Flash fiction stories Nr. 187

Flash fiction stories – ianuarie 2021 (II)

Reach content for Google search „flash fiction”

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Santiago Moreno (III)
Ramona Boldizsar

 

Cel mai tare pe Alba o mâhnea când Santiago îi spunea că nu vrea să meargă la școală. Dar de ce, Santiago? însă el nu răspundea, își întorcea privirea și știa că nu putea s-o rănească. Așa că se îmbrăca pentru școală și pleca. Uneori se oprea în fața porților mari, ruginite; se oprea și se uita în spate, gândindu-se că ar fi putut traversa în fugă, fără să-l vadă nimeni. Ar fi putut să ia trenul până la penitenciar, să îl viziteze pe bărbatul cu dinte argintiu. Santiago deja știa, deja intuise cine era omul din fotografia de sub patul lui, deși îl văzuse pe viu o singură dată. Uneori, tot ce-și dorea era să meargă în parc, să stea pe bancă și să privească necunoscuții. Și să-și imagineze cum ar fi fost dacă oricare dintre acei bărbați ar fi fost tatăl lui.

Însă niciodată nu lipsea. Intra în clasă și îl saluta pe învățător și, în timp ce mergea spre banca lui, îl privea pe Matias uitându-se la el cu același rânjet, cu aceeași sclipire malițioasă despre care Santiago nu înțelegea cum poate să fie cuprinsă în niște ochi atât de mici. Erau zile când simțea că nu-l poate țintui pe celălalt cu privirea, când ochii lui erau obosiți de scrisul la lumina lumânării și mâinile amorțite de la bătăile anterioare. Însă expresia îi rămânea îndârjită și, la finalul orelor, se lăsa ademenit în curte; se lăsa ademenit cu aceleași vorbe, cu aceleași replici, cel mai adesea era suficient să i se spună, Am auzit că mă-ta primește bărbați la ea, poate vin și eu. Când ajungea acasă plin de sânge, cu obrajii roșii și pumnii zdreliți, Alba îl mustra foarte puțin. Atunci se simțea mândru și nu mai durea atât de tare. Îl îmbrățișa, îl mângâia pe spate și-i șoptea la ureche, Mi hijo!

Într-o zi, Santiago făcuse cale întoarsă. Fugise într-un suflu din fața școlii și se plimbase mult pe stradă, uitându-se la ceilalți oameni, observând pentru prima oară orașul într-o perioadă în care de obicei stătea cu picioarele nemișcate sub bancă și încerca să fie atent, chiar dacă de multe ori mintea îi fugea în altă parte și nu reușea să priceapă ce spunea învățătorul. În ziua aceea inima îi bătuse mai tare ca-n alte dăți. Ceva înăuntrul lui clocotise. Prinsese o putere nebănuită și, cu obrajii arzând, fugise. Euforia îl ținuse o vreme, dar apoi s-a instalat îngrijorarea. A început să-l macine până când intestinele lui au început să bolborosească și o durere familiară de stomac a început să se urce ca o arsură în gât. Vinovăția îi frigea gâtlejul și nici măcar apa de la țâșnitoare nu putea să-i potolească setea sau să-i repare buzele arse. Nu s-a întors la școală, ci s-a grăbit spre casă. Trebuia să-i spună Albei.

În îngustimea dintre două clădiri au loc și oameni, nu doar pubele de gunoi. Santiago nu a mai ajuns niciodată în bloc. Acolo, sprijinită de zidul rece, murdar, era Alba. Părea că tremură. Santiago nu înțelegea ce spunea, deși îi auzea glasul. A văzut-o lăsând privirea în jos, închizând ochii ușor ca atunci când se dădea bătută, ca atunci când nu mai avea de ales, ca atunci când nu le ajungeau banii și trebuiau să stea fără curent mai mult timp. Bărbatul din fața ei o strângea tare de pulpe. Santiago știa prea bine ce înseamnă asta, nu s-ar fi putut gândi că e vorba de o luptă, de o bătaie, și totuși scena îl înmărmurise, de parcă urma s-o rănească, s-o bată, să-i răpească singurul lucru care rămăsese din ea. Ar fi vrut să se năpustească asupra necunoscutului și să-l lovească, să-l calce în picioare până când s-ar fi transformat în cenușă, în praf, în ceva care să nu mai existe. Dar tot ce-a putut să facă a fost să-și țină respirația în timp ce lacrimi mari îi curgeau pe obraji și inima părea că i se va opri pentru totdeauna. În seara aceea el nu a mâncat nimic, iar când Alba l-a sărutat pe frunte și l-a întrebat dacă e bine, și-a înghițit lacrimile și a îmbrățișat-o strâns, îngropându-și nasul în părul ei negru și lung. Mirosul familiar de săpun. Dar nici el nu putea șterge totul.

Într-o pauză, Matias începuse, La madre que te pario! Santiago a sărit din bancă. Când s-a oprit, tras de colegi, nu-și mai simțea pumnii. În locul lor, o arsură care-i făcea degetele să tremure. Fața celuilalt era ascunsă într-o pâclă rozalie sau poate așa vedea din cauza ochilor umflați. Vocea groasă, neiertătoare a dascălului a acaparat-o pe a celorlalți. Santiago Luis Moreno! Obedient, ar fi putut să se întoarcă, să plece capul în jos, să scuture pumnii și să-și lase degetele să atârne. Să-și ceară scuze. Dar când privirea lui o întâlni pe a învățătorului, singurul lucru pe care buzele lui l-au putut rosti a fost, Nadie insulta a mi madre. Și-a luat ghiozdanul și a plecat fără să se uite înapoi. Santiago! aceeași voce imperativă i-a răsunat în urechi, dar nu a răspuns.

De atunci își dorea să ia trenul. Să-l vadă pe bărbatul acela din închisoare care-i era tată și să-l ia la pumni până când toată pielea de pe mâini i s-ar fi luat și în locul ei ar fi rămas o carne sângerândă care să nu mai semene, să nu mai semene deloc cu pielea galbenă a mâinilor lui.

Acasă, Alba îl aștepta cu un zâmbet. Santiago i-a zis că probabil nu-l vor mai primi la școală. De ce? a întrebat, îngrijorată, cu sprâncenele ridicate și cu brațele gata să-l îmbrățișeze. Santiago avea colțul gurii crăpat și nu a spus nimic.

Podcast Literomania – „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă”

Ego
   Emilia Crosman

 

Întuneric. Frică. Singurătate. Nesiguranță. Vină. Egoism. Bestialitate. Trădare. Lașitate. Aceasta este moștenirea pe care au primit-o de la strămoșii lor locuitorii orașului Ego de pe malul stâng al râului Mocirla. Vai de moștenirea acestor oameni! În acest oraș, timp de secole, locuitorii lui au avut de-a face doar cu suferința și cu mizeria trupească și sufletească. În fiecare zi, se trezeau nemulțumiți, mâncau mămăligă mucegăită sau un codru de pâine neagră, își ostoiau setea cu apă amară și își târau trupurile îndurerate și lipsite de vlagă la locul de muncă, de unde se întorceau seara târziu și se prăbușeau murdari pe așternuturi soioase căutând puțină odihnă pe care nu o găseau niciodată din cauza puricilor. Tot așa, viața lor se scurgea în fiecare zi, lipsită de sens și de bucurie. Bucurie? Nici măcar nu știau de existența acestui cuvânt. Acești oameni nefericiți aveau familii doar din dorința de a nu muri singuri. Soțul nu-și iubea soția, nici soția nu-și iubea soțul. Se uneau din furia pe care o simțeau în adâncul inimii lor și trăiau împreună doar ca să se poată blestema unul pe celălalt ca să-și mai ușureze din povara mistuitoare a dezgustului față de oameni și față de propria existență. Copiii nu se lăsau mai prejos: își urau și ei părinții cu aceiași intensitate și le doreau moartea, blestemându-i necontenit pentru că le-au dat viață din egoism și din dorința de a înlănțui cât mai multe victime în infernul cotidianului. Iar bunicii… ei bine, bunicii nici nu mai erau considerați oameni, ci niște spectre hâde care vor să macine cu protezele lor urât mirositoare singurele clipe de liniște din viața de familie. Multe lacrimi s-au vărsat și mulți locuitori au ales să părăsească orașul și lumea aceasta înainte de vreme, fără a lăsa în urma lor măcar un semn că regretă sau că s-au gândit vreodată și la altcineva decât la propria lor persoană. Orașul Ego mirosea în permanență a abator și niciun străin nu călca vreodată pe acolo. Orașul era practic șters de pe hartă, un oraș fantomă. Toți erau morți, morți care se agățau de existență cu unghiile vinete și încovrigate doar pentru a-i lumina întunericul cu lava fierbinte a urii lor nemărginite față de tot ce-i înconjura. Totuși, într-o bună zi, s-a întâmplat ceva extraordinar. Din depărtare s-a ivit un nor roz. Da, ați înțeles bine, un nor roz. Locuitorii orașului s-au uitat înspăimântați la acest nor și au început să urle ca niște fiare, făcând spume la gură și încercând să-și smulgă ochii din cap din cauza faptului că îi durea să vadă atâta frumusețe. Atât de mult i-a îngrozit acest lucru încât s-au închis cu toții în case și așteptau cu nerăbdare ca acest semn înfiorător să dispară de pe cer, dar norul nu dispărea și pe zi ce trece devenea tot mai mare și lumina mai puternic. Pur și simplu, veghea nemișcat deasupra orașului. Au trecut câteva luni de zile și locuitorii orașului au început să fie mistuiți de un sentiment nefiresc: dragostea. Primii care au fost afectați de această boală au fost bunicii: ochii nu le mai sticleau și gurile lor nu se mai deschideau pentru a elibera cuvinte profane și miros respingător de naftalină, dimpotrivă, ochii lor erau luminați de dragoste și buzele lor emanau căldură sufletească. Primarul orașului, Nero Discordie, a luat decizia să izoleze cu orice preț focarul de infecție și a alungat bătrânii din oraș, iar aceștia au plecat în alte locuri, printre hohote de plâns și suspine. Pentru o clipă, oamenii au răsuflat ușurați. Nici nu vă imaginați ce proporții a luat disperarea în acest oraș, caracterizat de mizeria umană a locuitorilor săi, atunci când boala a început să facă ravagii printre copiii care râdeau și se jucau fericiți. Părinții transpirau de frică de fiecare dată când se apropiau de ei și au cerut primarului să facă ceva înainte să dispară nefericirea cu care erau obișnuiți. Copiii au fost duși într-un centru de reeducare pentru a-i ajuta să urască din nou. Locuitorii orașului își doreau cu ardoare să rămână în întuneric, sub imperiul dezgustului și făceau tot ce le stătea în putere pentru a atinge acest ideal, cheltuind fiecare bănuț pe tratamente de ultimă generație fără să realizeze că fuseseră contaminați și fără să știe că urmau să apară, în curând, primele simptome ale bolii. Adulții au început să-și dorească să fie îmbrățișați, se bucurau când își vedeau vecinii sau colegii de muncă și simțeau cum le pătrunde dragostea în inimă ca o otravă. Erau pierduți. Ce soartă îngrozitoare! Nu a durat mult și autoritățile au cedat în fața dragostei și au început să dea dovezi de iubire față de aproapele plecând în căutarea bătrânilor alungați și lăsând părinții să-și ia copiii acasă. Atunci, ca prin minune, norul roz s-a dispersat. Cerul era albastru. Întreaga natură se bucura și era mai generoasă cu oamenii care-și înnoiseră inimile și trăiau fericiți, în pace și în armonie. Viața era mai bună în orașul Ego și oameni de toate vârstele, din întreaga lume, veneau într-un fel de pelerinaj bizar și continuu, dorind să fie umpluți cu dragoste.

 

 

Mărturisirea păcatelor
Florentina Ionescu

 

Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință… Preotul mă adăpostea sub patrafirul lui cu motive religioase, pe care îl purtase și la nunta mea, acum doi ani, când am venit din Italia. Stăteam în genunchi, neștiind cum să-mi încep mărturisirea păcatelor. Mă gândeam eu că popa le auzise pe toate la viața lui, așa că ceea ce urma să-i spun eu nu era chiar nemaiîntâlnit. În Italia, cel puțin cât am lucrat acolo, lucrurile astea se făceau pe față, mi-am zis făcându-mi cruce. Părinte, îi zic, lasă-mă pe mine să-ți zic tot-tot, că dacă mă iei la întrebări, stăm aici până la Crăciun. Mi-am înșelat bărbatul cu cumnata mea, în Italia. De fapt, cu cumnatu’. Să-ți explic, dă-mi voie. Acum un an, cumnatu’ ne-a zis la masa de Paște, când ne-am strâns toți la mămica, după slujba de Înviere, că el vrea să fie femeie și să-și pună silicoane. L-am ajutat și noi cu bani, că doar suntem neamuri și am mâncat toți din același butoi cu murături de la mămica, la bine și la greu. Dacă voia omu’ sâni, cine eram noi să stăm în calea fericirii lui? Hai, părințele, nu ofta, că îl știi și tu pe Paulică, de mic i-a plăcut să poarte prin casă și prin curte țoalele alea bune ale lu’ soacră-mea. Parcă mata nu l-ai văzut cum făcea parada modei la 14 ani, cu pantofii cu toc ai lu’ soră-sa. Deci, ca să-nțelegi, a fost chiar și într-o țară din asta străină. Nu știu cum îi zice. Și-a făcut operație din aia. Să-i facă, știi mata, păsărică. I-au dat ăștia și tratament, cică îi zice hormonal. Dracu’ să-i ia! Aoleo, Doamne iartă-mă, că mă făcură doctorii ăștia să înjur în biserică. Și după tratamentul ăla, a început să se i schimbe trupul, să fie mai de femeie, cum să-ți explic. Într-o zi, după ce am mers cu ea prima dată la cumpărături, la magazinul ăla cu secretele Victoriței, ne-am întors la mine acasă. Bărbatu-meu nu venise de la muncă. Doamne, părinte, dar ce răsufli așa? Abia am început să-ți povestesc cum am preacurvit cu cumnatu’ care s-a transformat în femeie. Te pomenești că și mata ai COVID?

Sumar Literomania nr. 187

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: