Cartea săptămânii Nr. 212-213

Față în față cu propria poveste

Reach content for Google search „vlad roman”, „vald roman carti”, „inainte de poveste”



Vlad Roman (n. 1981) este, poate, singurul scriitor – dintre cei tineri, care activează în spațiul literaturii române contemporane – care are, odată cu fiecare roman, un program literar și teoretic cât se poate de vizibil. Discret și nu foarte promovat de mediile literare, el ridică de fapt ștacheta literaturii române tinere la un nivel înalt și greu de ajuns, aș spune. Pentru literatura noastră e o șansă și o provocare să existe aceste romane: aș cita mai întâi „Prima secundă”, apărut în 2018, al doilea roman al lui Vlad Roman, masiv, livresc și policier în același timp în maniera lui Umberto Eco (construit în jurul conceptului de timp, dar și un roman autoreferențial, ce tratează despre condiția artei și a literaturii); apoi micul său roman de debut, „Cât mai aproape de tine”, 2016, roman psihologic à la Virginia Woolf, cu ecouri din proza nedelciană, mizând pe o anumită ambiguitate erotică și amoroasă; și cel mai recent roman, „înainte de poveste”, apărut în anul pandemiei, 2020 (toate la Editura Univers).

Mă voi opri aici asupra celui din urmă, apărut anul trecut (și, de asemenea, nu prea comentat). Cum spuneam, în peisajul literaturii actuale – cel mai adesea (micro)realistă, de observație socială sau de atmosferă istorică –, Vlad Roman e un romancier singuratic, sofisticat, livresc și teoretic care-și trasează un loc aparte, dar sigur, în acest relief în continuă mișcare. Cu fiecare carte, scriitorul experimentează o altă formulă literară, fie ea cu resorturi biografice sau livrești: „înainte de poveste”, romanul din 2020, este din categoria romanelor ce vin din experiența personală – cum spunea el în interviul din Literomania –, așa cum se întâmpla și cu romanul „Cât mai aproape de tine”, în vreme ce masivul „Prima secundă” se revendica de la experiența culturală, livrescă.

„înainte de poveste” e, de data aceasta, un roman fenomenologic, proustian și bergsonian, aș zice, nelipsit de ecouri joyceene: protagonistul retrăiește în amintire, pe parcursul unei singure zile, în timp ce face o călătorie cu trenul spre o destinație necunoscută de noi, două episoade importante pentru biografia și identitatea lui: unul din copilărie, un drum cu fratele mai mare (într-un decor rural și natural), iar celălalt de la vârsta de douăzeci și unu de ani (întâlnirea cu un bun prieten în orașul natal al aceluia, cu ocazia vinderii casei părintești).


În peisajul literaturii actuale – cel mai adesea (micro)realistă, de observație socială sau de atmosferă istorică –, Vlad Roman e un romancier singuratic, sofisticat, livresc și teoretic care-și trasează un loc aparte, dar sigur, în acest relief în continuă mișcare.


„Povestea” – este parcursul biografic, personal, reconsiderat la criza vârstei de mijloc: atunci când te confrunți prima dată cu moartea – moartea celor apropiați (și, implicit, cu perspectiva propriei morți), când înțelegi prima dată că ai deja un trecut, a cărui interpretare echivalează din acel moment cu propria ta identitate. Tu ești modul în care-ți vezi trecutul. Pierderea (moartea) – îmblânzirea ei – e cea care creează trecutul, ne definește de acum înainte, creează întrebările, convoacă umbrele. Iată un pasaj mai amplu din roman care ilustrează explicit, autoreferențial, aceste premise (ca „două oglinzi așezate față în față”, vorba autorului) – cu specificarea că romanul e mult mai teoretic decât cele anterioare (de unde și un deficit narativ, de data aceasta, și o anume redundanță conceptuală):

„O cameră se rotește în aer, vântul își alege sensul și direcția pe străzi, vântul din intersecții. Și să ne întoarcem de acolo. Și să ne aducem aminte o singură zi. Să protejăm o singură perspectivă, un singur fel al trecutului de a ne menține vii. Prin cuvânt, în întrunire, în venirea comună. Înainte de trecut. Și să putem să facem ceva cu sensurile acelea. O unealtă. Pentru că știm deja: plecările sunt înspre viitor, dar absențele încetinesc în timp, se solidifică. Iar noi, noi nu murim plecând, ci întărindu-ne, și nu inaugurăm nimic murind. Nu ne inaugurăm nici măcar absența. Dimpotrivă, închidem într-un corp prea tare, într-un corp întârziat pe pământ, orice speranță de inaugurare. Așa aflăm că edificarea este fluidă, timpurie și nerăbdătoare. Și nimic altceva decât o asemenea întărire nu sunt morțile din noi, din timpul vieților noastre, atunci când se produc, nimic mai puțin sau mai puțin vizibil. (…)

Pentru că definim doar ceea ce ajunge să fie, iar respirația suspendată trăiește numai înainte de definiție, în pasul dinaintea poveștii și în pasul dinaintea spunerii ei. Două oglinzi așezate față în față, cu un unghi infim: unghiul înaintării și al diferenței”.


Citește și Vlad Roman: „În literatură, aș paria pe granița dintre mărturisire și invenție”

 


Din pragul acestei crize existențiale (i-aș spune criza vârstei de mijloc), protagonistul se întoarce spre trecut, de a cărui reevaluare depinde ceea ce el numește „reconstrucția sa identitară”, mai simplu spus puterea de a se echilibra, de a se „liniști” existențial, de a învinge angoasa și de a merge mai departe înspre un posibil viitor; și mai ales de a-și asuma acest trecut. De unde și o meditație continuă asupra naturii amintirilor, a memoriei, a trecerii timpului – pe urmele lui Bergson și ale fenomenologilor. În „durata” fluidă, continuă a timpului, fiecare dintre noi își trasează propriul timp (personal, corporal) și propria „poveste” (declanșată de pierdere, de confruntarea abruptă cu moartea), propriul trecut și propriile – aleatorii, proustiene – amintiri, încercând să găsească sensuri (sensuri mereu în mișcare) și să-și creeze propria coerență existențială. Nu putem controla amintirile, așa cum nu putem controla ce ni se întâmplă. Însă rațiunea creează dorința permanentă de a clarifica, de a găsi sensuri, de a pune (în) ordine, de a pune în cuvinte, de a deține controlul. Însuși gestul scrierii acestei cărți marchează instituirea unei coerențe într-o realitate fluidă, în continuă mișcare:

„Își construia șiruri de amintiri ca să se liniștească. Le ordona ca să primească coerență. Dar ordinea era de fiecare dată alta (…) Gândurile nu-și decid propria poveste. Și asta arată clar, suficient de clar, cât de puțin alegem în viețile noastre. (…) Nu înainte de poveste, ci prin poveste. Nu în afara ei, ci înspre ea, acceptându-i pierderile. Povestea despre pierdere era povestea oricărei povești. (…) Simultan, fără rest, văzu două moduri prin care se desfășura timpul său în tren: unul al luminii, exterior, gol, nefiresc de mare, în curgere simplă și rapidă, și unul al corpului său, încet și retras, mai aproape de trecut decât de prezent sau justificând trecutul în prezent”.

Explorarea – teoretică, la persoana a III-a – a acestui trecut biografic, sprijinită pe două episoade precise ce reprezintă, în fond, două pierderi din prezent – drumul prin pădure, din copilărie, în compania fratelui mai mare, respectiv întâlnirea cu prietenul său, la 21 de ani, în casa familiei celui din urmă, care urma să fie vândută) prilejuiește uneori imagini superbe (metafore sau comparații) care spulberă brusc ariditatea discursivă:

„Se desfăceau uneori porți înspre trecut cu o forță imensă ca o rostogolire și atunci vedea imagini clare, formulate într-un fel de graniță: erau imagini care durau doar câteva secunde, poate mai puțin, ca niște gesturi rapide și evidente, așa cum pocniseră în luna martie, sonor și caligrafic, proiectând în aer semințele, păstăile de wisteria de la intrarea în curtea lor. Trecutul este un loc straniu, un arhipelag imens în forma unor insule de lizibilitate, ca și cum în prezent nu am știut să citim și acum, când vedem urmele, caligrafiile lor pe solul uscat de seceta iernii, înțelegem, locuri unde mintea se poate detașa pentru câteva clipe de atâta percepție, revenind apoi în valuri, în ziua de azi”.

Și care e locul prezentului în roman? E chiar timpul călătoriei cu trenul, care se încheie atunci când se sfârșește și cartea, pe ultima ei pagină, punând capăt discursului continuu al conștiinței (pe urmele maeștrilor europeni Proust, Joyce și Virginia Woolf). În fond, romanul acesta chiar este „o reconstrucție identitară” în pragul vârstei de mijloc – în acel moment al vieții în care îți asumi trecutul (de la primele amintiri ale conștiinței de sine și de lume – luarea în posesie a lumii prin ochii și gesturile fratelui mai mare, în acest caz, și până la primele impulsuri erotice) și cauți împăcarea, „liniștea”, altfel spus îmblânzirea spaimei de moarte. Aș mai adăuga la final că „înainte de poveste” este, evident, și un text autoreferențial, întors asupra lui însuși, o „poveste” despre scriitură și limbaj, sau, în termenii autorului (și ai teoriei deconstructiviste), despre „ritm, minoritate și stil”.

Vlad Roman, „înainte de poveste”, Editura Univers, București, 2020

 

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.