Flash fiction stories – septembrie 2024: „Castanii sălbatici de pe strada Mariei” de Dana Banu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Castanii sălbatici de pe strada Mariei

Dana Banu

O linguriță cu miere. O cană cu lapte. Din linguriță se ridică imaginea unui anotimp care nu se va mai întoarce niciodată.

Orașul mic de provincie. O mână de oameni. Toți se cunoșteau între ei. Strada îngustă, pavată cu piatră cubică. Casele înghesuite una în alta. Porți mari din lemn. Porți și garduri mici din fier forjat. Curți pline cu flori. Umbroase mirosuri de vară. Iedera acoperă pereții caselor, prelingându-se în amintire, luând în stăpânire casele în cele din urmă cu totul.

Maria, personajul nostru, este o femeie oarecare. Nici frumoasă, nici urâtă. Îndeajuns de tăcută cât să nu pară vreo proastă în goană după atenție. Una dintre acele femei care trec nevăzute parcă, pe străzile lumii. Ele vin din orașe mici precum cel pe care l-am desenat înainte. Intră în maturitate și mai apoi în bătrânețe, purtate de adierea destinului precum vântul printre coamele castanilor sălbatici de pe strada pe care s-a născut Maria. Dacă le observi cu atenție vezi la ele o eleganță aparte și un aer mereu curios.

Maria era singurul copil de pe strada ei. În rest doar oameni bătrâni. Probabil de aceea când vorbeau despre strada aceea oamenii locului îi spuneau ,,strada Mariei”.
Cel mai mult îi plăcea fetiței să treacă pe sub bolta formată de castanii sălbatici care i se păreau uriași.

În cele din urmă strada a dispărut, demolată. În locul caselor vechi astăzi privesc spre trecători câteva blocuri – unele mereu încruntate, altele mereu triste – pline cu oameni care nici măcar nu își cunosc vecinii. Cică țin la intimitatea lor.
De la o lume în care toți se cunoșteau între ei, la o lume în care nimeni nu cunoaște pe nimeni. Extreme. Nici nu știi care este mai neplăcută.

Castanii sălbatici de pe strada Mariei au rămas însă în amintirea fetei devenită între timp femeie. Oamenii nu. Doar castanii sălbatici.

Maria a plecat din micul oraș imediat după ce a terminat liceul. Părinții ei au răsuflat ușurați că au scăpat de ea. Îi vizita rar. De două ori pe an, de Paști și de Crăciun. Nu era apropiată de ei și nici nu simțea nevoia să îi vadă mai des.

Primul bărbat al Mariei a fost un liftboy de la un hotel din Marele Oraș. Marele Oraș a înghițit-o cu totul pe fata devenită studentă la filologie, într-un ocean de fete urâte cu spume, tocilare și anoste.

Un liftboy cu părul negru și ondulat, ochi de măsline și buze uriașe. După ce a reușit să o convingă să facă sex cu el în lift într-o noapte târziu, a părăsit-o fără un cuvânt. S-a făcut că nu o cunoaște. Atunci Mariei i s-a părut că se ridică deasupra orașului și intră într-un alt timp. Nici în trecut, nici în viitor. Doar peisajul era cunoscut. O stradă îngustă flancată de castani sălbatici. Coroanele castanilor formau o boltă uriașă pe sub care trecea Maria senină, ușoară, fericită. A renunțat la facultate și s-a angajat casieră într-o prăvălie de cartier.

Peste Maria au trecut multe anotimpuri cu frunze rumenite de soare, albite de zăpezi sau stropite de ploi mai reci sau mai călduțe. Viața i se părea un drum pe o stradă flancată de castani sălbatici. I se părea că nimic nu s-a schimbat și că drumul nu are sfârșit.

Acvamarinul cerurilor de vară îi povestea Mariei despre o lume pe care și-ar fi dorit să o cunoască dar nu i-a fost dat în viața aceasta.
Trenurile albe ale iernii o duceau mereu spre departe și nu reușeau decât cu foarte mare greu să o întoarcă înapoi.

Maria tristă. Maria tăcând. Maria alergând spre autobuz. Maria intrând în prăvălia ei din cartierul bucureștean mărginaș, unde era casieră. Maria intrând în bloc. Liftul care o ducea spre micul ei apartament de la etajul 9. Maria intrând în bucătărie. Ascultând tic-tac-ul ceasului străvechi de bucătărie. Stând pe scaun cu mâinile în poale așteptând ceva ce știa că nu va veni pentru ea niciodată.

Maria tânără ieri. Maria bătrână astăzi. Și într-o zi ceasul străvechi de bucătărie s-a oprit.

În urma femeii a rămas doar o amintire cât o batistă. O amintire ce a însoțit-o pe Maria toată viața. Amintirea castanilor sălbatici de pe strada ei veche, dispărută demult. O amintire ce nu va fi niciodată a altcuiva. Ea a însoțit o viață întreagă o femeie oarecare. Apoi a intrat în micul meu „creion” de aici, în care Maria își continuă drumul pe sub bolta castanilor sălbatici. Singură și fericită.

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș. A debutat cu poezie în anul 1984, în revista „Astra”. Trăiește la Paris. De-a lungul timpului, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate. A semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: „Poezii din țara lui Elian”, 2007; „Cântecul samovarelor”, 2011; „și lumea cinema paradis”, 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni”, 2015; „Cartea singurătății”, 2017; „Insomnii orientale”, 2023. Tot cu acest nume a semnat și volumele de proză: „Orașul părăsit”, 2000; „Ferestre”, 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri”, 2022; „Lumea exotică a Salmei Metivet”, 2024.