Flash fiction stories – martie 2023: „O veste proastă” de Alex Crab

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

O veste proastă
Alex Crab

La nici o oră după ce Dan a ajuns la serviciu, managerul l-a chemat la el în birou și l-a concediat. Nici nu apucase să își termine prima cafea pe ziua aceea. Întâlnirea a durat mai puțin de cinci minute. Șeful l-a invitat să ia loc pe scaunul din fața sa și i-a explicat că noua conducere a hotărât, din cauza condițiilor economice globale, precum și a războiului din Ucraina, să facă reduceri de personal. Din păcate, și Dan era pe lista celor concediați. Dar să nu se îngrijoreze, fiindcă va primi șase salarii compensatorii care să îl susțină până își va găsi un nou job. I-a mai spus că nu mai e nevoie să vină până la sfârșitul lunii la birou, și că și acele zile îi vor fi plătite integral. Că poate să plece acum, ba chiar îl roagă să își strângă lucrurile personale imediat și să elibereze biroul.

Dan a tăcut în tot acest timp. La final a spus doar „Mulțumesc, o zi bună”, s-a ridicat, a strâns mâna întinsă de către manager și a ieșit. În timp ce își îndesa în rucsac lucrurile, se gândea. Lucra acolo de când? Ah da, de douăzeci și unu de ani. „E ceva timp”, își spuse. Fostul patron al companiei, cu care era prieten, îl angajase. Acesta îl susținuse în toți acești ani și îl făcuse șef peste departamentul de expediții. Din păcate, omul său vânduse firma unor austrieci și se mutase în Spania. Cei care o preluaseră aveau alte gânduri cu ea. Oricum, lui Dan nu-i mai păsa.

A luat metroul spre casă. Era atât de șocat de cele întâmplate încât, abia ajuns la destinație, s-a și urcat în următorul metrou înapoi. Avea nevoie de timp ca să rumege situația. Ce va spune acasă? În primul rând Danei, soția sa. Erau căsătoriți de 25 de ani. Dana era profesoară de matematică la clasele unu-opt. Mai făcea și meditații. Cum să-i spună că a rămas fără job la aproape cincizeci de ani? Cine-l va mai angaja la vârsta asta? Urmau părinții și fiul său, Vlad, student în anul doi. Cum să le declare așa, dintr-odată, că ajunsese pe drumuri?

S-a mai plimbat câteva ore cu metroul până să se hotărască să meargă acasă. Se făcuse deja ora obișnuită la care se întorcea de la serviciu. Dana îl aștepta, ca întotdeauna, pe canapeaua din fața televizorului, uitându-se la un turneu de snooker. Era hobby-ul ei.

– Ce faci, tati, ai venit? i-a strigat ea fără să se ridice.

– Da, i-a răspuns.

– Vezi că ai niște paste în frigider, poftă bună, i-a strigat ea.

Dan n-avea poftă de mâncare, chiar îi venea să vomite din pricina stresului. A pretextat că a fost ziua unui coleg la birou și că tipul făcuse masă mare. Nu era ceva neobișnuit. Apoi a ascuns în cămară toate lucrurile pe care le cărase de la serviciu. A mai zis că se simte puțin amețit de la cât băuse cu colegii și că merge la culcare. A hotărât să lase pe mâine vestea cea proastă. Era vineri și avea la dispoziție tot weekendul să îi spună.

A doua zi și-a pus ceasul să îl trezească la aceeași oră ca de obicei. A mers la toaletă, apoi a făcut duș, s-a îmbrăcat, și-a pregătit sandvișurile pentru prânz, a băut o cană mare de apă și a ieșit în grabă pe ușă. Dana încă dormea. Întotdeauna se trezea mai târziu decât el. Dan a luat metroul ca într-o zi obișnuită de muncă și a coborât din reflex la aceeași stație la care cobora de douăzeci și unu de ani încoace. I-a venit chiar să urce din nou la el în birou, dar s-a abținut. A intrat în cafeneaua de vizavi, s-a așezat la o masă mică, într-un colț, a comandat o cafea mare, și-a scos laptopul și a început să citească ultimele știri. Când a terminat cu știrile, a intrat pe Facebook. Fata de la bar l-a întrebat dacă mai dorește ceva, el i-a răspuns „Deocamdată nu, mulțumesc” și a continuat să citească.

La prânz i s-a făcut foame. A plătit cafeaua, s-a ridicat de la masă și a ieșit din local. A mai mers puțin pe jos, a intrat în parc și s-a plimbat pe alei, gândindu-se cum să îi dea vestea Danei. A găsit niște variante destul de acceptabile prin care să o anunțe, astfel încât să nu o facă să sufere. Pe urmă a găsit o bancă mai retrasă pe care s-a așezat, și-a scos din rucsac sandvișurile și le-a mâncat cu poftă. Se făcuse deja mai mult de o zi de când nu mai pusese nimic în gură.

După ce a terminat de mâncat, a fumat trei țigări și s-a reîntors în cafenea. Aici a mai comandat o cafea mare și a mai citit câteva știri proaspete despre meciurile de fotbal din acel weekend. Când s-a făcut ora potrivită, a plătit cafeaua, s-a ridicat de la masă și a pornit-o spre casă.

În metrou a început să realizeze că parcă n-ar fi fost bine să strice weekendul familiei cu o veste așa de nasoală. Mai ales că în duminica aia erau și invitați la ziua soacrei și erau prezente acolo toate rudele. Mai bine să o lase pe săptămâna viitoare când vor fi doar el și Dana.

În următoarea săptămână, Dan a continuat să se trezească în fiecare dimineață la aceeași oră, să își pregătească sandvișurile babane și să ia metroul până la fostul serviciu. Acolo, să intre în cafeneaua de vizavi, să comande o cafea mare și până la prânz să stea pe Facebook. La prânz, să iasă o oră în pauza de masă, să își mănânce sandvișurile și să fumeze. După care înapoi, pentru încă o cafea și citit presa până la plecare.

În fond, nu se schimbase mare lucru. „Ce rost are să mai necăjesc pe cineva cu o veste atât de proastă”, și-a spus el.