Mittelstadt Nr. 176

Huberta (II)

Marian Ilea Literomania

„Ce familie, Bekk, înnobilată de către principele Sigismund Báthory la sfîrşit de secol şaisprezece”, zicea bunicul Imre, plimbîndu-se prin grădina englezească a castelului. În urmă cu patru ani a adus patru exemplare de Sequoia. Unul pus spre Dealul Minei. Celelalte trei în grădină. „Poate se va aclimatiza aici, pe valea asta a Chiuzbăii”, mai zicea bunicul Imre.

„Ce familie, cu emblemă de culoare celestină şi cu leul ce iese dintr-o coroană avînd o sabie”, continua bunicul Imre. „Nu era prost Sigismund Báthory, n-avea cum. Nici Emeric Kristoff, adică el, nu era prost. N-avea cum. Îşi botezase fiul tot Emeric Kristoff şi adăugase un Inocenţiu înainte de Bekk. Acuma, uite ce-a păţit cu Inocenţiu! I-a trebuit Inocenţiu, are Inocenţiu”, zicea bunicul Imre, plimbîndu-se agitat pe aleile grădinii.

„S-a înscris la cursurile preparandiei din Blaj, ca s-ajungă învăţător. N-a spus-o nimănui. Primul Emeric Kristoff şi Inocenţiu Bekk învăţător. Ce ruşine! O familie de aristocraţi cu relaţii în Budapesta, în Viena, cu neamuri sus-puse, şi Inocenţiu învăţător în Chiuzbaia. S-a dus şi la preparandia din Sighet. Institutor. Răni făcute de sabia leului din emblema familiei în inima bunicului Imre”, zicea bunicul Imre.

Inocenţiu ştia maghiara şi germana, învăţase româneşte şi preda la şcoala greco-catolică din Chiuzbaia. „Ce ruşine, ce ruşine…!”, mormăia bunicul Imre. A mormăit săptămîni la rînd, pînă n-a mai mormăit. Şi l-a scos de la inimă pe cel vinovat.

Oficiul parohial din Baia Mare plătea în fiecare lună salariul lui Inocenţiu. „Ce ruşine”, comenta bunicul Imre, în fiecare zi cînd soseau banii fiului său.

 

***

 

Pe văduva Clementina a cunoscut-o la şcoală. Pentru Inocenţiu au început plimbările prin centrul Mittelstadt-ului. Era în 1912, cînd a și luat-o de nevastă. Primul bărbat al Clementinei murise la treizeci și opt de ani. „Prea devreme s-a dus bărbatul ăla”, atîta avea să spună bunicul Imre.

Clementina era moştenitoarea minelor particulare din Mittelstadt. Aşa a ajuns Inocenţiu din învăţător în Chiuzbaia mare proprietar de mine în Mittelstadt. Aşa şi-a construit un castel mai frumos ca al bunicului Imre. Un castel fără grădină englezească. Inocenţiu avea un lac cu păstrăvi. Veneau personalităţile vremii lui în vizită. Inocenţiu a ctitorit împreună cu Clementina biserica romano-greco-catolică aproape de centrul Mittelstadt-ului. A pus o placă de marmură pe care s-a scris: „Întru mărirea lui Dumnezeu s-a ridicat această biserică romano-greco-catolică de către Emeric Kristoff Inocenţiu Bekk şi Clementina Bekk de Chioar”.

Bunicul Imre a spus: „O ruşine fără de margini!”.

Inocenţiu avea activităţi sociale şi culturale în Mittelstadt. Dădea bani oricărei iniţiative pe care o considera utilă. Minele produceau aur. Inocenţiu devenise foarte bogat. A ajuns şi preşedintele băncii din Mittelstadt, tocmai la vremea cînd Clementina l-a adus pe lume pe Paul Bekk. „Ce bucurie uriaşă!”, a zis Emeric Kristoff Inocențiu Bekk.

Inocenţiu a ajuns primarul Mittelstadt-ului. A avut o caleaşcă faimoasă, trasă de patru cai cumpăraţi de la Viena. Inocenţiu a trecut de la un partid la altul. După cum i-au dictat interesele. Era primar de Mittelstadt, de Ferneziu şi de Tăuţii de Sus. A introdus două femei în Consiliul Local din Mittelstadt. Era anul 1927, 2 octombrie. Inocenţiu a înfiinţat serviciul de pompe funebre.

 

***

 

Bunicul Imre îl creştea pe Paul Bekk la castelul lui. În grădina englezească. Nu mai zicea nimic. Cînd Paul Bekk a împlinit unsprezece ani, în anul 1934, bunicul Imre l-a trimis la Madrid. La o şcoală catolică. Urma să-l înscrie la Institutul de Diplomaţie din oraş. „Am învins, familia revine la ce-a fost!”, spunea bătrînul bunic Imre, fericit. Paul Bekk va şti româna, maghiara, germana, spaniola şi franceza.

„Cam asta a fost aproape tot”, zice Paul Bekk, legănat de mersul leneş al trenului de Valea lui Mihai-Carei-Seini-Baia-Mare. De acolo avea autobuzul numărul 8. Din treizeci în treizeci de minute.

 

***

 

Trenul a trecut de Carei. Paul Bekk, Excelenţa-Sa fostul domn ambasador al Ungariei la Berna, începuse să fluiere. Îi era foame. Privea cîmpia nesfîrşită cînd Huberta s-a aşezat pe scaunul din faţa lui. „Ţi-am adus de mîncare, Poli. Sandviciuri cu şuncă între felii de pîine moi şi două iaurturi”, i-a spus Huberta şi a plecat. Paul Bekk a rămas cu mîncarea în braţe. N-avea nici un dinte, n-avea nici o măsea. A găsit în pacheţelul Hubertei o proteză dentară. Și-a fixat-o. Se potrivea. S-a aşezat tacticos, ca pe vremea cînd mergea de la Budapesta la şcoala de la Madrid. A mîncat pînă şi firimiturile. A ieşit din vagon. A rîgîit de patru ori. S-a întors la locul lui. Şi-a spus: „Am nouăzeci și șapte de ani, nu-i bine să trăieşti prea mult, nu mai cunoşti pe nimeni. Te caută doar amintirile cu morţi. Măcar unul de-ar mai fi viu. Nu-i”.

Paul Bekk a adormit. Pînă cînd trenul a intrat în Seini, Paul Bekk i-a visat pe budapestanii Adolf Rosenfeld şi Ernest Corny, şi pe Mauriciu Bernard, a cărui nevastă era din Mittelstadt. Cu ei înfiinţase firma „Lumière” la Budapesta. Era coproprietar. Ajunsese proprietar şi ambasador numai după ce prietenii lui au murit.

„Norocoşi oameni, s-au dus în somn. Nu au toţi norocul ăsta”, zice Paul Bekk, citind din mersul trenului inscripţia de pe sediul gării: Ilba.

„Portret de scriitor: Marian Ilea” (documentar realizat de Maramureș TV)

***

 

Cînd împlinise optzeci și cinci de ani, Paul Bekk își căutase noi ocupaţii. S-a convertit la cultul penticostalilor. Aveau biserica lîngă Sanatoriul János XII din Budapesta, unde director a fost, la vremea lui, doctorul Foster.

Penticostalii l-au botezat cu apă şi i-au dat un laptop în care avea înregistrate zeci de slujbe religioase. Le asculta în garsoniera lui mare. Striga la pastor, completa spusele aceluia. Urla în gura mare. Se văita. Cînd nu era de acord cu ce spunea cel din laptop, vocea lui Paul Bekk se auzea pînă la miliţianul care păzea blocul diplomaţilor.

Îşi cumpărase de la prăvălia cu de toate din colţ, cum dai pe străduţa ce te scoate la bulevard, în faţa Teatrului Naţional din Budapesta, încă un laptop. Cel secret. Noaptea se culca pe terasa dinspre Dunăre. Pornea laptopul cu filme: Bătrînul măcelar Ioşca o violează pe tănăra Marta, Viol în miez de noapte…, zeci de titluri i se ofereau. Se uita pînă-l lovea somnul.

După doi ani de zile îl reclamaseră toţi vecinii. Nu se putea odihni nimeni cînd Paul Bekk punea slujbele pastorului. Urla la acela. Se văita ori plîngea. N-aveau cum să-i ia garsoniera. Centrala Ministerului de Externe maghiar i-a oferit un loc în sanatoriul de lîngă Gyula. „N-o să aveţi probleme, domnule Bekk. Mîncare de trei ori pe zi. Supraveghere medicală. Un corp din clădire e al Ministerului de Externe”, i-a spus un tînăr. Şi-a închis garsoniera cu trei lacăte. A părăsit Budapesta. Cînd a intrat în sanatoriu, era liniştit. „Aici se termină povestea”, şi-a spus. Nu s-a terminat!

Sanatoriul de lîngă Gyula funcţiona ca un spital pavilionar. În prima zi de  şedere acolo, Paul Bekk a inspectat saloanele, spaţiile verzi şi pădurea. Pe şase hectare trăiau vîrstnici care-şi plimbau halatele ca păsările de pradă obosite.

În pavilionul alocat Ministerului de Externe ungar, Paul Bekk a dat de: János Bloomberg, Zoltan Degenfeld şi Izabela Teglaş. „Trei muşchetari şi o muşchetăriţă”, şi-a spus Paul Bekk. Toţi învăţaseră arta diplomaţiei la Madrid. János şi Zoltan au fost în vizite prelungite de vară la bunicul Imre în Mittelstadt. Între Paul şi ei era o diferenţă de vîrstă de zece ani.

„Atît de tineri, şi deja la sanatoriul din Gyula”, şi-a spus Paul Bekk.

Avea un pat comod, cu saltea de un metru şi douăzeci de centimetri. Dulapuri. Baie separat. Condiţii.

Seara juca table cu Izabela Teglaş. Noaptea povestea cu János Bloomberg şi cu Zoltan Degenfeld despre comunism, politică externă ungurească, despre Transilvania şi despre Mittelstadt.

La miezul nopţii cei trei ieşeau să alunge bufniţele din parcul sanatoriului.

Primeau medicamente şi mîncare. În fiecare zi aveam trei mese. „Prea mult, mult prea mult, mă voi îngrăşa”, şi-a spus Paul Bekk.

În primii doi ani de stat în pavilionul „Externelor”, colegii lui de la Madrid şi apoi de la ambasada din Varşovia au murit. Pe rînd, discret. După János şi după Zoltan au venit de la Budapesta nepoţii. I-au dus în capelele familiilor Bloomberg şi Degenfeld din cimitirul nobililor unguri. Izabela Teglaş a fost îngropată în cimitirul sanatoriului. Paul Bekk trecea pe la mormîntul ei după ce rupea cîte o floare, două, trei, patru, le făcea buchet şi le punea pe iarba de lîngă mormînt.

„În sfîrşit singur, fără vechi cunoştinţe”, şi-a spus Paul Bekk. A simţit o fericire de neînțeles. A înţeles-o mai tîrziu. Îngropase trei cunoscuţi mai tineri ca el cu zece ani. Era un supravieţuitor. Prinsese a se uita cu alţi ochi la lumea sanatoriului, ca la o lume nouă: la femei şi oameni de serviciu, asistente medicale, doctori și administratori, grădinari şi muncitori cu ziua. Nu-i mai spunea nimic lumea cea nouă. Cînd mai murea cîte-un pensionar, întreba: „Cîţi ani?”. I se spunea: „Şaptezeci şi trei!”. „Tînăr, prea tînăr. Îi puteam fi tată”, zicea Paul Bekk, și fericirea păstoasă îi umplea coşul pieptului.

Se simţea stăpînul sanatoriului. Îşi făcea plimbarea zilnică de trei kilometri, stîngul după dreptul, dreptul după stîngul. Privea „lumea cea nouă” cu milă. „Pe toţi vă-ngrop”, şoptea, parcă speriat că-l aude careva.

 

***

 

Era seară cînd a coborît din autobuzul cu numărul 8. La staţia de la pădure. Înspre stînga era drumul de Valea Chiuzbăii, în dreapta era drumul de unde începea Mittelstadt-ul. A şoptit: „Acasă!”.

Stîngul după dreptul, dreptul după stîngul. A trecut de locul unde a fost vîltoarea. Ca-n copilărie. Pe Valea Chiuzbăii nu se schimbase mai nimic. A ajuns la locul unde pe vremuri bunicul Imre avea grădină englezească. Pustiu. A luat-o înspre Dealul Minei. A găsit un perete în ruină cu o porţiune podită din castelul lui Inocenţiu-tatăl.

Şi-a amintit de proteza dentară uitată în tren. S-a culcat. S-a trezit în soarele şi-n aerul dimineţii. Şi-a spus: „Cel mai bun aer în Europa  e cel al dimineților. Ăsta-i versul pe care l-am cîntat în toate oraşele Europei”.

A văzut, nu departe, arborele Sequoia. Aproape de el strălucea la soare un cort albastru. S-a dus pînă acolo. Lîngă cort erau trei cartoane pe care scria: „Meniul zilei pentru Paul Bekk”. Cum nu-i era foame, a făcut cale-ntoarsă la ruinele castelului. A mişcat podelele. Foarte uşor a desprins una. A găsit proteza dentară a bunicului Imre şi Triodionul tipărit la Blaj.

Au urmat patru zile în care Paul Bekk mînca şi citea. Se mutase în cort. Nu-i era frig. Noaptea adormea privind cerul. Ziua citea Triodionul, cu completările de pe margini ale preotului Lupu-Farkaş din Mittelstadt.

Citește și „Huberta (I)”    Marian Ilea
***

 

Notiţele din Triodion ale preotului Lupu-Farkaş din Mittelstadt

 

„Ciuma, holera, tifosul şi variola vin cînd e iarnă, în toiul verii, cînd sînt îngheţuri şi cutremure, foamete, războaie şi invazii, recolte slabe sau deloc.”

„În Mittelstadt au fost patru episoade violente de ciumă, în anii: 1710, 1742, 1787 şi 1813.”

„Ciuma cea mare a fost în anul de la Hristos 1710, apoi ciuma a doua a fost cînd a fost anul 1742, şi moarte de pomină a fost în Mittelstadt în anul 1787.”

„Fost-a anul de la Hristos 1710, cînd au murit de ciumă în susul Mittelstadt-ului…”

„Aşa am aflat că pe vremea episcopului Andrei Bacinsky, adică între 1732 şi 1809 de la Ungvar, că în anul 1710 a fost ciuma cea mare… în anul 1742 a fost ciuma cea mică… iar în anul 1787,  din luna lui maiu, au început a muri oamini şi a fost mare homor de oamini. Iară cînd a fost anul Domnului 1742, a fost a doua ciumă şi a murit popa Gustav şi popa Toader. Cînd de la Facerea Lumii au fost 7251 de ani.”

„În anul 1742, familia Glavatzky din oraş a pierdut cinci băieţi necăsătoriţi, morţi de ciumă că a fost homor de ciumă.”

„Să se ştie cînd a fost potopul cel mare în Anul Domnului 1742, şi să se pomenească că au prins să fugă din oraş oamini. De spaimă. Au prins să fugă către alte ţări mai liniştite.”

„Anul 1754 a fost unul foarte roditor dară apoi în multe gospodării a fost mare pagubă de multe feluri, ca boala între oamini şi mărhăi.”

„În anul 1787, an de boală ce era, au murit 300 de suflete numai în Chiuzbaia şi pe Vale.”

„Întîi a fost foametea, în anul 1812, au fost morţi mulţi de foamete. Anul Domnului 1814 şi anul 1815 şi anul 1816, a fost foamete mare încît au murit a treia parte din oamini în Mittelstadt, care toţi au murit de foame. Tare mulţi au murit. Şi au mîncat oaminii coceni şi scoarţe de copaci, şi au ţinut foametea aceea trei ani, pînă-n toamna lui 1817 cînd Dumnezeu a trimis belşug.”

„Pe data de 24 iunie au murit jumătate din oaminii rămaşi, se uscau oaminii de foame ca lemnurile. Se puneau cîte patru într-o groapă, atîta erau de uscaţi că ar mai fi încăput doi.”

„În Anul Domnului 1817, au trecut oaminii la mîncat şi pîini de iarbă multă şi urzici şi scoarţă de pai, aşa foamete a fost că au mîncat şi scoarţă de ulm, şi stau oamini după alţi oamini să moară şi să-i mănînce, asta după ce au mîncat carnea de mîţă şi de fieştece mortăciune. Iară ceia care mureau pe uliţă, îi mîncau cîinii că foametea şi la cîini a fost. Asta să să ştie şi să să pomenească cît a mai fi lume în Mittelstadt. Amar de noi că rele zile am ajuns, cînd la locul de la pădure unde o ia drumul către Valea Chiuzbăii erau străjeri să nu lase să să ducă ori să vină bolile dintr-un loc în altul.”

„Şi-am scris io, popa Lupu-Farkaş, toate astea.”

 

***

 

În dimineaţa de 1 iunie, anul 2020, la cortul cel albastru, pe cînd soarele sta să răsară, a venit Salvarea cu oameni îmbrăcaţi ca şi cosmonauţii. Au adus cu ei izoleta. L-au pus pe fostul domn ambasador al Ungariei la Berna, Paul Bekk, înăuntru. L-au dus la Salvare. Au pornit urlătoarea. Au traversat Mittelstadt-ul, au urcat serpentinele Gutîiului, au coborît în Mara şi au luat-o spre sanatoriul de la Poienile de sub Munte. Domnul Paul Bekk era bănuit că are COVID-19.

 

***

 

Era data de 2 iunie. În vechea clădire a sanatoriului, întins pe un pat nou, înconjurat de cadrele medicale din sanatoriu, Paul Bekk nu mai respira. Putea aştepta cuminte rezultatul analizelor făcute la Baia-Mare. Cînd au sosit, s-a putut citi acolo: „Negativ”. Paul Bekk era mort, dar n-avea boala. A fost pîrît de locuitorii de pe Valea Chiuzbăii că tot tușea în cort și că COVID-ul i-ar fi luat auzul.

„Trece-l, totuși, la COVID, s-avem încă unu’!”, a decis o veselă funcţionară a azilului, în momentul în care a intrat Huberta pe uşă.

Avea la ea toate actele domnului Paul Bekk. În curtea azilului din Poienile de sub Munte sosise o maşină, cu sicriul domnului Paul Bekk. Şoferul condusese, pînă nu demult, o dubă cu cartoane pe traseul Debreţin-Valea lui Mihai. Doamna Huberta Bekk a făcut dovada că-i soţia legitimă a mortului. A organizat înmormîntarea împreună cu preotul catolic. A fost singura participantă la ceremonie din partea familiei Bekk.

În vechea capelă a familiei Bekk din cimitirul romano-catolic al Mittelstadt-ului, Paul Bekk era liniștit. Avea nouăzeci și șapte de ani împliniţi. La el acasă.

 

Adina Dinițoiu și Raul Popescu despre romanul „Acei minunați ani” de Marian Ilea

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: