speriat când într-o parte, când într-alta. Ce-i măi, băiete, cu tine? l-a întrebat zeul mării. Nu am niciun prieten, nimeni nu vrea să se joace cu mine, ceilalți pești mă mușcă de aripioare și nu îmi dau voie nici să stau în același adăpost cu ei. Toți îmi spun că sunt urât, plictisitor, pentru că am solzii gri, fără nicio culoare. Așa că m-am gândit să îți fac o propunere, mărite zeu. Aș vrea să mă ascund de toți peștii urmăritori și să locuiesc… la tine în gură, preamărite zeu!

La mine în gură? a repetat uluit Neptun. Da, chiar acolo, pentru că e locul cel mai sigur de aici, de pe fundul mării. Dar nu voi sta degeaba, îți promit. Tu, zeule, mă găzduiești în palatul gurii tale, iar eu voi munci cât e ziua de lungă și îți voi face dinți de diamant!

Cum așa? s-a minunat Neptun. Uite așa, i-a răspuns peștele și, sărind în gura zeului, s-a și apucat să șlefuiască dinții colțuroși ai acestuia, dându-le luciu cu codița și presărând pulbere de diamante pe ei.

Neptun a acceptat propunerea peștelui. Da, era un pic ciudat să locuiască cineva în gura lui. Dar, pe de altă parte, peștele își făcea treaba în tăcere, nu îl deranja câtuși de puțin să se plimbe de colo-colo pe dinții lui. Și pe deasupra, mai primea și bonus, dinți de diamant. Era o afacere reușită, la urma urmei.

Nu după mult timp, strădaniile peștișorului au dat roade. Când Neptun se ivea în largul mării la asfințit, pământenii erau orbiți de zâmbetul său. Atâta lumină din gura unui zeu ei nu mai văzuseră niciodată. Fericiți de razele de diamant din dinții săi, oamenii munceau mai bine și erau mai binedispuși. Alteori, când un Neptun obosit căsca, dornic să meargă la culcare, caninii și incisivii erau atât de strălucitori, încât topeau pe dată frigul iernii, iar vara își reintra în drepturi. Ce noroc, își spuneau omuleții, să scapi de ger și amorțeală de la un căscat. Ăsta da zeu!

Dar ceilalți zei au început să îl invidieze pe Neptun. Cum adică, Neptun era mai presus de ei? Cum de reușise să dea lovitura și să capete dinți de diamant, iar ei să rămână cu gurile lor vechi de mii de ani, cu dinții ciobiți și osteniți de trecerea timpului? Zeii au răscolit mările în lung și în lat, dar nu au mai dat de niciun pește care să le facă și lor dinții de diamant.

Și lui Neptun i se cam suise la cap toată treaba asta cu zâmbetul irezistibil și gura plină de lumină. Adorat de pământeni, gelozit de frații săi de printre nori, zeul mării s-a lenevit. În loc să îi vegheze pe oameni și să le mai înfigă tridentul între coaste când păcătuiau, el se lungea pe câte o plajă pustie și se lua la întrecere cu soarele (concursul se numea „care are dinții mai luminoși”). În loc să facă ordine pe la fundul mării, dojenind peștii neascultători, el își studia dinții în luciul apei și îi dădea instrucțiuni peștișorului care locuia în gura lui: hai, mai la stânga, vezi că acolo a pierit luciul, caninul din dreapta nu e așa luminos, mda, a sărit diamantul și pe incisivul superior, remediază, te rog!

Curând, în lume lucrurile s-au întors cu fundul în sus. Oamenii se certau încontinuu, fără presiunea furcii care le reamintea unde e binele și unde e răul. Zeii erau și ei orbiți de gelozie și nu știau cum să se îmbrace mai strălucitor, ca să îl depășească în strălucire pe Neptun. De Pământ nu mai avea nimeni grijă.

Am vrut să îmi salvez pielea, dar am adus lumea aproape de pieire, se plângea peștișorul-diamant, în timp ce îi lucra dinții lui Neptun. Dacă voi continua să îi aranjez dinții zeului meu, oamenii se vor îneca în atâta răutate. Dacă încerc să fug din gura lui Neptun, mă va prinde repede și mă va vârî la loc în gură. Dacă îi spun sincer că nu mai pot munci pentru dinții lui, își va ține gura închisă și nu mă va lăsa să mai ies nicicând.

Dar dacă?… Peștișorului tocmai îi venise o idee.

Și în ziua următoare, când Neptun a ieșit în largul mării, deschizându-și gura către soare, s-a simțit lovit în frunte de o rază. De o rază de soare mai precis. Ce se întâmplă cu dinții mei de diamant? Oare nu mai lucesc atât, dacă soarele a reușit să ajungă până la mine și să mă atingă? Peștișorule, te-ai lenevit, ce-i cu tine? Spune-mi, spu…s….mmmmm….au….auauauau….ajutor! Încetează, nu mai suport!

Neptun s-a aruncat la loc în apă. Pe limba lui Neptun erau mii de ace, care îl înțepau și nu îl lăsau să își mai deschidă gura. Când înțepăturile se potoleau, acele începeau să îl gâdile teribil și abia se abținea să nu strănute. Chestia asta era de nesuportat. Potolește-te, ce îmi faci? Nu mai suport!

Dar peștișorul își vedea de treabă. Așezat confortabil pe limba lui Neptun, își mișca solzii cu viteza sunetului, înțepându-l și gâdilându-l pe zeu, până când acesta a uitat de frumusețea dinților săi de diamant. Trezit din lenea și mândria în care se scufundase cam multă vreme, Neptun a început din nou să își facă turele de zi printre pământeni, înțepându-i cu tridentul atunci când nu erau cuminți. Acum nu mai avea zâmbetul la fel de luminos, dar furca își făcea datoria și aducea binele mai aproape de oameni. Iar frații zei s-au liniștit și ei, pentru că nici Neptun nu se mai lăuda cu diamante.

De atunci însă, marea mai e din când în când deranjată de valuri. În zilele cu valuri, Neptun își aduce din nou aminte că, odată, demult, a avut dinți de diamant. Dar peștișorul grijuliu (care locuiește și acum în gura lui!) sare de îndată pe limba lui Neptun și îl înțeapă și îl gâdilă cu solzii săi fermecați. Și atunci Neptun plescăie deranjat, sau strănută îndurerat, și trece din nou la treburile sale cu tridentul, iar marea se agită și apar valuri. Așa că, dacă mergeți la mare și aveți parte de valuri, înseamnă că e peștișorul care se joacă pe limba lui Neptun.

Sumar Literomania nr. 190

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: