Nr. 187 Traduceri

Singurătatea, după Olivia Laing




Închipuie-ți că stai la o fereastră într-o seară, la etajul șase sau șaptesprezece sau patruzeci și trei al unei clădiri. Orașul se înfățișează ca un set de celule, o sută de mii de ferestre, unele întunecate, altele inundate de lumină verde sau albă sau aurie. Înăuntru, străinii mișună de colo-colo, văzându-și de treburile lor personale. Îi poți vedea, dar nu poți ajunge la ei, motiv pentru care acest fenomen urban banal, care se petrece în orice oraș din lume, în orice seară, îi transmite până și celei mai sociabile ființe o senzație de singurătate, combinația sa incomodă de separare și expunere. Poți fi singur oriunde, dar singurătatea pe care o resimți în oraș, înconjurat de milioane de oameni, are ceva aparte. S-ar putea crede că starea aceasta ar fi în antiteză cu viața la oraș, cu prezența masivă a altor ființe umane, și totuși simpla proximitate fizică nu este suficientă pentru a alunga senzația de izolare interioară. Este posibil – ușor chiar, să te simți trist și singur chiar când trăiești foarte aproape de alții. Orașele pot fi niște locuri foarte singuratice și, recunoscând acest lucru, înțelegem că singurătatea nu necesită neapărat solitudine fizică, ci mai degrabă o absență sau o lipsă de conectare, de apropiere, de înrudire: o incapacitate, dintr-un motiv sau altul, de a găsi intimitatea dorită. Conform dicționarului, a fi nefericit din cauza lipsei companiei altora. Nu este de mirare, atunci, că aceasta își poate atinge apogeul în mulțime.

Singurătatea este greu de mărturisit; de asemenea, este greu de încadrat. La fel ca depresia, o stare cu care se intersectează adesea, poate pătrunde adânc în ființa unei persoane, devenind o parte atât de intimă a cuiva, așa cum este ușurința de a râde sau părul roșcat. Însă ea poate fi și trecătoare, apărând și dispărând ca reacție la circumstanțe exterioare, cum ar fi singurătatea de după un doliu, o despărțire sau o schimbare a cercurilor sociale. Ca și în cazul depresiei, al melancoliei sau al neliniștii, și aceasta poate deveni patologică și considerată o boală. S-a spus emfatic că singurătatea nu are niciun rost, că este, așa cum o descrie Robert Weiss în lucrarea sa fundamentală despre acest subiect, „o boală cronică fără caracteristici salvatoare”. Astfel de afirmații au o legătură mai mult decât cauzală cu convingerea că singurul nostru scop ca ființe este să ne cuplăm sau că fericirea poate și ar trebui să fie o posesie permanentă. Dar nu împărtășim cu toții această soartă. Poate mă înșel, dar nu cred că o experiență care face parte atât de integrantă din viețile noastre comune poate fi lipsită de orice sens, de o bogăție sau o valoare oarecare. În jurnalul ei din 1929, Virginia Woolf a descris o senzație de singurătate interioară pe care s-a gândit că ar fi util să o analizeze, adăugând „Dacă aș putea surprinde senzația, aș face-o: senzația cântecului lumii reale, când ești alungat de singurătate și tăcere din lumea locuibilă”. Interesantă ideea că singurătatea ar putea să te ducă spre o experiență a realității pe care altfel n-ai avea-o.

Nu demult, am trăit o vreme în New York City, insula aceea aglomerată de gnais, beton și sticlă, resimțind singurătatea zi de zi. Deși nu a fost deloc o experiență comodă, am început să mă întreb dacă nu cumva Woolf avea dreptate, dacă nu cumva experiența aceasta ascunde ceva mai profund – și anume, dacă nu te determină să-ți pui unele întrebări esențiale despre ce înseamnă să fii în viață. Erau lucruri care mă măcinau, nu numai ca individ, ci și ca cetățean al secolului nostru, al erei noastre pixelate. Ce înseamnă să fii singur? Cum trăim, dacă nu suntem intimi cu altă ființă umană? Cum ne conectăm cu alți oameni, în special dacă nu ne vine ușor să vorbim? Este sexul un leac pentru singurătate și, dacă da, ce se întâmplă dacă sexualitatea sau corpul nostru sunt considerate abateri de la reguli sau deteriorate, dacă suntem bolnavi sau dacă nu am fost binecuvântați cu frumusețe? Ne apropie unii de alții sau ne închide, ca într-o capcană, în spatele ecranelor? (…)

Cum te simți când ești singur? Te simți ca atunci când ți-e foame: când ți-e foame, iar toți cei din jurul tău se pregătesc de un ospăț. Te simți rușinat și îngrijorat și, cu timpul, aceste sentimente ies la exterior, făcându-l pe cel singur tot mai izolat, tot mai înstrăinat. Doare, așa cum dor sentimentele, și are și consecințe fizice care se petrec fără să se vadă, în compartimentele închise ale corpului. Ce încerc să spun este că singurătatea se extinde, rece ca gheața și clară ca sticla, închizând și izolând. (…)

Mă mai simțisem singură și înainte, dar niciodată așa. Singurătatea excelase în copilărie și se atenuase în anii mai bogați din punct de vedere social care au urmat. Locuiam singură de pe la treizeci de ani, adesea în relații, dar uneori nu. De cele mai multe ori, îmi plăcea solitudinea, iar când nu-mi plăcea, eram destul de sigură că, mai devreme sau mai târziu, voi ajunge să am o altă legătură, altă iubire. Revelația singurătății, senzația omniprezentă, de nerezolvat, că eram într-o stare în care îmi lipsea ceva, că nu aveam ce ar fi trebuit să am, și că asta era din cauza vreunui defect personal grav și, fără îndoială, evident pentru ceilalți: toate acestea se acutizaseră în ultima vreme, consecința nedorită a faptului că fusesem atât de expeditiv alungată. Bănuiesc că avea o legătură și cu faptul că mă îndreptam ușor spre treizeci și cinci de ani, o vârstă la care singurătatea femeilor nu mai este văzută cu ochi buni de societate și poartă cu ea o duhoare persistentă de ciudățenie, abatere de la reguli și eșec. (…)

Dacă este greu să răspunzi oamenilor aflați în starea aceasta, lor le este încă și mai greu să iasă din ea. Singurătatea pare o experiență atât de rușinoasă, atât de opusă vieților pe care ar trebui să le avem, încât devine tot mai inadmisibilă, o stare tabu a cărei mărturisire pare menită să îi facă pe ceilalți să ne întoarcă spatele și să o ia la fugă. (…)

Nu cred că leacul pentru singurătate este să cunoști pe cineva, nu neapărat. Cred că acesta implică două lucruri: să înveți să-ți fii prieten și să înțelegi că multe dintre lucrurile care par să ne îndurereze, ca indivizi, sunt, de fapt, rezultatul unor forțe mai mari de stigmatizare și excludere, cărora putem și ar trebui să ne opunem. Singurătatea este personală, dar este și politică. Singurătatea este colectivă; este un oraș. Despre cum să îl locuim, nu există reguli și nici nu avem de ce să ne simțim rușinați, ci doar să ne amintim că fericirea individuală nu este mai presus de obligațiile pe care le avem unii față de alții și nici nu le scuză. Suntem împreună aici, în acumularea aceasta de cicatrice, în lumea aceasta de obiecte, în raiul acesta fizic și temporar care atât de adesea ia înfățișarea iadului. Ceea ce contează este bunătatea; ceea ce contează este solidaritatea. Ceea ce contează este să rămânem în gardă, să rămânem deschiși, pentru că, dacă am învățat ceva din trecut, e faptul că timpul sentimentelor nu va dura.

Fragment din „The Lonely City: Adventures in the Art of Being Alone” (Canongate, 2016) de Olivia Laing, în traducerea Mihaelei Buruiană

 

Olivia Laing (n. 1977) este o scriitoare britanică, autoare a volumelor non-fiction „To the River: A Journey Beneath the Surface” (2011), „The Trip to Echo Spring: On Writers and Drinking” (2013), „The Lonely City: Adventures in the Art of Being Alone” (2016), „Funny Weather: Art in an Emergency” (2020), precum și a romanului „Crudo”.

 Sumar Literomania nr. 187

Susține Literomania

Despre autor

Mihaela Buruiană

Mihaela Buruiană este traducătoare literară (a tradus din engleză și franceză vreo 40 de cărți până în prezent) și cititoare pasionată (despre cărți și traduceri scrie și pe blogurile ei, „Jurnal de traducătoare” și „Palimpsest”). I-ar plăcea ca, într-o zi, să scrie propriile cărți.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.