Flash fiction stories Nr. 176

Flash fiction stories – octombrie 2020 (III)

Flash fiction

 Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Santiago Moreno
Ramona Boldizsar

 

Când îi călcase cămașa, păstrase un zâmbet pe care Santiago nu-l cunoștea. Alba zâmbea foarte des, dar lui Santiago nu-i plăcuse niciodată zâmbetul ei. Îi plăcea s-o audă râzând, îi plăcea când se enerva și striga la copiii din stradă să bată mingea în altă parte, când o auzea bârfind cu vecinele din bloc și mai ales când fredona Y sin embargo când punea masa.

Alba era frumoasă cu sprâncenele groase pe care le ridica mirată de fiecare dată când el o striga pe nume, que pasa, Santiago, no me llames por mi nombre, llamame mami. Dar lui Santiago îi plăcea s-o strige Alba, o făcea mai reală, mai aproape de el, mami își strigau copiii din stradă mamele, niște doamne cu șorțuri înflorate și rochii lungi, femei cu părul prins la spate și mirosind a ceapă prăjită. Alba mirosea a săpun, își ținea părul desprins mereu și acasă uneori purta pantaloni, îi spunea povești seara înainte de culcare și-l săruta pe frunte după ce-i făcea cruce când venea plin de vănătăi acasă, A Dios no podemos mentirlo, Santiago.

Dar Santiago nu-i spunea niciodată, am aruncat primul pumn înainte să-și termine vorba, în fața mea nimeni să nu îndrăznească să te strige. Pentru el vorbeau pumnii, picioarele, pielea care se jupuia mai ușor decât cojile de portocală, în stradă copiii îl strigau el perro de Santiago hijo de la bruja Alba, dar își mușcau buzele de jos, își trânteau pumnii și fugeau prăfuiți, scuipând sângele scurs din gingii, iar Santiago își ștergea gura cu podul palmei. Durerea nu există dacă o lași la urmă, urechile aud și dacă le astupi, ca să poți supraviețui trebuie să lași dâra de sânge să se usuce pe pielea înroșită.

În dimineața aceea când s-a trezit, și-a dat seama că Alba nu dormise deloc. Nu l-a lăsat să se îmbrace singur, Dejame, dar ea nu voia să se boțească cămașa, pantalonii negri, îl ajută să încalțe până și pantofii negri cu care se ducea la școală. Nicio haină a lui nu era cârpită, nu arăta veche, nu era șifonată, deși pe Alba o văzuse cârpindu-și până și ciorapii. Santiago, Escuchame, și el o asculta. O să mergem cu trenul, o să dureze până ajungem, vreau să fii cuminte, poți să-mi promiți asta? Santiago doar dădea din cap că da. Nu fusese niciodată prea vorbăreț. Pe drum nu au mâncat nimic, deși lui Santiago i se făcuse foame, privind-o pe Alba n-a reușit să schițeze niciun cuvânt. Iar în tren nu se așezase nici el, deși Alba îl rugase de mai multe ori, No me siento. Cum să se așeze când Alba stătea în picioare lângă el?

Alba vorbise frumos cu toți gardienii, le înmânase fiecăruia câte un plic, o atenție, nimic deosebit, mulțumesc atât de mult. S-a așezat pe scaun și s-a uitat la bărbatul din fața lui, după geam, Alba a luat telefonul și i-a auzit vocea tremurând, Luis, suntem aici. Vocea lui era pierdută, el îi vedea buzele cum se mișcă. I-a dat și lui telefonul, dar n-a zis nimic. A stat pe scaun și a privit ochii negri din fața lui, părul tuns periuță, brațele musculoase, tatuate, încordate. Alba a spus, Mi-e dor de tine, ne e dor de tine, da, seamănă cu tine, să vezi ce se bate cu copiii din cartier, scumpul de el, dar e cuminte, atât de cuminte. Iar el își mișca buzele și vorbea, zâmbea, iar Santiago a simțit un junghi înăuntrul pieptului văzând zâmbetul cald și sub buză un dinte argintiu. Santiago, spune și tu ceva, dar oricât l-ar fi rugat Alba, nu găsea nici un cuvânt. Avea cămașa albă neșifonată, nasturii toți închiși până la gât, părul pieptănat, aranjat, era curat, frecat după urechi, spălat pe dinți, foamea din stomac se mutase în gât. Lasă-l, a auzit în telefon, Lasă-l, Alba, e un bărbat adevărat.

Când au plecat, Alba le-a mulțumit gardienilor, iar unul dintre ei i-a ciufulit părul lui Santiago. Drumul înapoi a fost și mai înghesuit, au stat aproape de uși cu oamenii plini cu sacoșe, o cușcă cu păsări care cotcodăceau, lângă o bătrână cu un batic care cânta un cântec săltăreț în timp ce bărbații de lângă ea râdeau. Alba zâmbea zâmbetul ei spunându-le tuturor, da, e fiul meu, da, e cuminte, îl alinta pe păr și-l săruta pe frunte. Acasă o să se schimbe de haine, o să facă o baie și o să mănânce chorizo cu ou, o să-și verifice temele cu Alba și ea o să zică, Nu mă întrebi nimic, Santiago?

Santiago nu o întreabă nimic. Închide ochii și se preface că adoarme mai repede ca-n alte seri. Sub pernă și-a ascuns fotografia aceea cu Alba zâmbind un zâmbet pe care el nu-l prea cunoaște, până la urechi, ținându-se de braț cu un bărbat cu părul des, brunet, cu dintele argintiu strălucind în poză, el mângâind-o pe abdomen, faldurile rochiei puțin în adierea vântului, iar pe spate, Luis, Alba y Santiago.

 

 

„Doamne, ce prăpădiți suntem și ce ne mai iubim”
Mariana Dobrică 

 

-Nu mai plânge, o să te doară ochiul.

O mână strecurată prin gard, mângâind părul ciufulit  și blond al unei fetițe în pijama albă cu fluturi albaștri, cu obrazul stâng tumefiat, cu ochiul stâng închis.

Fetița plânge, plânge, plânge.

-Nu mă doare. Nu vreau să pleci, spune printre suspine, lacrimi și muci. Nu vreau să pleci. Nu vreau să pleci.

-Hai, nu mai plânge, du-te sus, vine mătușa ta mâine…

Mâna strecurată prin gard șterge lacrimile, mucii și suspinele cu o batistă.

-Să nu alergi pe scări, să te speli pe dinți, să dai doamnelor din salon bomboane, să nu te uiți în oglindă..

-Nu mă uit, nu ajung, ar trebui să mă urc pe scaun…

-Să nu te sui pe scaun. Să spui mulțumesc doamnelor când îți dau prăjituri, să nu răspunzi obraznic doctorului când o să îți spună să iei medicamente și că trebuie să mai stai, cum ai făcut ieri.

-Nu, nu mai răspund. Dar vreau acasă.

-Să nu mănânci ambele ciocolate azi, mănânci una azi și una mâine. Da?

-Da.

Fetița se uită la cele două ciocolate cu rom din mână.

-Una e de la sora ta, a zis să ți-o aduc și pe a ei.

-Trebuie să îi dau o napolitană.

-Ce napolitană?

-Păi facem schimb. Ea îmi dă mie ciocolatele și eu îi dau ei napolitanele.

-Bine, o să îi dai napolitanele tale când o să vii acasă.  Nu ți-am adus cărți cu povești. Să nu citești, nu ai voie să citești până nu ți se vindecă ochiul. O să citești când o să îl poți deschide.

-Nu citesc. Mă uit la poze în revista lu’ tanti Tena, are o revistă groasă cu rochii. Și mai are una cu pisici. Ce face Mițu? Am văzut în revistă un pisic portocaliu exact ca  Mițu.

-Mițu e bine.

Mâna strecurată prin gard mângâie din nou părul blond și ciufulit.

-Hai, du-te sus, nu mai pot să stau, o să pierd trenul… Să nu alergi pe scări și pe culoar…

Mâna era umedă de la lacrimile care curgeau pe obrazul mamei, dar fetița nu vedea, vedea doar rochia ei albă cu floricele roșii și galbene.

-Nu alerg.

-Să nu alergi. Și să fii cuminte.

Fetița cu păr blond și ciufulit, cu obrazul stâng tumefiat, cu ochiul stâng închis, se desprinse de gard, traversă cu pași mici cei câțiva metri de spațiu verde, ajunse la alee, pe care o parcurse tot cu pași mici, până la cele câteva scări de la intrarea în spital, le urcă, străbătu holul larg, ajunse la alte scări, începu  să le urce și pe alea, tot încet, a spus că nu o să alerge pe scări, într-o mână ținea punga cu bomboane, în cealaltă cele două ciocolate cu rom, o să mănânce una chiar când o să ajungă în salon, avea voie.

Mama cu rochie albă cu floricele roșii și galbene se desprinse de gard, merse cu pași grăbiți spre stația de autobuz, sperând să vină repede unul, să ajungă la gară ca să prindă trenul ăla din care va coborî  într-o altă gară, de unde va lua un alt tren, care o va duce acasă, la cealaltă fetiță zburdalnică și blondă.

*

Două femei-fetițe stau pe o alee în fața unui gard al unui spital și privesc în sus, la etajul întâi, la o fereastră dintre doi plopi, unde  se zărește-ghicește chipul unei mame.

Femeile-fetițe vorbesc la telefon cu acea mamă de la etajul întâi.

-La mulți ani, mami! spun femeile-fetițe, cu  voci forțat vesele, în timp ce lacrimile le curg pe obraji. Dar femeile-fetițe au măști și ochelari de soare și lacrimile nu se văd. Mama nu are cum să vadă, oricum, de la distanța aia lacrimile lor, chiar dacă poartă ochelari de vedere.

La intrarea în spital se oprește o ambulanță, sunetul sfredelitor al sirenei acoperă pentru un timp vocea mamei.

-Sunt o prăpădită, mamă. Asta sunt.

-Ba nu ești, mami, nu te mai gândi la prostii, azi e ziua ta, la mulți ani, dacă erai o păpădită, nu puteai să ajungi de la pat până la fereastră, doctorul a zis că ești mai bine și o să fii și mai bine, la mulți ani, mami!

-Ei, doctorul… Așa spun toți doctorii…

-Poate așa fac, mami, poate așa spun bolnavilor, dar pe rude nu le mint. De ce le-ar minți? Și nouă doctorul ne-a spus că ești mai bine. O să vină infirmierul să îți aducă flori, mami. Ți-am fi luat un buchet mai frumos, dar am găsit cele două florării închise, or mai fi și altele, dar nu le știm, am fost în piață și am găsit acolo, e prost că e duminică și cam totul e închis, ar fi trebuit să îți aducem de acasă, au înflorit gladiolele, dar nu ar fi rezistat pe căldura asta. Și ai și bomboane, mami, să dai asistentelor, infirmierelor, femeilor din salon, dar să nu mănânci bomboane, nici măcar una, nu ai voie… Mai ai și supă, și compot, ai și apă plată, și șervețele umede, și șampon, că ai zis că vrei șampon… Am stat cam mult la poartă așteptând să vină cineva să îți trimitem pachetul, mai mult de o jumătate de oră, dar așa așteaptă toată lumea…

-Și acasă?

-Acasă totul e bine, mami. Și pisicile sunt bine, și câinii, și florile, și păsările, și vecina de peste drum, tot întreabă când vii acasă, a fost și ea la doctor, dar acum e bine.

-Negruța și-a revenit?

-Da, și-a revenit, chiar dacă a rămas fără coadă, ieri era la mata în cameră și miorlăia, parcă te căuta.

-A venit infirmierul cu florile.

-Bine, mami, la mulți ani, hai, închide, să nu mănânci bomboane.

Femeile-fetițe mai privesc o vreme fereastra dintre cei doi plopi, apoi se privesc.

-O să fie bine. Nu-i așa că o să fie bine? – o afirmație, o interogație – nevoia de certitudine a celor două femei-fetițe.

Pe alee trece un băiețel în pantaloni scurți și tricou, cu capul bandajat, cu o pată mare de sânge pe bandajul alb, plângând. În spatele lui merge o mamă cu mască. Mama îi spune să nu mai plângă. Băiețelul plânge, plânge, plânge.

 

Scrisoare pentru Lidia (II)
Ionuț Manea

 

Fricile sunt mărunte și nu le bagi ușor în seamă. Apoi cu timpul se hrănesc și devin adevăratele frici de care nu mai scapi și trebuie să trăiești cu ele.  Așa s-a transformat mama. O frică palidă la început care, cu timpul, a devenit una isterică și greu de controlat.

Stau învelit în plapumă și mă uit la TV. Mama în camera de alături, pe patul de paie vechi de când lumea, mormăie. Așa face în fiecare dimineață, cu mici excepții. „Doamne, pupa-ți-aș  tălpile, iartă-ne pe noi, păcătoșii.” Privește tavanul și rămâne  ca într-un basorelief. M-am obișnuit. Se roagă pentru fratele meu, pe care l-am găsit mort într-o zi de vară, spânzurat de streașina de la fânar când ne-am întors de la biserică.  Se spânzurase din dragoste. Pentru Raluca. Pentru că ea nu-l iubise suficient, sau mai bine zis mai iubise și pe alții. Iar el, ușor de suflet, nu a suportat. Mama, de atunci, a fost lovită în moalele capului cu un mau. S-a rătăcit în altă lume, neînțelegând una ca asta. Fiul ei să-și pună ștreangul de gât, fiul ei pe care-l spălase, hrănise la sân… ?!

L-a plâns în fiecare dimineață de atunci. Și norul negru s-a ținut după ea ca umbra de om.  Casa a fost afectată de această întâmplare sinistră. Pietrele au luat-o razna. Uneori, în toiul nopții, vorbeau cu mama și-i povesteau despre viața lui de pe tărâmul celălalt. Și mama le mângâia și alinta ca pe niște vietăți. Lidia, să pierzi un copil este mai greu decât ne putem închipui noi. Văd în ochii mamei când doarme, turme de oameni care se zbat într-o mocirlă pentru o bucată de pâine. Văd cum se-ntunecă lumea și deasupra ei doarme un șarpe îngrozitor de fioros. Este lung și gros. Negru cu galben. Cu ochii unei femei moarte, nu de mult, cu limba lui sâsâitoare și bifidă. Și clocește deasupra lumii ca o cloșcă, de parcă lumea ar fi oul său. Mama mi-a spus că umblă prin sat evangheliști care cred asta, că lumea este a lui Sarsailă. Îmbrăcați la patru ace, cu serviete și Biblii, zâmbesc necontenit, încât, uneori te fac să te simți prost. Dar îi miros, când se descalță, lasă un iz prefăcut, chimic. Umblă cu fofârlica, urmăresc ei ceva, și pentru țelul lor, ar fi în stare de orice sacrificiu. Răspund calm la fiecare blasfemie, deseori, mușchii tâmplelor se pierd într-o încleștare fină, un impuls de un moment, imediat suprimat. Precum niște androizi, setați să răspândească cuvântul Domnului cu orice preț.  Este de apreciat sacrificiul lor. Puțini oameni sunt capabili de așa ceva. La noi, omul își toarnă năduful imediat. Nu poate ține în el. Altfel s-ar consuma și ar muri. Ar plesni ca o vezică de porc, asemănătoare cu cea pe care o scot când taie porcul și-l tranșează. Uneori o agăță de o ulucă din gard până se usucă.  E mișto viața la țară. Nu știu cum este la voi în oraș, în Lipova, dar bănuiesc că este plictisitoare. Când trece câte-o mașină pe la noi, și asta se-ntâmplă rar, lasă un miros ciudat de prăjeală. Parcă ar avea o mică bucătărie sub capotă, cu bucătari și tot tacâmul. La noi ziua trece greu. Norii sunt leneși, păsările, animalele din ogradă, oamenii…Totul levitează în jurul soarelui ca niște sateliți artificiali. Dacă soarele este puternic, omul trebăluiește de zor, ca o furnică, dependent de energia solară. Când se-ntunecă și se ascunde, atunci și omul se pitulă în camera lui, la o emisiune sau la un pui de somn. Conștienți sau nu, țăranii dorm mult, ascunși în hrubele conectate la TV, ca niște prunci ghiftuiți.

Când se lasă seară peste satul meu, imediat se schimbă mirosul. Devine dulceag, puțin afumat. Și, nu știu de ce, atunci mă apucă dorul de tine mai abitir. Scriu pagini întregi pe care le șterg și le scriu din nou. Misivele tale ajung greu sau aproape deloc. Deși ne despart doar șaizeci de kilometri, distanța asta mă omoară. Este precum o cruce de care sunt legat și nu pot schimba regulile jocului după bunul plac. Mama spune că regulile Domnului trebuiesc respectate. Cu toate astea Dumnezeu nu este mereu prezent. Nu a fost prezent când fratele meu și-a pus lațul de gât. Nu a fost prezent nici când tata nu s-a mai întors acasă, iar noi, eu și cu mama, suntem ca doi prizonieri într-o colivie a suferinței. Așa este scris, zice ea, și trebuie să ne ducem crucea până la capăt.

Avem un pogon de pământ pe vale. Este atât de târziu pentru asta. Întunericul este aproape și gustul țânțarilor îmi provoacă scârbă. Pământul mi-a intrat pe sub unghii. Cobor jos la crâșma din sat. Cu berea în mână privesc apusul, fericit că munca pe ziua de azi s-a terminat.  Se apropie Ramona, ți-am mai scris, sora mai mare a prietenului meu din copilărie, Marcel, cel care a murit strivit de o căruță.

-Ai terminat?

-Aproape! Mi-au rămas două rânduri. Le termin mâine.

-Ia un loc.

-Iau. Îmi dai o țigară?

-Poftim!

-Ce zici?! Mergem mai târziu pe la mine! Ai chef?!

-Nu știu ce să zic…M-am plictisit data trecută. Dar de ce nu…Mă duc să mănânc și pornesc  spre tine, bine?!

-Te aștept…

Am mers pe jos. Era răcoare și ascultam greierii din șanț. Acasă mama pregătise ouă cu jumări. Am halit în fugă. Ramona e o fată slabă de înger, așa ca fratele meu. Îi fac moftul acesta mai mult din milă. Știu prin ce-a trecut, și cu ce se luptă în continuare. Sper să nu mă înțelegi greșit. Este o simplă seară de citit, atâta tot. Și fața ei s-a înseninat brusc când i-am acceptat invitația. În fond și la urma urmei am copilărit împreună, suntem precum frații. Casa ei este peste pod. Ultima pe colț, o casă veche, cum sunt toate aici, din văiugă.

Știam că nu va fi o noapte oarecare. Nimic din ce trăia Claudia nu rămânea așa, în bătaia vântului. Am deschis ușa încet și am strigat: Am ajuns! Nu am primit nici un răspuns.

A doua zi, în fața câmpului, cu palmele și bărbia proptite în coada sapei, priveam rândurile de porumb cum se pierd în buza pădurii. În astfel de momente nu duc dorul nimănui, nici măcar al tău. Lumea mi se pare o bagatelă, un pod peste un râu,o banală răceală, o simplă adiere, nimic  serios. Și cu toate astea, cu toate aceste nimicuri, eu încă te iubesc.

Poate te întrebi ce-am făcut în casa Ramonei!? Îți voi explica.

Totul a început după moartea fratelui ei și bunului meu prieten. Ea a găsit undeva o cărțulie, cu coperte vechi, al cărui titlu ,, Cum să vorbești cu un mort” a atras-o încă de la început…

Era o seară de mai, destul de răcoroasă.  Clara și-a scos sutienul și l-a pus pe masă ca pe un obiect valoros. Pielea i se zbârcise de la frig. Mă uitam la sânii ei și ea se uita la mine. Avea ochii umezi de plăcere, o plăcere infantilă, aproape ludică. Și mâinile erau aliniate pe masă, cu degetele lungi, liniștite, aflate într-o cumpănă nefirească. Aveam senzația că într-o clipă va sări din loc și va urla sau va apuca masa și-o va ridica cu o forță monstruoasă. Dra lucrurile nu stăteau așa. Mă privea derutată, oarecum speriată, cu o privire alienată. Am sta așa, cred că, mai mult de cincisprezece minute. Afară zgomotele erau din ce în ce mai puține. Am scos cartea „ Cum să vorbești cu un mort” și am citit primul paragraf:

„ Dacă este înainte de miezul nopții trebuie să aștepți. Lași ferestrele larg deschis și o oglindă mare, cât se poate de mare, să stea în fața ta. Cu mâinile sprijinite de masă sau de un scaun. Privești oglinda cel puțin o oră înainte de miezul nopții. ” Și m-am oprit. M-a apucat de mână și am simțit cum prin întregul meu corp trece un mărfar cu o viteză incredibilă. Am simțit cum fiecare etaj al cutiei toracice se zguduie zgomotos ca o clădire veche din apropierea gării.

 

Păsările
Ciprian Popescu

 

Doi corbi bătrîni din parcul central Dragalina din Caransebeș mi se așezau pe umeri, mă ridicau de pe imenșii lei din marmură care încadrau statuia generalului pînă pe coroana celui mai înalt platan secular și mă lăsau să privesc în zare, către Iaz, la uzina constructoare de mașini de unde ieșeau părinții mei odată cu navetiștii de pe sate. Cu păsările trebuie să ai răbdare, altfel le sperii, le îndepărtezi. Uneori, cînd întîrziam, mă zburau prin cartierele Cazărmii, prin Țiglărie, peste blocurile NATO unde sărăcia se întindea ca o rană către Potocul mamei mele moarte, peste Băcilă, peste școala generală doi cu pereți reci și verzi. De sus, de-acolo vedeam ca dintr-o dronă trenul neelectrificat, Băuțarul șerpuind către gară, în timp ce-mi dădeau drumul din parapantă, pe-acoperișul de smoală al blocului de pe Ardealului, în Pipirig. Coboram pe scara de metal la patru, o luam pe lîngă uscător, deschideam cu cheia de la gît ușa apartamentului cu patru camere în care mi-am petrecut copilăria.

Mă așteptau la fereastră, pe pervazul de ciment, ca să se-asigure c-am ajuns cu bine, apoi plecau fîlfînd către cuibul lor secret din parc. Părinții mei intraseră la bănuieli, găsiseră în camera mică o pană de corb cu care scrijeleam într-o limbă ciudată pe foi dictando. Nu înțelegeau cum ajungeam atît de rapede dintr-un loc în altul și nici pînă azi n-au aflat de traseele mele aeriene. Așa am trăit cîțiva ani, planînd cu corbii peste liniștitul nostru oraș, aflat în apropierea Muntelui Mic, visînd la ziua cînd voi putea să-mi iau zborul de unul singur, fără ajutorul lor.

Mă trezeam uneori noaptea cu brațele încolăcite, scobind în omoplați, în locurile în care credeam că-mi vor crește aripi. Îmi doream absurd de tare să mă transform într-o pasăre, să-mi crească un cioc încovoiat, să am gheare și penaj negru.

Voiam să fiu al treilea corb.

În puterea unei nopți de iunie, luminile ferestrelor apartamentelor care dădeau către gara mică pîlpîiau la unison, semn că toate televizoarele erau pornite pe canalul porno film net plus și că Pipirigul era viu. Am ieșit pe balconul închis de-o construcție din fier ruginit cu stică galben-maronie care dădea spre strada Ardealului în lumina augmentată de o lună imensă ce-atîrna peste cartier. Slab și uscat, mi-am aprins o țigară, m-am urcat pe balustradă și am stat în picioare în bătaia vîntului cald. Priveam la bolta cu trandafiri care împodobea scara, îmi încercam superputerea, o voce îmi spunea să nu forțez.

M-am desprins pentru cîteva clipe și am rămas nemișcat în aer. Vedeam corbii roind în lumina lunii, deasupra căii ferate pe care trecea Băuțarul neelectrificat, zburînd către livezile de pruni cu bistrițe imense și foarte gustoase și meri din pomicultura satului Valea Boului.

Am fluierat, i-am chemat. Aveam chef de-o tură prin cartierul de coloniști ACH, pe la terenurile de tenis betonate, neterminate, năpădite de buruieni, unde jucam tenis la perete, să ajung la Timiș, apoi să mă întorc revigorat acasă. Dar corbii se îndepărtaseră și-o luaseră către Valea Boului. Am înțeles că nu mai aveau timp pentru mine. Ne-am mai întîlnit de cîteva ori, dar comunicarea dintre noi începea să se deterioreze. Mă ridicau tot mai greu de pe lei, apoi pe zi ce trece îmi dădeau semne că încet-încet ne despărțeam. Nu-i mai interesam.

Finalul a venit într-o după-amiază de toamnă, cînd unul dintrei ei, rănit, mă lovi cu ciocul prin palton. Celălalt zăcea pe jos, mort, lîngă gărdulețul de metal care împrejmuia grupul statuar. Își pierduseră grandoarea, erau două păsări meschine, murdare și urîte. Nu-mi puteam imagina cum reușiseră să mă ducă prin aer cu-atîta ușurință. Nu-l mai înțelegeam pe păsăroiul enervant care încerca să-mi atragă atenția. Graiul în care ne vorbiserăm atîta timp era un croncănit sinistru.

Gonit de măturătorii de stradă care aruncaseră pasărea moartă printre deșeuri, într-un cărucior cu roți, își luă zborul, pentru ultima dată, reproșîndu-mi parcă neputința și trădarea.

Urma să mă mut definitiv din oraș.

 

 Alesul
Savu Popa

 

Stan, zis și Puiul Stanii, se trezise dimineaţa devreme, destul de abătut. După întâmplarea din vis, nu prea mai avea chef să meargă la câmp. Ieşise afară, se dusese la fântână, se clătise pe faţă, sub braţ, apoi sorbise puțin din căușul palmelor. Împrăștie apa rămasă pe niște coceni roșiatici, înșirați aproape în toată curtea ca niște termite încremenite. Se întorsese spre adâncul amenințător al fântânii și privea-n gol, gânditor. Își cuprinsese fața în palmele umede. Arăta, stând așa, precum Cuminţenia pământului.

Se tot gândea la visul pe care îl avusese. Trecut de ora zece, muncile câmpeneşti erau în toi. Afară, o atmosferă ceţoasă. Persista un miros, ca într-un butoi cu apă stătută. Soarele prinsese culoarea unturii vechi. Îl pusese serios pe gânduri întâlnirea din vis cu extratereştrii sau ce-or fi fost ciudaţii vizitatori sosiţi în ceasul amiezii, la ei în sat, în plină vară, lăsând nava pe dealul Strigoiţei.

Imediat, după ce coborâră, ajunseseră lângă o căruţă plină cu fân. Nea Ilie, proprietarul căruței, se afla în bar, la o bere. Extratereștrii se opriră în faţa căruţei, o examinară cu un aparat care semăna cu un motor de maşină și care mai avea, pe deasupra, forma unui creier ce vibra pur şi simplu, scoţând nişte sunete de mâţă fără coadă. Înconjurară căruţa cu mișcări lente. Timp în care, în jur, se aprinsese o lumină mare, aburindă, de culoarea lichidelor verzi dând în clocot în eprubetele pe care Stan le văzuse la şcoală sau înaintea unui spectacol de dans din buric la care participase cândva la sala de nunți. Lumina dură câteva secunde. Odată cu ea, dispărură și căruţa, şi fiinţele acelea. Nu se auzise niciun zgomot. Totul părea cufundat, ca şi înainte, în lentoarea unsuroasă și fierbinte. Aerul vibra uşor. Se auzi un schelălăit venit parcă de la capătul lumii. Oamenii nu văzuseră mare lucru, fiind ameţiţi sau mângâiați prea mult de razele soarelui. Nu trecuse nimeni pe stradă, în acele momente. Singurul martor fusese, deci, Stan, care zărise totul pe viu sau pe viul inimii, cum obişnuia el să spună.

Se întâmplă să fie zi de târg. Puiul Stanii mergea pe lângă un cal cumpărat, cu pălăria trasă pe ochi, cu gustul de răchie amestecat cu cel de tutun. Stana, mama sa, în căruţă, tolănită în fân, fluiera să sparie viespile. Îi spunea lumea Puiul Stanii. Atunci când era mic, acesta nu se culca noaptea până nu îi aducea mama lui, Stana, o farfurie, să o spargă. Asta se întâmpla aproape seară de seară. La vederea blidului, copilul se calma. Parcă porţelanul emana puteri miraculoase, capabile să îl vrăjească, să îl astâmpere, nu doar pe el, ci întreaga lume.

-De ce nu dormi, tu, puiul mamii, puiul Stanii?

-Veau parg bliduț!

-Dar n-are mama alt blid să-ți aducă! Deja le-ai prăpădit pe toate!

-Nu culc, nu culc, să vii cu bliduț să auz cum crapă, spunea copilul agitându-se.

-Și-o să dormi mai bine?

-…

-Dar nu-i păcat de blid?

-Nu mă teresează, tu faci bine să-mi aduci! Nu dorm și țâp până scol tot satul, toți stigoii, să vie ici, pe tine!

Femeia mergea-n hol, se urca pe-un scăunel, lua un blid din cele agățate pe perete, înconjurate de un ștergar, moștenite de la tatăl ei, mare olar, îl ștergea de praf, îl privea întristată, cobora de pe scaun, mergea tiptil, doar, doar o fi adormit copilul, dar cum simțea el că se apropie, se ridica în picioare-n pătuț, începea să sară, femeia ajungea la el, îi dădea blidul, se ferea imediat, acesta îl trântea-ndată, cioburile săreau peste tot. Apoi, mulțumit, adormea. Uite așa se ducea averea lor. Praf și pulbere.

*

Când se întâlniră cu ciudaţii musafiri, mama lui era deja aţipită. Ea nu simțise nimic. Deci, nu avea cum să îl crează. La fel ca atunci, în copilărie, când pisica intrase toată în tava de untură, bălăcindu-se de zori. Ajunsese copilul înaintea mamei şi când descoperi, era sigur că Stana pe el va da vina, că e un nesătul, că uite cum a stricat bunătatea de untură! Atunci, făcu el ce făcu, merse în pivniţă, luă o sticlă de lapte bătut şi o vărsă toată în tavă, acoperind urmele lipsă din untură. Cu linguroiul bătuci, adăugase şi ceva sare, să se închege gândi el, să nu rămâie nicio denivelare pe suprafaţa unturii păgubite.

Altădată, distrusese aproape toate ghivecele cu flori. Majoritatea mușcate. Îl trimisese mamă-sa să ude florile și când intrase în baie, văzuse o sticlă plină, în care crezuse că se afla apă. O luă imediat, grăbit să se-ntoarcă la prietenii săi, în uliță, la jucatul zalei și udă-n grabă florile. Numai că, pe loc, îl opri mirosul puternic de rachiu. Asta fusese în sticle. Până să apară femeia și să-și dea seama ce făcuse, apucă să ia fiecare ghiveci, să-l scuture pe iarbă. Degeaba, pământul de flori cam absorbise lichidul. Transpirase de frică. Fugise afară. Câteva flori muriră, altele, ba. Scăpase. Oricum, seara, când se întorsese, nu mai mirosea atât de tare a rachiu. După aceea, se lăuda că el îmbătase florile, avea puteri supranaturale, oricine poate să conteze pe el. Ceilalți copii îl ascultau cu gura căscată. Chiar îl credeau special!

*

Și se tot întreba, acum, dimineața, de ce îi fusese tocmai lui dat să vadă dispariția extratereștrilor și a căruţei? Să fie acest vis un semn, așa cum erau visele din Biblie, care anunțau dezastre abătându-se asupra unui popor decăzut? Și ce era cu lumina aceea verzuie și de ce dispărură atât de repede acele ființe? Poate că-i transmiseseră ceva, vreun semn, pe care el nu avusese timp să-l priceapă!

În timp ce îi veneau aceste întrebări, se dusese în casă, să își ia o geacă și să pornească prin sat. Cu fiecare pas făcut, îl treceau fiorii. Se simțea ca un Ales. Își aminti că apa din fântână avea gust de metal. Și acest lucru i se părea un semn, pe care ar trebui să îl dibuie cumva, să vadă dacă nu are o semnificaţie anume, de care el trebuia să ţie seama. Prima dată, va merge la Nea Ilie, să îl avertizeze în legătură cu o eventuală dispariție a căruţei. Nu era de glumă. Ieși în uliță. Se uită atent. În toate părțile. Răsuflă neliniștit. Îl treceau fiorii. Își rări pașii. Grea misiune îl aștepta. Se simțea deja Un Ales și nu avea încotro. Poate că avea să salveze omenirea.

Sumar Literomania nr. 176

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: