Se simți răscolit. Cuvintele și lacrimile ei îi făcură să își pună pentru prima oară la îndoială felul în care vedea lucrurile. Greșea el? Greșise dintotdeauna? Avea ea dreptate? Deja, Laura plângea fără să se mai stăpânească, cu spatele la el. Simți că i se rupe inima. Nu putea renunța la ea. Ciudat, gândul îl duse la Anda. „N-a făcut niciun sacrificiu pentru mine, pentru noi…” Și atunci se hotărî. O luă în brațe pe la spate și o ținu strâns, împiedicând-o să se desprindă de el și îi spuse: „Laura, rămân. Rămân cu tine. M-ai convins. N-aș putea să te las.”
Se întoarse încet către el și îl privi printre lacrimi. „Chiar o faci?” „Chiar o fac. Fac orice ca să rămân cu tine.” Glasul îi tremura. Luase o decizie care îi contrazicea un precept de o viață. Se întrebă, fără să se poată împiedica, cât de grav era și dacă avea să îl modifice în profunzime. Compromisurile nu erau de regulă fericite; erau o înfrângere și o înjosire, și de regulă perspectiva aceasta îi paralizase orice tendință, oricât de vagă, de-a le face. Dar important era și de ce le făceai, își spuse tot el; în cazul de față, când era în joc fericirea lui și a ei, cum ar fi putut să se disprețuiască? Laura îl strânse în brațe, și își îngropă fața în părul ei. „Să nu-ți pară rău”, șopti ea. „Nu-mi pare rău. Dimpotrivă, sunt fericit că am găsit puterea s-o fac. Să abdic de la principiile mele”, glumi el. „O să te iubesc cum nu te-a mai iubit nimeni niciodată”, continuă ea.
Cuvintele ei îi stârniră, paradoxal, o reacție de groază. Încremeni, cu fața în părul ei și înlănțuit de brațele ei. În fața ochilor o văzu pe Marie d’Aubray, spunându-i: „Poate că nu se termină totul așa de simplu…”
Rămase nemișcat; orice fărâmă de putere se scurse din el, lăsându-l secătuit și disperat. „Am înnebunit, asta e. Așa ceva nu se poate. Am înnebunit.” Dar convingerea aceea funestă, pe cât de inconsistentă, pe atât de neclintită, nu se lăsa zdruncinată. Laura îi acoperea fața cu sărutări, cu o expresie de extaz pe chip, și ar fi fost peste puterile lui să o împiedice; dar oare chiar ar fi vrut? Nu mai știa dacă era captivul iubirii sau al unei forțe malefice; știa doar că nu se putea desprinde cu niciun preț. Ceva – dragostea sau o voință întunecată – părea să fi pus săpânire pe el și era decisă să nu îl mai lase.
O sărută pe păr. Dacă acesta era prețul unei asemenea iubiri, își spuse resemnat, atunci așa să fie. Că era sau nu o vrajă, malefică sau bună, nu mai putea renunța de-acum la ea; își spuse din nou că o căutase toată viața, după ce Anda se mistuise pentru totdeauna în necunoscut, fără să spere că o va mai găsi vreodată. Iar acum, tot ce mai spera era să nu îi fie luată înapoi, la fel de brutal ca prima.
Se plimba pe lângă cheiul Senei, cu ochii în pământ, absent la tot ce era în jur; când și când, șiragurile de lumini ale unui vaporaș de agrement îi atrăgeau privirile. După o scurtă ședere, gazda lui se întorsese la țară, încât își reluase peregrinările până noaptea târziu. Laura plecase înapoi în Lorena și stabiliseră ca el să vină la rândul său pentru câteva zile, fără să le mai pese că relația lor va ajunge cunoscută de toate colegele ei.
Se rezemă de parapetul de piatră. În perspectivă mai îndepărtată, trebuia să se întoarcă în țară ca să aranjeze lucrurile cu apartamentul lui pentru absențele dese și lungi care urmau. Mai trebuia să își asigure un minimum de dotări pentru a putea lucra acasă la Laura. Se întrebă cum va fi. Era o schimbare serioasă, care nu putea să nu îi sporească aprehensiunile. Dar fericirea de-a fi cu Laura le eclipsa pe toate.
Privi din nou spre malul celălalt, și în gând revăzu piața unde se înălța ultimul vestigiu al cimitirului din urmă cu sute de ani. Simți nevoia să o vadă din nou și să stea acolo pe o bancă, așa cum mai făcuse o dată. Locul acela îl atrăgea cu o forță irezistibilă prin misterul care i se părea că îl înconjoară.
Traversă cele două segmente ale podului și intră în piața Châtelet, apoi făcu la dreapta și continuă pe strada Saint-Denis. Aici era punctul final al traseului străbătut de regi la încoronare, care începea din nord, de la catedrala Saint-Denis și se încheia sub arcadele care marcau intrarea în piață. Aruncă o privire ușii roșii a imobilului unde locuise în urmă cu șase ani și unde se văzuse de atâtea ori cu Anda. O dată, întinsă în pat și citind ceva ce îi scrisese el într-un fel de jurnal pe care începuse să îl țină, își pusese tacticoasă și cu un zâmbet șăgalnic picioarele pe genunchii lui, care stătea cu spatele sprijinit de perete, iar el profitase ca să îi mângâie încet, cu un zâmbet la fel de șăgalnic, gleznele și gambele, tulburându-i cu bună-știință lectura.
Se așeză, la fel ca data trecută, pe banca din latura cea mai îndepărtată de arcadele ce alcătuiau intrarea în piață. Își dădu jos geanta de pe umăr, lăsând-o lângă el pe bancă și se uită în jur. Mai erau câteva ferestre luminate, dar totul era încremenit.
Gândurile îi reveniră la Anda și la lipsa de consecvență, de-a lungul anilor, a dorinței ei de-a fi definitiv împreună cu el și, prin contrast, la dorința neabătută a Laurei de a-l aduce lângă ea, atât de puternică încât îl convinsese să facă un compromis pe care fusese mereu sigur că nu ar fi fost niciodată în stare să îl facă. Gândul acesta persista, odată cu o aprehensiune vagă. Atracția pe care o simțea față de Laura era irezistibilă și, cu toate că, în condițiile date și ținând seama de trecutul său, părea întru totul normală, nu reușea să scape de senzația că ceva nu era în regulă. Prin minte începură să îi treacă crâmpeie vagi despre ideea de captivitate în locuri și situații din care nu puteai să mai scapi. Toate erau însă nebuloase, fără să prindă contur; își aminti de un basm, prelucrat într-o nuvelă de un mare istoric al religiilor, despre un loc în care uitai de viața anterioară și rămâneai pe vecie, timpul oprindu-se din curgere. Mai erau și altele, dar nu reușea deloc să și le amintească cu claritate; însă ideea de capcană în care intrai fără să îți dai seama și din care nu puteai să mai ieși nu se lăsa deloc alungată.
„De fapt, nu puteai să mai ieși fiindcă nu mai voiai să ieși”, se corectă el. Brusc, își aminti de un film care îl tulburase enorm. Pe un fundal cât de poate de prozaic – metroul din capitala maghiară – protagonistul duce o existență dintre cele mai banale, de controlor, dar în scurt timp începeau să iasă la iveală elemente care numai banale nu erau: respectivul nu mai pleca niciodată de acolo, dormind pe un peron, și treptat reieșea că la un moment dat trăise o dramă, care însă nu este precizată niciodată. Întâlnirea accidentală cu un fost coleg dezvăluie că fusese un cercetător științific excepțional. Într-o noapte, rătăcind prin tuneluri, dă peste un alt angajat, mecanic de tren, care locuia și el acolo și tocmai își lua cina într-un vagon. „Cum se poate ieși de aici ?” îl întreabă el spontan. „Sunt mai multe căi”, îi răspunde celălalt, fără să se mire. Filmul îl fascinase prin ideea de recluziune într-un spațiu proteguitor, din care însă nu se mai putea ieși, totul căpătând o dimensiune mistică, întărită de finalul în care, însoțit de o fată apărută de niciunde, protagonistul urcă pe unul din escalatoare spre o lumină despre care nu se știe dacă era a zilei sau de cu totul altă natură.
Mai erau și altele, își repetă, dar nu izbutea să și le amintească deloc. Dădu din umeri, agasat și își aprinse o țigară.
Dar gândul surprinzător că intrase într-o capcană nu îl părăsi cu una-cu două. Felul în care o vedea pe Laura începea să sufere o transformare subtilă, dar tot mai apăsătoare. Fericirea nemărginită de la început se preschimba treptat într-o senzație de acaparare și de control. De câte ori se gândea la ea, în minte i se suprapunea chipul lui Marrie d’Aubray. Nu îi venea să creadă; i se părea că trăiește un coșmar.
Oare de ce, atunci, de undeva răsări chipul cuiva la care nu se mai gândise de ani și ani de zile și în amintire auzi niște cuvinte pe care le uitase de mult ? „Am fost în locul cu verdeață…”
„Doamne, Daniela ! Ce-mi veni ? Nu m-am mai gândit la ea de atâta vreme… Ce-o mai fi făcând ?!”
Într-adevăr, uitase cu totul de fosta sa colegă de facultate. Oare de ce și-o amintise tocmai acum ? Nu fuseseră apropiați; de fapt, fuseseră practic doi străini. Tot ce ținea minte despre ea era că era mereu pusă pe glume, de o veselie neobosită și că uneori acest lucru îl agasa. Constatase la reuniunea de douăzeci de ani că meteahna nu îi trecuse: în discursul pe care fiecare îl ținuse în fața profesorilor, Daniela recunoscuse pe tonul ei șăgalnic dintotdeauna, în fața celui de teoria literaturii, că „v-am urât pentru că nu vă plăceau niciodată răspunsurile mele la examenul dumneavoastră și mă trimiteați mereu la bibliotecă să mai citesc”, stârnind râsul tuturor, inclusiv al profesorului respectiv. Fusese limpede că Daniela nu se schimbase și, când i-o spusese, ea replicase tot în stilul ei: „Păi, năravul din fire…”
Dar totodată reținuse o mărturisire pe care i-o făcuse atunci și care contrasta puternic cu felul ei obișnuit de-a fi: Daniela fusese „dincolo”.
Acum, că revenise, amintirea îl acapară cu totul. Din motive pe care nu le înțelesese până la capăt, fata intrase în comă și, la masa de la acea întâlnire de douăzeci de ani, când venise vorba cu totul întâmplător de „experiențele în apropierea morții”, îi povestise ce i se întâmplase. În limbajul ei colorat, spusese că „aruncase o privire peste gard”, și detaliile începură să îi revină acum năvalnic în memorie.
„Cât am fost în comă în 1990 am ajuns la «locul cu verdeață», dar am fost întoarsă de acolo de bunică-mea cu îndemnul ferm că mai am de învățat-muncit-luptat-plătit. Mi s-a părut firesc să mă smeresc și n-am povestit dar încerc în fiecare zi să mă țin de angajamentul luat acolo fiindcă… nu se poate povesti cu vocabularul din dimensiunea noastră cum strălucește lumina, cum vibrează aerul și, mai ales, ce înseamnă (de fapt) pacea. Cel mai tare am simțit greutatea la întoarcerea în corp. Cu o așa tristețe că n-am putut rămâne Dincolo… Deși e greu de găsit cuvintele pentru a reda senzația… Totul strălucește acolo, de fapt, fără să te orbească. Sunt mult mai pregnante culorile, vibrează aerul… Și, da, am întâlnit-o pe bunica de care sunt cel mai tare legată (fiindcă ea m-a crescut), de o vârstă incertă, în verdeață multă. Ea m-a trimis înapoi, spunându-mi că nu sunt pregătită dar îmi păstrează loc acolo dacă rezolv cu ce mai am de învățat, muncit, luptat, plătit… De atunci nu-mi mai e teamă de moarte și încerc să trăiesc cu sens fiecare zi”, îi mărturisise Daniela.
Buimăcit, se strădui să își pună ordine în idei. Stătea, cum i se întâmpla în fiecare noapte de ceva vreme, în piața unde se înălța Fântâna Inocenților, în tăcerea și întunericul risipit parțial de lampadarele din jur. Monumentul era ca o umbră impunătoare și amenințătoare.
„Locul cu verdeață…” își repetă el. Și, pe neașteptate, trecutul îndepărtat de acum douăzeci de ani îl acapară cu totul.
Fragment din romanul „Fântâna Inocenților”
Foto: René Magritte, Îndrăgostiții II, 1928, Museum of Modern Art, New York, NY, USA (sursa: aici)
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu