Flash fiction stories – septembrie 2022: „Ce vei face dacă autobuzul în care te urci…” de Savu Popa

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Ce vei face dacă autobuzul în care te urci…

Savu Popa

Ce vei face, dacă autobuzul în care te urci… Să spunem, pentru început, că vrei să prinzi, ca în oricare altă zi, în care vii la oraş, autobuzul spre localitatea ta. Numai că, surpriză, cu acest autobuz vei ajunge la o cu totul altă destinaţie! Să se fi schimbat brusc traseul? Şoferul să fi fost solicitat spre această altă destinaţie, imediat după ce aţi părăsit autogara? Rămâi uimit. Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat, căci şoferul nu a anunţat o posibilă schimbare a traseului. Acest autobuz este autobuzul din localitatea ta, cel cu care mergi aproape zilnic, pe ruta din oraşul x spre oraşul y. Şi atunci, această nouă, altă destinaţie, poate deveni destinaţia ta, sau mai bine spus, poate înlocui prima ta destinaţie, cea spre care te îndrepţi zilnic?

Bun, să continuăm. Te îndrepţi spre autogară, venind din centru, intri la casierie, ceri acelaşi bilet, pe care îl ceri de atâţia şi atâţia ani, doar preţurile s-au schimbat între timp. Ieşi din casierie, te îndrepţi spre peron. Acolo, aceiaşi navetişti care, în jurul orei trei, se îndreaptă spre casă, în rest, alţi şi alţi călători ocupă spaţiul celorlalte peroane. Fel de fel de lume. Te saluţi cu cei pe care îi cunoşti, le răspunzi scurt banalelor întrebări legate de vreme, de tine, de serviciul tău, de familia ta, de scrisul tău, apoi simţi nevoia unei răcoritoare, afară, continuând să fie 36, 37 de grade. E aproape sfârşitul lui august, intri în cofetăria autogării, comanzi un energizant, rece, rece, îl deschizi grăbit, te opreşti în dreptul uşii, iei o gură zdravănă, încă una și încă una, pe gât în jos, pe un mal frumos. Între timp, priveşti cum un om îmbrăcat sobru se îndreaptă spre unul din autobuze, porneşte cu el spre peronul tău, oamenii se înghesuie spre uşa care se deschide în mers, părăseşti cofetăria, arunci în mers, la gunoi, doza aproape plină a energizantului, te grăbeşti spre uşă, scoţi biletul mototolit, umed, l-ai ţinut strâns în palma stângă. În tot acest timp, nu ai realizat, e umed din pricină că în aceeaşi palmă ai avut şi doza, ca de obicei, neatent. Urci pe scările autobuzului, cineva îţi taie calea, în autobuz, instant, un aer închis, un miros de tablă, de cretă, de motorină şi urină, rămase de la celelalte curse, ajungi în dreptul şoferului, îi prezinţi biletul, se uită fugitiv, face un gest de lehamite cu mâna, poftindu-te să treci mai departe, te aşezi pe scaunul din stânga, primul rând. Oamenii se mişcă greu, obosiţi, încărcaţi de bagaje, te întrebi, în timp ce îţi descâlceşti firele căştilor albe, mult prea încâlcite de data asta, când au timp, după atâtea ore de serviciu, să mai intre prin alimentare, pe la piaţă, de unde or mai avea atâta energie, într-un final răzbeşti nodul gordian al firelor, bagi mufa în telefon, dai drumul la radio, o piesă mai veche pe unul din canale, îţi plăcuse piesa acum vreo zece, nouă ani, atunci terminai şi liceul şi în toamnă intrai în primul an la facultate, nu mai ştii cine luase Nobelul în toamna aceea, pentru literatură, îţi aminteşti doar atât, că era o zi ploioasă când s-au dat rezultatele, apoi totul devine alb, tabula rasa, şoferul, plecat între timp, se reîntoarce cu o foaie în mână, se aşază, porneşte autobuzul, se uită în ambele oglinzi retrovizoare, în timp ce schimbă viteza, dă cu spatele, în spatele lui urmază să se încrucişeze alte două autobuze, ai senzaţia, pentru o clipă, că urmează să pleci de pe un aeroport, un tip grăbit se îndreaptă spre autobuzul nostru, pune frâna, ne cam zguduim, simt energizantul valsând în stomac, uşa se deschide cu mici întreruperi, tipul grăbit, foarte transpirat intră, plăteşte, primeşte biletul, radiază de fericire, parcă ar fi prins cursa vieţii lui, autobuzul porneşte, ieşim din curtea autogării, intrăm pe nişte străzi cu trafic înghesuit, maşinile ne depăşesc în goană, autobuzul nu se lasă nici el mai prejos, virajul într-o curbă deosebit de periculoasă la dreapta, ieşim din curbă, o luăm din nou la dreapta, dăm într-un sens giratoriu, nu e aşa de aglomerat, să vezi după patru, apoi, după cinci, e dezastru, circuli bară la bară, intrăm pe malul Cibinului, se mai opreşte în două staţii, intră vreo doi, trei oameni, la fel de încărcaţi cu de toate, miros greu de zarzavaturi, fum şi rugină sau transpiraţie ruginită, mergem mai departe, părăsim malul Cibinului, drum denivelat, autobuzul se mişcă de pe o parte pe alta ca o cucoană masivă, care de abia mai merge pe picioruşele grăsune, intrăm pe Alba Iulia, ajungem la aeroport, la metro, mai luăm doi, trei, un singur om din ultimele staţii, ieşim din Sibiu, la radio, care nu ştiu cum îşi pierduse semnalul, izbucneşte o jiană, ne apropiem de podul peste autostradă, ieşim de pe fosta şosea de centură spre fabrici, spre autostradă, intrăm din nou într-un sens giratoriu imens, îl părăsim pe prima ieşire, pe o parte şi pe alta, câmp deschis, apoi fabrici, staţii de alimentare Man, în depărtare Sibiul tot mai minuscul, o miniatură perfectă, ca decor rămân munţii tot mai transparenţi pe zi ce trece.

Intrăm în prima comună, autobuzul nu opreşte în prima staţie, e drept, nimeni nu dăduse vreun semn, toţi stăm cuminţi la locurile noastre, nu vorbește nimeni cu nimeni, unii moţăie zdravăn, mirosul devine tot mai înțepător, semnalul radio pică din nou, mai avem puţin până în Ocna, şoferul măreşte viteza, pare un lemn, o bucată de zid îmbrăcată sobru, priveşte doar în faţă, nu cred să îl fi văzut nicio secundă întorcându-se spre pasageri, să le urmărească intenţiile, parcă nici nu s-ar fi aflat acolo, de fapt, nici nu îl cunosc, dacă stau bine să mă gândesc, o fi vreunul nou, ai senzaţia că autobuzul merge de la sine, ca un tren cu pilot mecanic, aşa cum ai văzut în Londra, acele metrouri care ţâşnesc bezmetice, dintr-odată la suprafaţă şi te poartă pe la înălţimi, deasupra clădirilor, cu o viteză mare, la fel ca cea a autobuzului care intră în localitatea ta, măreşte şi mai tare viteza, unii, plictisiţi sau doar rupţi în gură, s-au ridicat mai mult din inerţie, se apropie de uşă, parcă ar urma să iasă direct dintr-un abator, dar şoferul nu dă semne că ar încetini, şoferul nu opreşte, şi uite aşa trecem de prima staţie, de a doua, oamenii ies brusc din lentoare ca dintr-o piele de şarpe, se reped la şofer, îşi recapătă glasul de parcă ar fi tăcut o mie de ani în cursa aceasta, şi îl întreabă cu o voce de tablă de lemn, ce faci omule, aici trebuie să opreşti, huo, băi, cine te-a pus şi pe tine la volan, pe toţi inapţii îi ia, să nu pot ajunge eu, ca omul botezat, acasă, toate aceste vorbe ţâşnesc simultan din gurile lor ca trenurile din tuneluri, poi ce faci băi, opreşte, nu auzi, aici e staţie, deşteptule, şoferul rămâne la fel de neclintit, accelerează şi mai tare.

Tu nu te mişti de la locul tău, eşti cuprins de o stare neaşteptată de calmitate, parcă planezi deasupra situaţiei. Șoferul îşi continuă drumul. Și, parcă între oamenii care s-au strâns buluc la prima uşă şi şofer a apărut un zid invizibil, căci nimeni nu poate să se apropie de el, să îl scuture, să-l facă să oprească. Ieşim imediat din localitate, bine, nici nu e atât de mare localitatea, în faţa noastră apare priveliştea câmpurilor sufocate de lanurile de porumb, îngrămădite unele în altele. Mergem mai departe, spre pădurea care se întrevede în depărtare ca un smoc de păr la subţior. Șoferul merge acum cu o viteză năucitoare. Crezi că şi oamenii au uitat de staţii, miraţi de viteza incredibilă pe care maşina aceasta hodorogită, o rablă ordinară, care până acum scârţâia din toate încheieturile, hoitul ăsta pe roţi, scârba asta comunistă de transport… cum poate ea prinde o viteză de avion… şi da, la un moment dat simţi cum uşor, uşor, vă înălţați, părăsiți, pământul, zburați acum la o înălțime tot mai crescută, câmpurile, porumbul, casele ultimelor străduţe, copacii, râul, se văd tot mai mici, nişte linii pierdute, urcați tot mai sus, tot mai sus, în câteva secunde ați prins o înălţime considerabilă faţă de pământ, apoi, înălţarea a luat sfârşit, am intrat pe vreun culoar aerian, am prins viteza de croazieră.

Şoferul se ridică, se întoarce spre noi, îşi şterge sudoarea de pe frunte cu o batistă albă, surâde obosit şi ne urează un zbor plăcut.

Savu Popa s-a născut la 15 februarie 1991 în Sibiu. Poet şi profesor de limba română în județul Sibiu. Membru al cenaclurilor Zona nouă, în studenţie, şi al cenaclului online Qpoem. A debutat cu poezie în revista Euphorion, în anul 2004. I s-a publicat poezie în revistele Zona nouă, Euphorion, Ateneu, Familia, România literară, Qpoem, Banchetul, Sintagme literare, Lumină lină, Discobolul, Actualitatea literară etc. Volume de poezie: “Ipostaze”, Editura „Paralela 45”, Pitești (colecţia Avanpost), 2017; “Noaptea mea de insomnie”, Editura „Cartea Românească”, București (colecția Cartea de poezie), 2018.