Fragmente dintr-un fals jurnal extim

Geografia străzilor luminate

aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii
Mircea Ivănescu

Mă gândesc adeseori la acest jurnal și la scrierea lui și găsesc ceva de-a dreptul straniu în istoria care se desprinde din el. Suspendările semnificative ale exact acelor elemente care ar fi putut să treacă sub incidența analizei pe care nu mi-am propus-o structural, dar ea s-a construit totuși, se înlănțuie ca într-un cerc imens făcut dintr-un material cald și pare că acest cerc trebuie, în cele din urmă, să se închidă. Seara cade acum mult mai devreme și nici un oraș nu se poate confunda cu celălalt, pentru că fiecare își are seara lui, cu o natură mereu în schimbare. Ajunsesem în vestul țării într-o seară care își aștepta ploile cu energia lor frivolă și aprigă, topită de căldura străzilor înguste, foarte curate, pe marginile cărora treceau oameni care nu se grăbeau nicăieri. Orașul acesta, pe care îl văzusem înainte de nenumărate ori, purta în el ceva din singurătatea însorită a unui trecut care tinde să se întindă, elastic, dincolo de orice frontieră senzorială.

Amintiri ale copilăriei mele erau prinse din loc în loc pe străzile orașului, ca niște exponate cuminți. De la un capăt al străzii, tata îmi făcea semn să nu alerg, să merg încet, foarte încet, să mă apropii de el, și odată ajunsă foarte aproape, dintr-o mișcare moale și rapidă mă ridica și mă învârtea în aerul acela întotdeauna cald de oraș vestic în care încă nu a ajuns răul sub nicio formă a sa. Mâinile lui nu doar le prindeau pe ale mele, ci îmi acopereau și protejau întru totul, ca niște umbrele ample, trupul de neliniștea lumii. De dimineața până seara ne plimbam de la un capăt la celălalt al orașului, într-o singurătate personală, nespulberată prin nimic de pașii celorlalți pe asfaltul pieței. Centrul orașului devenise o sală imensă de dans. Ca într-un tavan, în cerul albastru-jandarm stăteau prinse candelabre impunătoare, ramificate în zeci de lumini și luminițe care se roteau sincron, aproape deșurubându-se. Întreaga arhitectură a orașului se schimba, sub acele rotiri repezi și aparținea, din ce în ce mai mult și din ce în ce mai irecuperabil, unui viitor care își grăbea, în ciuda tuturor aparențelor, sosirea și instalarea. Acum, în oraș, seara era ca o explozie inofensivă care se întâmpla atunci când străzile își pierdeau luminile, ca o orbire temporară, din care, odată eliberat, nu mai poți recunoaște decât senzitiv ceea ce înainte îți ocupa cu atâta forță privirea. Cuvintele lui se pierdeau în vitalitatea acelor seri simple și le regăseam, foarte rar, mult mai târziu, ca pe niște reconstituiri, în pavajul acestei mari piețe care era încheiată de-o parte și de alta, de clădirea operei și de catedrala ei simbolică.

Acum arhitectura orașului se scuturase de acea tensiune a conflictului pe care puteam doar să o imaginez privind multiplele răni ale clădirilor care se ridicau în chip de fortăreață chiar în centrul agitației urbane. Era prea liniște în acest oraș inevitabil și extrovertit, iar elementele care îi alcătuiau, totuși, forfota își redefineau pozițiile strategice pe măsură ce înaintam, într-o singurătate deplină, pe străzile atât de personale care nu se asemănau prin nimic cu ceea ce tocmai părăsisem cu câteva ore în urmă. Orașul acesta ca un spațiu mărginit și închis, ca o imensă mansardă a căror ferestre dă spre cer, te locuia printr-o familiaritate și stare de siguranță care îi erau proprii și acute. Luminile străzilor se sting și se aprind alternativ una câte una, iar neatenția acestor mulți oameni se întețește ca o pâclă zimțată care coboară și ne acoperă și ne protejează de trecerile unui timp care maturizează orice șoaptă abia perceptibilă. Nu contează de unde pleci, vei ajunge mereu în același punct, în această intersecție istorică în care, atunci când ea are loc, nemișcarea locuitorilor săi transformă orașul vestic și răcoros într-un tablou foarte viu, curativ. Piețele extinse par că-și mișcă marginile și își schimbă poziția, existând pe rând, în diferitele părți ale orașului și, într-un sfârșit, una în locul celeilalte. În dinamica rigidă, mișcările mele rapide și nerăbdarea de a străbate orașul au ceva din explorarea stradală a copilăriei, din liniștea plimbărilor atunci când seara se prindea de undeva de un colț al catedralei și devenea tot mai amplă, ca un uriaș balon cu aer care se așază pe sol după o călătorie lungă.

Se pot spune foarte puține despre această geografie a străzilor luminate care nu există, încă, pe nicio hartă și care se dovedește a fi de o infinită răbdare și inocență. Ea mă va aduce întotdeauna înapoi, în orașele acestea ca niște săli vieneze de dans sau în altele, ca niște săli refăcute de teatru, în care liniștea spulberă lipsa istoriei. Adesea, chiar în orașele foarte mari și foarte încăpătoare, cu străzi lungi și fragmentate, cu intersecții alcătuite din sute și sute de străzi mici, această geografie se activează și începe din ce în ce mai tare să strălucească, ieșind din relief și ocupând întreg orașul. Trebuie mers, îmi dau seama abia acum, foarte rar în acest oraș vestic pentru că, deodată, fără să fi anunțat, mergând în acele spații care declanșează geografia, punctul nevralgic al călătoriei începe să se relaxeze, să se detensioneze, sfârșind prin a te lăsa într-o stare mai degrabă conceptuală, de ființă care este acolo, într-o stare obiectuală de care nu se arată a fi însă conștientă. În această călătorie de scurtă durată, mi-am lăsat acasă agenda și am încercat, pe cât posibil, să stau departe de orice suport de scris. Întorcându-mă aici, în refugiul terasei în care se întrevăd primele semne de lumină stradală, nu pot să scriu decât exponențial despre aceste amintiri senzoriale care alcătuiesc un timp extrem de fragil. Acest oraș nu poate fi gândit decât fiind acolo, prins în nenumărate magii pe care ți le așază în cale cu o sinceritate lipsită de orice intenție. Timpul acela nu poate fi prins aici. Acum le scriu prietenilor de foarte departe și le citesc cărțile. Și nu poți să citești cartea unui prieten decât cu nesfârșită admirație și tandrețe. Prin urmare, orice discurs teoretic se dezactivează.

Nu mă mai gândesc la acele străzi luminate ca niște holograme. Însă, dacă mă uit cu atenție peste casele din jurul terasei casei mele, undeva în depărtare, în scânteia felinarului, aud un zgomot din care se desprinde o imagine care devine brusc animată. De la capătul celălalt al străzii, tata îmi face semn să nu alerg, să merg încet, foarte încet, să mă apropii de el, și odată ajunsă foarte aproape, dintr-o mișcare moale și rapidă mă ridică și mă învârte în aerul acela întotdeauna cald de oraș vestic în care încă nu a ajuns răul sub nicio formă a sa.

Despre autor

Despina Jderu

Despina Jderu

Este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București, cu o lucrare despre emergențele teoriei literare franceze în anii ’60-’70, și în prezent masterandă a aceleași facultăți, masteratul de Studii Literare; este colaborator al Institutului Francez din București în realizarea proiectului aniversar 80 ans de l’Institut Français en Roumanie și membru al Juriului Goncourt – Le choix roumain, ediția 2016. Este autoarea a numeroase articole de specialitate din care amintim: „Jamais plus. Le journal de deuil ou comment écrire la mort”, în curs de publicare în „Caiete critice”, sub egida Academiei Române. Editor al cărții „Mitologii” de Roland Barthes, apărută la Editura Vellant, 2015, și co-redactor al dosarului dedicat centenarului Roland Barthes. A organizat timp de trei ani, în calitate de membru al Lectoratului Francez al Universității din București, conferințe și seminare susținute de scriitori și intelectuali francezi precum Julia Kristeva, Andreï Makine, Sorj Chalandon etc. A publicat în revista „Observator cultural”.

Scrie un comentariu