Flash fiction stories – martie 2022 (III)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Supraviețuitorii

Monica Tonea

M-a sunat când să ies pe ușă. „Stai puțin” am zis și-am lăsat telefonul pe consolă, să-mi pun pardesiul. În lift, l-am dus la ureche: „Scuze, cu ce te pot ajuta, Felipe?”. Am regretat numaidecât: „Iartă-mă, nu mă…” „Vino acasă” s-au suprapus vocile noastre exact în clipa în care ușa ascensorului s-a deschis. Am dat să ies, însă s-a închis la loc. Cum sufăr de claustrofobie, m-am panicat. M-am dumirit într-un târziu, am apăsat butonul care o deschide automat și-am ieșit iute. Pe măsură ce mă apropiam de mașină, lămpile de la subsol s-au aprins una câte una. N-am băgat de seamă că nu mai aveam semnal. Cu telefonul lipit de obraz și buzele strânse, mă simțeam, habar n-am de ce, hăituită.

La primul semafor, l-am sunat înapoi. A zis „alo”, eu – „iartă-mă”, și-am realizat că mă tot scuzam de când îi auzisem glasul în dimineața asta. L-am pus pe difuzor: „Ascultă, Felipe, ce te-a apucat?” „N-ai aflat?” s-a mirat. „Tu chiar ești ruptă de lume” mi-a reproșat. „Ce?” am îngăimat, distrasă de trafic. „Reina?”„Îhî” am făcut și-am cedat trecerea unei camionete.

Ne juraserăm că vom ține legătura, indiferent de distanță. În liceu, am ratat ocazia să fim împreună, el avea o iubită, eu mai mulți. Eram inadecvați, așa cum fuseserăm de o bună bucată de vreme, din clipa în care deveniserăm amândoi – de fapt, noi toți, familiile noastre, vecinii, întregul sat – niște nomazi.

„Reina, hai acasă!” Mi-a venit să râd. „Acasă? Care acasă, Felipe?”„Aceredo” a mormăit și am crezut că n-aud bine. „Ai înnebunit” am șuierat și am tras de volan la dreapta, pe Paseo del Prado. „A secat” a zis.

Ultima oară vorbisem cu Felipe la sfârșitul lui octombrie 2019. După o zi execrabilă, pe la jumătatea sticlei de vin, l-am sunat să-l întreb de ce sunt o ratată. Dintr-una într-alta – nu-l întâlnisem încă pe Alvaro, iar el tocmai ieșise dintr-o relație –, am început să trasăm planuri pentru vara următoare, știind că niciunul dintre noi n-avea de gând să le țină, din motive evidente. Bergen, Trondheim, Tromsø, tot cercul arctic, râdeam și ne închipuiam ascensiunea pe hartă sub soarele de la miezul nopții. A venit pandemia și am răsuflat ușurată, nu mai trebuia să căutăm tot felul de pretexte să ne ocolim. De atunci n-am mai primit nicio veste de la Felipe, doar câte un like pe Facebook – o atestare că supraviețuim.

De fapt, povestea noastră s-a deteriorat cu trei decade în urmă. În mai 1992, am fost obligați să ne împrăștiem ca potârnichile prin regiune. Îmi amintesc perfect starea de dinainte: stăteam tolănită sub rodiul bătrân din spatele curții și citeam cu Felipe. Era o amiază tihnită, și crengile înroșite de flori se aplecau peste noi, gâdilându-ne la adierea vântului. „Știi tu, zvonul care circulă prin sat, o să se adeverească.” M-am cutremurat. Colectivitatea noastră avea să dispară sub ape la ordinul autorităților portugheze, care construiseră barajul de la Alto Lindoso, așa zicea tatăl lui Felipe, care-mi reproducea acum, cuvânt cu cuvânt, circumstanța în care ne aflam. „Voi în ce direcție o luați?” m-a întrebat. Nu era cine știe ce Aceredo, însă împrejurimile îți tăiau răsuflarea; nu cred să fi fost vreo clipă nefericită în locurile alea. Mai era și Felipe. Cu Felipe totul era mai ușor de dus. M-a izbit: dacă ne separam? Seara, am întrebat-o pe mama și ea a zis: „Oriunde nu-i apă”, deși regiunea era împânzită de ape. Un loc uscat era greu de găsit.

În ziua fatidică, am fost forțați să renunțăm nu numai la obiecte, ci și la întreaga noastră demnitate. Ni se zicea sinistrați. Am detestat expresia asta. Ne-am refugiat în munți, la o rudă, am dormit claie peste grămadă cu verii mei, am pierdut un an de școală, iar pe Felipe l-am regăsit mai târziu, când m-am înscris la colegiul din Ourense, unde o mătușă prin alianță se oferise să mă găzduiască. Ne-am amintit că uitaserăm Don Quixote sub rodiu. Felipe îmi citea din Cervantes și eu, ca orice fată de treișpe ani, visam cu ochii deschiși. Vocea lui ondulată era liniștitoare.

Mai încolo, ne-am separat iarăși: eu la Madrid, el la Barcelona. Când și când, vorbeam la telefon, vizitele erau mai rare.

La birou, am intrat pe Google și totul mi-a părut străin. Eu chiar nu voiam să știu, din cauza asta n-ascultam niciodată când îmi povestea mama la telefon cum auzea la știri că, în zilele secetoase, ieșea câte un acoperiș la suprafață. Pentru mine, trecutul era mort. Cu toate astea, am depus cerere de concediu, mi-am descărcat pe Audible pentru drum „Patria” lui Aramburu, am rezervat o cameră în Lobios și-am demarat. L-am anunțat pe Alvaro c-o să lipsesc două zile. Câteodată mă enerva dispoziția lui să-mi ofere tot spațiul de care credea că aveam nevoie. Am ajuns pe întuneric și calmul cu care am îndeplinit formalitățile de cazare m-a mirat.

N-a durat mult, căci în noaptea aia i-am spus de Alvaro. După ce Felipe a adus tapas și vin de la bodega din vecini, i-am divulgat câteva chestiuni supărătoare, legate de legătura mea amoroasă, și-am sperat c-o să mă încurajeze ca de obicei. Replica lui m-a zdruncinat: „Am obosit să-ți fiu confident, Reina. Tu chiar n-ai înțeles până acum?!”. N-am zis nimic. Mocnea în el ceva teribil. S-a retras în camera sa și ne-am văzut a doua zi, la micul dejun. Ne-am băut stânjeniți cafeaua și-am schimbat vorbe de complezență.

A condus el, într-o tăcere deplină, până la fața locului. Când am coborât, m-a luat cu frig. Deasupra terenului crăpat, cerul plumburiu se prăvălea peste noi, iar Felipe se comporta ciudat, mi-era greu să țin ritmul. Pașii noștri răsunau cu ecou printre ruine. Mi-am plimbat înmărmurită ochii peste mărturiile funeste: orânduiala nefirească a locuințelor rămase în picioare, cu ochiuri de ferestre sparte care ascundeau încăperi goale, reci, lipsite de emoție, apa cu luciri albastre, asfaltul ros de ape, zidurile năruite pe alocuri, molozul strecurat printre amintiri din ce în ce mai pregnante și, deasupra tuturor lucrurilor, mirosul de putrefacție. Ici-colo, câte o tulpină uscată și sentimentul că trecuseră milenii de când existase viață pe Pământ. Refuzam să simt vreo tulburare. Și totuși… „Felipe” am șoptit. M-am lipit de el, să-l consolez, și nu s-a împotrivit.

Nu l-am văzut niciodată plângând, eu fusesem dintotdeauna veriga slabă. „Știu, știu” am rostit și cred că-i mărturiseam cu totul altceva decât pretindea situația dată. Într-un final, m-am desprins din îmbrățișare și m-am îndepărtat. Mi se înșurubase gândul absurd să văd dacă mai rămăsese vreo fărâmă din rodiul nostru sau din Cervantes. Trăgeam nădejde să recuperez o stare veche. Și pe Felipe.

Pijama cu fluturi

Oana Neda

– Știi ce, bro? Decât să afișezi zilnic fața asta lungă de Jesus răstignit, mai bine îți faci cont pe Tinder și vezi ce ți „se arată” pe-acolo.

O privise perplex.

– Dacă starea mea de după divorț te împovărează... – se bosumflă luându‐și vocea „aia”…

– Băiete, eu nu-s mă-ta, nu mă lua cu „balet” pe vocale, că nu ține. Lasă spectacolu’ de mascul neconsolat veșnic! Io tot aici sunt, să știi, da mi-a mucegăit tricoul de când îti tot plângi crunta soartă pe umărul meu. Măcar de mine fie-ți milă și marș să îți faci contul!

– Da tu ai?

– Am o laie, Bro! Când să îmi fac, dacă de două luni îs soră de Cruce roșie pentru matale?

– Dacă ție îți pare așa simplu…

– Aloooo, gata! O luăm de la capăt? Cont. Azi. Iar mâine îmi spui ce ai capturat! Hai, pa, că statul mă vrea devotată, pe jumate moartă pe altaru’ lui.

Își făcuse cont. Maria era prietena lui cea mai bună, din mezozoicul Grădinţei nr.6. Îi ajunsese ca o soră, de fapt îi şi spunea adesea „Sis”. Şi ştia că Sis nu glumește. După câteva zile se văzură într-o cafenea, cu laptopul în față.

– Hmmmm… -Sis se trăgea concentrată de lobul urechii- Asta-i nubilă, asta- senilă. Asta face zacusca ideală, pariu; iar roșcata asta are fișa de la Dermato mai mare decât cazierul lu’ Carlos Șacalu’

– Asta-i mișto, parcă…

– Hai, Bro! Mimi???? Pe bune??? Din Pașcani???

– Sis, ești imposibilă! Mă baţi la cap cu cel cont, iar acu’ îți put toate. Cu masterat în fizică cuantică nu erau, iar Naomi cred că e în zonă fără semnal GSM, așa că alege tu și gata!

– Mă băiete! Tu nu ridica tonul la mine, că nu-s vânzătoare de lobodă! Io să aleg? Ca să ai cui îi sparge capul? Spune ce vrei și gata! Că doar nu îi oferi și inel la micul dejun de după.

După ce mai trecuseră în revistă pozele, au ajuns la concluzia că Mimi era singura „ok-ish”.

După vreo două zile, i-a trimis Mariei niște poze primite de la Mimi

– Bro, da’ ce „balcoane” are!! Bravo, frate, ai tras lozul câștigător! Aștept rezumat când vin de la Congres.

Mda, iar acu o aștepta pe Mimi. Sis era la nu știu ce manifestare profesională și îl rugase să nu o sune decât dacă „îți pune unu’ lumânarea între degete, Bro, și vine popa cu aia de împărtășit”.

O ultimă privire: living curat, foc în șemineu, vinul roșu – în decantor. Vinil cu Sinatra, că e mai digest decât Coltrane. Rața – în cuptor, rumenită admirabil. Prăjitura cu nucă – la locul ei, săru’mâna, mama, de-ai sti tu… Pfff, lumânari pentru masă… unde le-o fi pus?

Și-o imagina pe Sis râzând în hohote:

– Ai grijă, Bro, cu conversația. Basic, cum te-am învățat. Nu risca cu poeți morți și MoMA , că rămâi cu rața întreagă.

– Sărut-mâna, Mi! Intră, te rog… Pot să îți spun Mi? Că e mai… mai complice („Bro, cum să te cheme Mimi în buletin?”- ricanase Sis acu vreo două zile)

Femeia își descălțase cizmele și intrase în living. Pffff, ce bluză avea! Mă rog, să îi zicem bluză, că era cât o batistă. Se pare că va fi o seară reușită, totuși. Unde naiba sună? Și ce? La naiba cu cel telefon și cu idiotu’ care n-are somn duminică dimineață la 10!

– Hola, Bro! Deranjez? Hai, că-s pe căști și în drum spre casă, bagă! Da’ cu lux de amănunte, că am 385 de km cu viscol și nu vreau să adorm!

– Sis, ai avut dreptate… mai bine alegeai tu.

– Iar miorlăi, bre? Deapănă odată, că mă enervez! Au mâncat schimbând banalități. Joburi, vreme, drumuri neasfaltate…

– Lasă-mă, frate, cu proiectul A8, că nu-s ministrul transporturilor! – vocea Mariei îl aduse la realitate. Cu paharele de vin în mână, a întrebat-o dacă nu vrea să îi arate casa. Au urcat, el – oprindu-se mândru în fața tablorilor, a rafturilor cu cărți, povestind febril despre fiecare vinil achiziționat cu sacrificii, ea – placidă și îmbujorată de la vin. Avea sâni frumoşi: așa, cam cu moliciunea unor piersici un pic prea coapte în final de august.

– Bro, dacă vreau curs de pomicultură, mut pe România Actualități, la ora asta sigur e Viața satului. Îmi cântă și Liviu Vasilică și m-am scos. Mie-mi spui deznodământu’ frate! Vă mai vedeți? Nu-mi vorbi de compot că mă apucă căscatul! Mda, fusese în regulă. A lăsat-o în pat, într-o poză lejer studiată, şi a coborât să mai aducă vin. O pisică neagră în casă? Ce naiba e în colțul holului? O sacoșă? Pffff, i-a spus că a absolvit cursuri de masaj, o fi venit femeia cu ceva uleiuri… Să îi spună că el nu suportă masajul. Fie ce-o fi, trebuie să afle ce e în sacoşă… o pijama? Cu fluturi sau ce or fi ăia. O sacoșă cu o pijama adusă de o fată cunoscută pe Tinder la el în hol! Urcase un pic precipitat, sorbi o gură de vin alături de Mimi și îi propuse să coboare în living. Schimbă discul, mai aduse niște prajitură cu nucă, începu să privească din ce în ce mai des ceasul.

– Mi, prietena ta stă departe? Femeia se uită circumspect, întrerupându‐și abrupt o poveste dezlânată despre niște rude plecate la muncă

– Care prietenă?

– Aia la care ai zis că dormi, ca să nu pleci spre casă noaptea, prin viscol. – Aaa, nuuu, nu stă departe dar… mă gândeam că..

– Mi, să nu te superi, da’ eu am niște tabieturi tembele. Și ideile sunt la fel, da-s ale mele și ne tolerăm reciproc (vorbea precipitat, încercând să destrame atmosfera ce căpătase consistența lânii) Io zic că … să dorm alături de cineva e un semn de maximă intimitate și… de la divorț… nimeni… da’ în timp… poate… ne mai vedem, mai discutăm… lăsăm lucrurile să mai curgă… Acum… știi, eu am băut, nu prea te pot conduce cu mașina, să chem un taxi?

– Nu, e ok. Am venit cu mașina mea. Și cred că plec direct la Pașcani, nu mă mai opresc la Dora, că pot conduce ușor, luminează și luna… și zăpada. Si-a încheiat cu grijă nasturii mantoului, a ridicat gluga și a luat, încet, sacoșa neagră.

– Mi-a făcut plăcere, Paul.

– Și mie, Mi. Vorbim mâine, da? Să ai grijă la drum, dă-mi un semn când ajungi acasă..

– Bro, mă lași? Adică asta venise cu pijama la ea?

– Cu fluturi, Sis…

– Cu fluturi, cu ornitorinci sau dinozauri, tot aia e! Nu mă mai întrerupe! Da’ nu avea în țoșcă şi un drot, sau cum naiba se numește ăla de îți face bucle… că dacă tot erai dator , după o seară „ensemble”, să o duci la Starea civilă, mă gândeam că iși aduce și pozele de familie, cu mămița si tante Aglaia, și le instalează pe noptieră, lângă poza lu’ fiu-tu! Plus „Fluturii” lui Binder. Breeee, așa ceva! Câți ani ziceai că are?

– Vreo 35, Sis!

– Mda, destui ca să sufere de psihoza „lămâiță-less, voal-less, nuntă cu dar- less”. Dă-o-n Doamne iartă-mă, Paul! Șterge contu’ cela! Adică vezi de o ajuns fosta viitoare stăpână a casei tale la mă-sa și gata!

– N-am cum vedea, am încercat, da’ m-a blocat peste tot. Hohotele Mariei îl facură să îndepărteze telefonul de ureche

– Bro, devii most wanted în Pascani, te lapidează ăia dacă te prind! Nu șterge contu’ pliiiiz! Hai, că mă opresc la tine, să mai dăm o căutare! Am o sticlă de Lupi în spate, dai tu un Laphroaig la schimb.

– Vezi să îți aduci și pijamaua cu Dumbo, Sis! Da?

– Sictir, Bro! Pune laptopul la încărcat, că ești tembel. Mai ai rață, da? Că frigideru meu îi indecent de… A dispărut semnalul?

– Maria!!! Las’ că ajunge ea și tragem o porție de râs pe cinste. Chiar, oare ce pijamale are Maria?

Lansare de carte

Ionuţ Calotă

Nerăbdare.

Acesta e sentimentul cu care am aşteptat ziua ce urma să înceapă.

Aproape că îmi pierdusem speranţa că voi mai lansa vreodată cartea mea de poezii.

Totul numai din cauza restricţiilor atât de severe, decise de autorităţi, de a mai desfăşura activităţi culturale.

Trecuse atât de mult timp de când o scrisesem încât nu-mi mai plăcea uniciunul dintre textele publicate. Aveam totuşi nevoie să mă eliberez de ele, să scap de angoasa de a le şti persistând încă în mintea mea şi mai ales de tentaţia de a le modifica iarăşi şi iarăşi în căutarea formulei ideale.

Astăzi, bufetul din micul nostru cătun, Arhaiceşti, este arhiplin. Bănuiesc că a contat imaginea de pe afiş prin care am sugerat subtil că sunt femeie, confirmată şi de declaraţiile din interviul publicat în jurnalul nostru sătesc. Nu cred că afluenţa a fost influenţată şi de anunţul cum că după eveniment voi desface câteva vedre de vin, cum mi-a propus Magaie, vecinul meu morocănos care se dă drept filozoful satului.

Aşa cum am solicitat în anunţ, toţi au venit cu masca obligatorie. Desigur, e vorba de masca aceea de carnaval, din carton lucios, pusă peste ochi. Ideea era să îşi lase măştile reale acasă şi să le poarte pe acestea formale sub care puteau fi ei înşişi.

Lansarea propriu-zisă a fost magică. Am fost adus la întrunire de singurul poliţist care exista pe o rază de 10 km, legat la mâini cu cătuşe şi eliberat simbolic în faţa audienţei înmărmurite. În timp ce citeam, foile cărţilor se aprindeau singure şi se volatilizau, ca o demonstraţie a efemerităţii artei. Glasul meu exprima ba linişte, ba exploda cât o întreagă orchestră simfonică ce încearcă să simuleze traficul dintr-o metropolă.

Fără să îmi dau seama, am ajuns repede la momentul de apogeu, cel al acordării de autografe. Imediat s-a făcut o coloană lungă care părea că trece dincolo de pereţi şi se întinde până în capătul satului.

Le-am spus că am primit toate exemplarele cărţii drept premiu la un concurs, drept urmare nu trebuia ca ei să plătească pentru ele, dar aş aprecia orice donaţie prin care să pot sponsoriza publicarea unui volum în urma unui concurs organizat de revista „Monitorul de Poezie”. Drept urmare, toţi au luat cartea gratuit, fără să lase niciun ban.

Trecea timpul şi eu eram tot mai epuizat de scris dedicaţii. Nici nu mai aveam inspiraţie de texte noi. Mâna îmi obosise, iar zâmbetul meu din poze semăna tot mai mult a crispare.

-Cum vă numiţi, domnul meu?

-Irineu.

-Bine. Voi scrie: Dedicaţie pentru Irineu / gândurile mele au trecut deja prin planşeu.

De oboseală nici nu mai vedeam bine, dar am simţit cum câţiva au ridicat nivelul şuşotelilor din public.

-Ce poezii proaste! Nu tu rimă, fără semne de punctuaţie şi atât de complicate că mă doare capul!

-Şi eu mă aşteptam să citesc cuvinte simple pe care să le înţeleg lesne. Sunt foarte dezamăgit!

-Ar trebui linşată această carte!

-Da! Linşaţi-o! Linşaţi-o!

Nu am avut puterea să ţin cont de aceste strigăte şi am continuat să scriu timid dedicaţiile.

-Dumneavoastră cum vă numiţi?

Peste cartea deschisă căzuse o umbră, deşi soarele bătea din laterala mea. M-am uitat la persoana din faţă, dar nu am reuşit să-i disting chipul. Flash-ul unui blitz îmi blocase vederea.

-Numele meu este Anan de Amiranda.

-Interesant nume! Este cumva nobiliar?

Nu mi-a răspuns nimeni. Dincolo de tejghea era deja altcineva.Totuşi, după câteva persoane a reapărut.

-Sunteţi Anan de Amiranda. Aţi mai fost o dată aici.

-Eu sunt, dar nu am fost niciodată, de fapt, nici nu sunt de pe aici.

Atunci s-a întors cu spatele la mine şi s-a îndepărtat. Instinctiv, m-am ridicat şi am pornit către el, dar cu cât voiam să mă apropii, cu atât el se îndepărta mai mult.

Din spate mi se părea foarte cunoscut. Avea părul lung, cârlioţat şi de un negru lucios. Părea a fi un rocker liniştit.

Ca şi mine.

Eram eu.

Cel tânăr.