Cronici Nr. 176

Madre, Protégenos

Una dintre cele mai frumoase surprize din 2020 este apariția volumului (de proză? poezie? și, și?) „Grădina Sofiei” (Casa de Pariuri Literare) de Suzănica Tănase. Autoarea s-a născut în Constanța și a absolvit Colegiul de Asistență Socială Georgian College, York University și Facultatea de Psihologie Laurentian din Ontario, Canada, unde și trăiește în prezent. Am putea spune că prin această carte ea şi-a croit drumul spre inima propriei feminităţi, unde își dezvăluie o identitate fragilă şi rebelă. Își etalează, prin sentiment şi nostalgie, fibra creatoare a efemerului feminin pe care o toarce în caierul intimităţii răscolite de războiul cu viaţa, cu trecerea, cu dragostea şi literatura. Îşi poartă bătăliile lucid şi demn, elaborând o strategie confesivă proprie, nu lipsită de oscilaţii şi îndoieli. Am putea-o apropia de universul Aglajei Veteranyi, atât prin stil, cât și prin destinul care a purtat-o departe de granițele propriei țări.

Avem de-a face cu un discurs frapant, dar controlat, şi cu un metadiscurs candid, îndrăgostit de sine. Desfacerea limbajului în cuvinte şi rostirea goală ne dezvăluie o scriitoare a atingerii şi a senzualităţii, a tactilului şi a gustului intim. Nu întâmplător, fiinţa descoperă pe celălalt printr-o explorare a intimităţii, transformată imediat în poem şi vibraţie. Sunt pagini dramatice ale agoniei şi extazului matern, traduse în imagini şi sentimente, după cum sunt pagini ale tristeţii şi ivirii oboselii. Retragerea strategică în foetus poate fi interpretată și ca un tratat de apărare şi ilustrare a feminităţii, a senzualităţii şi a efemerului trup. Din imaginarul manifestărilor trupului nu lipseşte jubilaţia, delirul, pasiunea, dar şi criza, depresia, resemnarea:

„De când am anunțat că sunt însărcinată mi s-a făcut și mai teamă. Mă simt ca un pește în acvariu fără încălzitor. Toți se uită la mine.

Am început să mă pipăi tot timpul ca să o simt pe Sofia. Mă mulțumesc numai atunci când o simt cum mă înțeapă într-o parte. În rest șuieră vântul rece prin mine.

Îmi era teamă de moarte, dar nu ca celorlalți oameni. Nu mă temeam pentru mine, cât pentru ai mei. De când mi s-a născut băiatul, a încetat teama pentru părinți și a fost înlocuită cu cea pentru el.

Mai târziu îmi va fi frică pentru Sofia. Am nevoie de multe rafturi aliniate de-a lungul pereților din pivniță unde să îmi pot depozita atâtea temeri. Frigul le-ar ține proaspete acolo. Ar respira cu aburi, ca borcanele cu murături. Vreau o cheie mare ca aceea de biserică să le pot încuia acolo. Le-aș vizita doar o dată pe an, ca să nu se simtă părăsite, în rest aș uita de ele ca de medicamente amare.

(…) De când mi se umflă burta am devenit mai blândă. Fără să vreau. Nervii s-au topit ca prima zăpadă de pe parbriz. S-au lovit cu capul de ștergătoare.

Soțul îmi spune că ar trebui să rămân într-o veșnică stare gestantă. Mi se potrivește. Să îmi car necontenit blândețea în ochi cum își cară alții ochelarii pe nas.

Sofia îmi mângâie mintea cu degete lipicioase. Dar numai ziua. Noaptea nici măcar ea nu mai poate face nimic. În somn ne prindem amândouă de mână până ni se învinețesc degetele. Dragostea doare.”

Citește și „Momente și clipuri, schițe și povești” 

„Poezia” Suzanei Tănase se naşte destul de firesc din imaginile regăsite ale copilăriei, din vecinătatea câmpurilor de linişte, din pietate şi impietate, din incursiuni onirice sau inserţii de real, dintr-un ţipăt rănit, din iarbă şi vânt, din muzică, emoţie şi stări. Există şi multe latenţe în această scriitură a începuturilor, ferită de patetism şi savanterii, e o poveste izvorâtă din necesitatea de a comunica şi de a magnetiza, de a tenta şi a interzice, de a rezista unor capricii.

Alternarea viziunilor cu evocări din universul copilăriei  nu face decât să sublinieze dimensiunea metafizică a fiinţei în raport cu spectrul dorinţei şi al frustrărilor. Încet-încet textul capătă o caligrafie ermetică ce transcrie un fond sufletesc şi o mare, sfâşietoare, căutare. Există un murmur magic, o muzică de fond care străbate registrul acestei căutări în ideea explorării libere şi nedeterminate a dimensiunilor fiinţei. Ecoul unor gesturi din copilărie are efecte nebănuite şi reverberaţii profunde în memorie:

„Numele mi l-a dat tata. Mama nu a știut nimic.

Femeia de la primărie l-a refuzat când a aflat cum vrea să mă numească. Asta e povestea mea. Cum, Suzănica Vasilica? Doriți să vă bateți joc de fata dumneavoastră? Cu soția ați vorbit?

Nu știa că nimeni nu îl făcea să se răzgândească pe tata. A ieșit de acolo cu certificatul de naștere umezit de lacrimi de bucurie. Își dorise fată căci o iubea mult pe mama. O bucățică din ea și o bucățică din el. Suzănica Vasilica.

Dar cu cât dragostea e mai mare cu atât scrumul e mai încins.

Am vrut să îmi schimb numele de sute de ori până am împlinit vârsta de optsprezece ani. Hotărâsem că o să mă cheme Ana. După aceea a încetat să mai îmi pese. Când se striga catalogul eram fata cea mai înaltă cu numele cel mai scund. Numele îmi îndulcea nota.”

Valoarea prozei sale vine din siguranţa şi limpezimea unui discurs care caută şi câştigă mereu în profunzime. Un discurs dictat de permanenta oscilare a eului şi de tensiunea emoţiei. O încercare de definire a eului intim. Are destule resurse metafizice pentru a se hrăni din propriul destin şi de a se exprima prin propria experienţă şi realitate. Există un bun simţ esenţial în acest discurs aparent simplu, de a nu exagera dimensiunile dramei şi de a nu epata. De a nu cădea în experimentul libidinal, atât de frecventat de erotica feminină.

Scrisul Suzanei Tănase nu face zgomot, e un scris care respiră muzica vieții, fragilitatea ei. E un scris al intimității netulburate de spectacolul vieții. Notațiile sale poetice au cadențele de cristal ale clapelor și scot la lumină o senzualitate maternă a rostirii feminine care transcende mecanica cuplului şi anecdotica precară a vieţii de zi cu zi. Moartea şi supravieţuirea, sub felurite forme şi chipuri, sunt motivele principale ale acestei cărți, punctul şi contrapunctul unei sintaxe tensionate, contorsionate. Salvarea vine prin cuvânt şi memorie, printr-o terapie a cuvântului, distilat într-un proces al încordării şi aşteptării trupului. Sau, pur şi simplu, nu vine.

„Grădina Sofiei” de Suzănica Tănase, CDPL, 2020

 

Sumar Literomania nr. 176

Susține Literomania

Despre autor

Andrei Mocuța

Andrei Mocuța

Andrei Mocuța (n. 12.01.1985, Arad) e profesor de limba engleză-franceză și doctor în Filologie cu o teză despre J. D. Salinger. A publicat următoarele cărți: „Povestiri din adânci tinereți” (proză), Editura Cartea Românească, 2006; „Porcilator” (proză), Editura Brumar, 2009; „Trei povestiri” (proză), Editura Mirador, 2010; „Șercan” (proză), Editura Dacia, 2012; „Nu există cuvinte magice” (versuri), Editura Tracus Arte, 2013; „Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: o monografie”, Editura Universității de Vest din Timișoara, 2015; Literatura (proză), Editura Tracus Arte, 2015. Volumul „Povestiri din adânci tinereți” a fost nominalizat la Premiul Național de debut al USR din 2006, iar „Literatura” a fost nominalizat la Premiul de proză al Galei Tinerilor Scriitori din România din 2016. A câștigat Premiul publicului la Turnirul de poezie al USR de la Balcic din 2015.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: