Flash fiction stories

Flash fiction stories – septembrie 2019

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

„De mâine să iubească…”

Mariana Dobrică 

El – 45-50 de ani, cu bermude și cămașă albă cu niște frunze mari, roșii, adică hawaiană, că așa îi explica tipei cu care era, că era hawaiană și o cumpărase special pentru a merge cu ea la mare.
Ea – 30-35 de ani, blondă, rubensiană, într-un sarafan de blugi, scurt, tricou alb, niște pantofi sclipitori, aurii, fără toc, cu unghii de un roșu țipător, cu câte trei pietre argintii pe cele de la arătător.

Urcaseră în București, s-au pupat zgomotos și au vorbit tot drumul până la Constanța. Destul de tare. Ar fi trebuit să fii surdă să nu îi auzi. Sau să stai cu căștile în urechi și să asculți muzică, așa cum făcea Lena lângă tine, ținând ochii închiși și bătând tactul ușor cu piciorul drept.
Tu citeai și probabil erai singura ciudată din vagon cu o carte în mână. O carte cu povești de dragoste și neputință, care începea cu o chestie în latină: „Cras amet qui nunquam amavit; quique amavit cras amet” („De mâine să iubească cel ce n-a iubit nicicând, cel care a iubit să iubească de mâine”), primul vers al unui poem anonim, cum vezi în explicația din subsolul paginii… Parcă așa se încheia „Magicianul” lui Fowles, dar cine naiba mai citește azi Fowles? cine naiba mai citește azi ceva?, poate mai sunt totuși unii care citesc, dar nu cei din tren, care stăteau cu ochii lipiți de ecranele telefoanelor, de fapt mergeau la mare, ce citeală să-i găsească la ora aia? ce povești de dragoste și neputință să citești când în fața ta, la nici doi metri, asistai la desfășurarea uneia?

Ea și-a făcut un selfie, apoi încă unul, și încă două-trei, tot schimbându-și expresia feței, a ales unul după, și l-a postat pe Facebook, ca să știe toți prietenii că este în tren și că se duce la mare. Au schimbat și subiectul conversației, au trecut de la mașina pe care ea voia să o vândă, un Peugeot vechi, și să cumpere alta, la cât de frumoasă era. El își amintea de vremea când a văzut-o prima dată, cu vreo cinci luni în urmă, prin martie, după 8, dar înainte de ziua ei, când îi cumpărase un buchet de flori. Și aici ar trebui să introduc în text niște adjective, pentru a sublinia frumusețea ei, care îl lăsa cu gura căscată în fiecare dimineață când trecea prin fața scării blocului unde locuia, și ar mai trebui niște fraze cu emoție, sentimente, dar sar peste dulcegării, și ajung direct la momentul în care ea îl întrebase, cu câteva zile în urmă, dacă o însoțește la mare, fiindcă o lăsase baltă o prietenă, soțul ei nu avea concediu în perioada aia și avea rezervarea făcută la nu știu ce hotel de patru stele din Venus. Ca să scape de acasă, el i-a spus soției că are un team building, se anunțase așa, dintr-odată, la ei la firmă, și trebuia să meargă, că șeful, că unii colegi care ar fi vrut să-i sufle postul de team leader, că asta era, asta ajunsese după câțiva ani de muncit pe brânci în firmă, era și el un șef, nu ăla mare, dar, cine știe?, poate o să fie și din ăla mare. Cu o zi în urmă fusese la Mega și făcuse aprovizionarea, luase de toate pentru copii, nu ar fi vrut să le lipsească ceva în absența lui, a făcut și curățenie prin casă, a băgat mașina de spălat, a dat cu aspiratorul, seara a gătit friptură de vită, se pricepea la gătit, și a stat la taclale cu soția la un pahar, hai două, de vin. Sunt un mielușel acasă, așa zicea, și îți ascunzi capul în carte, fiindcă te umflă râsul, deși omul vorbea foarte serios, nici nu știi ce mielușel sunt, mai ales după o ieșire ca asta.

Ea s-a ridicat să își ia geanta din plasa de bagaje, a căzut mai mult sau mai puțin artistic în brațele lui, când trenul a oprit la Ciulnița, s-a așezat apoi la locul ei, de la fereastră, a scos din geantă o trusă de farduri și a început să se machieze cu minuțiozitate. El o admira și vorbea din nou de vremea când s-au cunoscut, cum nu îndrăznea să o abordeze, să o salute măcar când o vedea trecând spre stația de metrou. Ea i-a răspuns scurt, între două aplicări de rimel, că i se stricase mașina, aia pe care voia să o vândă. Tipul a schimbat subiectul, se gândea acum la destinații exotice, la plaje însorite de pe alte continente, ea i-a spus, în timp ce se contempla în oglindă, că a fost doar în Grecia, cu autocarul, a fost obositor drumul ăla de vreo douăzeci de ore, dar a fost frumos, dar și mai mult ar vrea să meargă în Dubai. Și-a mai făcut un selfie, după ce a terminat cu machiajul, și l-a postat pe Facebook.

Lui i s-a făcut foame și a scos din geanta de voiaj, nu prea voluminoasă, o punguță cu sandvișuri, a scos unul și a început să-l mănânce gânditor, în timp ce ea admira pe fereastră podul de la Cernavodă. Poate era la cură de slăbire, cine știe?

Conversația s-a reluat după ce el a terminat de mâncat încă un sandviș și ea a spus că trebuie să fie atentă cu kilogramele, că în jobul ei e importantă chestia asta. Jobul ei de ajutor de profesor, de model la o școală de artă, era un job important, chiar mai important decât al profesorilor ălora de pictură. El a întrebat-o dacă jobul ăla al ei era o meserie, o meserie serioasă adică, de-aia trecută în nomenclatorul ăla de profesii. Normal că era o meserie, și încă una importantă, și grea, nu e chiar așa ușor să stai nemișcat cu orele, în timp ce se învârte lumea în jurul tău și te observă în cel mai mic amănunt, e o meserie chiar mai importantă decât a profesorilor, a ținut să repete asta, e angajată cu carte de muncă, li s-au și mărit salariile în ultimul timp, cu legile pe care le tot dăduseră ăștia. El o măsura cu privirea din creștetul capului, cu păr vopsit blond și strâns într-un coc neglijent, căutat neglijent, până în vârful pantofilor aurii, fără toc, și a întrebat-o, mai în șoaptă, dacă pozează nud. A negat, zicea că ea este așa, mai pudică, dar avea colege care făceau asta, se mai combinau și cu profesorii. Înainte de a coborî, el a concluzionat că tipa nu e doar frumoasă, ci și deșteaptă, știa el, că doar are fler la chestii de-astea, nu se încurcă cu toate proastele.

Ce love story, ce mielușel, ce model, ce fugiți de acasă!

Ați coborât și voi, ai închis ochii pe peron și ai respirat adânc, să simți mirosul mării, când i-ai deschis, Lena, în fața ta, încă îi mai avea închiși, era un fel de ritual ăsta cu mirositul mării înainte de a o vedea, mereu făceați asta când coborați în gară în Constanța, ți-ai pus rucsacul în spate, Lena pe al ei, și ați început să coborâți scările pasajului subteran, puseseși poveștile de dragoste și neputință în geanta pe care ți-o agățaseși de gât, dar din ele se desprindeau parcă și răsunau în mintea ta cuvintele alea de la începutul cărții, „De mâine să iubească…”, „De mâine să iubească…”, „De mâine să iubească…”, „De mâine…”, ca o litanie, ca un îndemn, ca un blestem, ca o rugăminte, ca o poruncă, „De mâine să iubească…”.

 

Good luck!

Crenguţa Sandu

Mă despărţisem de Laur de o lună şi sufeream ca un câine pentru că el era deja cu alta, după trei ani petrecuţi cu mine, când, din senin, Miruna, prietena mea cea mai bună, mi-a trimis un link despre o bursă în Germania. Nu-mi ardea de nimic, dar citind condiţiile de eligibilitate, mi-am dat seama că le îndeplinesc pe toate. Miruna a insistat, spunându-mi că mi-ar prinde bine să plec din ţară pentru câteva luni, să studiez, mai ales după ce mi se întâmplase cu Laur. În două zile am pregătit aplicaţia. După ce am trimis-o, am şi uitat de ea.

Prietena de la muncă îmi spunea: „Cui pe cui se scoate”, şi încerca să îmi găsească pe cineva potrivit printre prietenii soţului ei.

După vreo patru luni, când încă nu îl uitasem pe Laur, în schimb uitasem complet că aplicasem pentru bursă în Germania, a venit şi rezultatul. Eram fericita câştigătoare. Aşa am plecat într-un mare oraş universitar, pentru trei luni. Toată lumea fericită, mai puţin şeful, căruia i-am cerut concediu fără plată. La întoarcerea din vacanţa de vară, avea tot felul de idei noi, pe care ar fi vrut ca eu să le implementez, însă, când i-am  spus că plec oricum, cu demisie, şi-a dat acordul.

Germania o cunoşteam puţin din cărţi şi din filme.

*

La cămin, am fost repartizată într-un apartament pe care l-am împărţit cu încă trei tipi, spre disperarea lui Laur, care începuse să mă caute de o săptămână. Un olandez, a cărui prietenă locuia în oraş, pe care l-am întâlnit numai de două ori în trei luni, şi doi francezi, politicoşi  şi  discreţi. Nu am avut nicio problemă cu ei, dar nici prieteni nu am rămas.

După primele trei săptămâni petrecute în Germania, euforia câştigării bursei se dusese pentru că mă simţeam singură, plus că trebuia să studiez mult pentru lucrarea pe care mă angajasem să o scriu. Nu reuşisem să-mi fac nicio prietenă, iubit nici atât, deşi mersesem la toate petrecerile de început, câte două pe săptămână. Mă abordaseră nişte tipi, dar nu-mi plăcuse de niciunul. Mă gândeam că voi rămâne singură, nici comunicarea cu Laur nu mergea. Dar, în ziua în care împlineam o lună de când eram în Germania, am văzut la biblioteca unde petreceam majoritatea timpului un tip care mi-a plăcut. Arăta a neamţ sau nordic, blând, blond, cu ochii albaştri, atletic. Aveam un motiv care să mă facă să mă simt bine în Germania.

Am început să îl întâlnesc în fiecare zi, în biblioteca Universităţii. În prima săptămână, m-a ignorat total. În a doua, a început să se uite la mine. În a treia săptămână, a început să-mi zâmbească. I-am zâmbit şi eu. Speram ca, în a patra săptămână, să începem să vorbim şi poate chiar să ieşim împreună, dar nu a făcut-o. Atunci mi-am zis să încep să merg la petreceri, poate îl întâlneam acolo. Am fost la toate, dar nu l-am văzut la niciuna. În schimb, la începutul celei de a cincea săptămâni, a început să mă salute la venire şi la plecare, în engleză. Prima oară, am crezut că nu aud bine. I-am zâmbit şi i-am răspuns şi eu la salut, cât am putut de cald. Mi-am zis că timp nu a mai rămas şi în zilele următoare îmi va vorbi sau mă va invita la o cafea. În a şasea săptămână, am fost şi eu, şi el îngropaţi în cărţi, pentru că într-a şaptea urma prezentarea lucrării.

Ultima săptămână ne rămăsese pentru socializare. Erau petreceri în fiecare seară. M-am dus la toate, dar nu l-am întâlnit. M-am gândit că a plecat, fiindcă nu avea cum să piardă petrecerile finale, chiar şi tocilarii erau prezenţi, şi am început să-i răspund lui Laur la mesaje în lipsă de altceva.

În ultima zi, am fost la bibliotecă să înapoiez cărţile pe care le împrumutasem. Am stat cu orele, am intrat din sală în sală. Încăperea noastră era goală. Nu mai erau mulţi studenţi. Majoritatea susţinuseră lucrarea finală. Am luat o cafea la cafeneaua bibliotecii, m-am plimbat prin curte, dar nu l-am zărit. M-am dus să mă plimb prin centrul oraşului, fără o ţintă anume, uitându-mă la clădiri şi făcând fotografii, când l-am zărit. Eram în apropierea unei staţii de tramvai, m-am oprit cu faţa spre el, zâmbind. A venit spre mine şi mi-a zis în engleză, zâmbindu-mi: Good luck! după care s-a urcat în tramvaiul din staţie şi dus a fost. A doua zi, la prânz, am aterizat la Bucureşti.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu