Cronici Nr. 217

Cartea noastră cea de toate zilele

Reach content for Google search „alberto manguel”, „sfarsitul bibliotecii mele”



O carte cu un titlu tragic, „Sfârșitul bibliotecii mele”, nu are cum să nu atragă atenția, iar cei familiarizați cu volumele lui Alberto Manguel știu că tragedia anunțată în titlu nu poate fi decât o nouă ocazie pentru autor de a etala o erudiție demnă de toată invidia. Și nu se înșală, cele zece digresiuni din carte stând mărturie în acest sens.

Câțiva ani, Alberto Manguel, împreună cu partenerul său de viață, au locuit într-o casă dintr-un sat francez, la sud de valea Loarei, casă care avea ca anexă un vechi hambar în ruine din secolul al XV-lea. În acest hambar, Manguel și-a adăpostit vasta bibliotecă, de circa 35 000 de volume. Tragedia a venit când, în 2015, a fost nevoit să părăsească Franța și, prin urmare, să-și desfacă biblioteca, pentru a fi transportată în noua locație.


Realitatea imaginară a cărților contaminează fiecare aspect al vieții noastre. Acționăm și simțim în umbra acțiunilor și sentimentelor literare și chiar aspectele indiferente ale naturii le percepem prin intermediul descririlor literare, ceea ce John Ruskin numea «falsitatea patetică».

Alberto Manguel


Acestei întâmplări, Alberto Manguel îi dă sensul unei morți, urmate de o reînviere, o reînviere pusă, însă, sub semnul incertitudinii. După cum mărturisește însuși autorul, o bibliotecă nu poate fi refăcută decât parțial, mai ales dacă este una mare. În viața sa, Alberto Manguel a fost nevoit să lase în urma sa cel puțin o bibliotecă, ale cărei volume irecuperabile l-au bântuit apoi asemenea unor fantome. S-a întâmplat în 1969, când a părăsit Argentina, unde instabilitatea politică atinsese cote maxime, iar absurdul devenise un loc comun:

„Presupun că, dacă aș fi rămas, ca mulți dintre prietenii mei, ar fi trebuit să-mi distrug bilbioteca de teama poliției, dat fiind că în vremurile acelea oribile puteai fi acuzat de subversiune doar pentru că fuseseși văzut cu o carte care arăta suspect (o cunoștiință de a mea a fost arestată, sub acuzația de a fi simpatizantă comunistă, pentru că avea la ea un exemplar din «Roșu și negru» al lui Stendhal). Instalatorii aregnetinieni au descoperit că era o cerere fără precedent pentru serviciile lor, fiindcă mulți cititori încercau să-și ardă cărțile în toaletă și adesea porțelanul crăpa).”

Bibliofil, dar și iubitor de carte în sensul cel mai profund, intim, în care biografia proprie, exterioară, se confundă cu alta, construită prin intermediul lecturii, Alberto Manguel este una cu biblioteca sa – o singură ființă, cu un singur destin –, iar substituirea ei cu volume dintr-o altă bibliotecă sau, și mai rău, cu cărțile virtuale, iese din discuție (să nu uităm, totuși, că Alberto Manguel a fost directorul Bibliotecii Naționale a Argentinei, călcând astfel pe urmele maestrului său, Borges):

„Întotdeauna mi-au plăcut bibliotecile publice, dar trebuie să recunosc un paradox: nu mă simt în largul meu să lucrez în ele. Sunt prea nerăbdător. Nu-mi place să aștept cărțile pe care le doresc, lucru inevitabil doar dacă nu cumva bibliotecile sunt binecuvântate generos cu accesul la raft. Nu-mi place să mi se interzică să scriu pe albitura cărților pe care le împrumut. Nu-mi place să trebuiască să returnez cărțile, dacă descopăr în ele ceva uimitor sau neprețuit. Ca un tâlhar lacom, cărțile pe care le citesc vreau să le am.

Poate de aceea nu mă simt în largul meu într-o bibliotecă virtuală: nu poți poseda cu adevărat o fantomă (deși fantoma te poate poseda pe tine).”


Citește și Cititori și… cititori

 


Sunt numeroase motive, și nu voi enumera decât câteva, pentru care o astfel de patimă nu ar trebui să ne mire – cel puțin nu în cazul lui Alberto Manguel sau al lui, de exemplu, Umberto Eco, un alt împătimit al cărții. Nu miră, de altfel, nici în cazul lui Borges, care, orb fiind, își transformase mintea într-o adevărată bibliotecă, poate chiar mai vastă decât bibliotecile fizice ale lui Manguel sau Eco.

În primul rând, ne spune Manguel într-una dintre digresiunile sale, cărțile sunt dovada că oamenii caută în permanență pe cineva care să le spună cine sunt. „Căutarea celorlalți ne întemeiază identitatea”, afirmă Manguel. Ființa umană are nevoie de interacțiune. Fie că e vorba de Facebook sau de vreo altă rețea de socializare, fie că e vorba de grupurile interminabile de prietenii, fie că e vorba de cărți, această căutare și nevoie de interacțiune este o caracteristică a ființei umane. Însă ea duce, în cele din urmă, la un singur deznodământ: tristețea. Ne amintește, altfel spus, că tot singuri suntem.

Bibliotecile pot alina singurătatea într-un singur mod: prin amintire. „Biblioteca este un spațiu al memoriei”, și aici nu-l putem contrazice pe Manguel. Fiecare carte pe care o avem în bibliotecă nu este doar purtătoarea unor informații sau povești, ci și a unor amintiri: ziua în care am cumpărat-o, ziua în care am început să o citim, ziua în care am primit o veste bună sau rea. Această încărcătură emoțională amplifică și transformă și conținutul cărții, ceea ce ne face să le iubim și mai mult pe unele, pe care le recitim de câte ori avem ocazia.

În al doilea rând, cărțile ne alină, au, adică, o calitate regeneratoare care vine, constată Manguel, „tocmai din faptul că nu sunt cu adevărat ale noastre: noi le aparținem”. Alegerea cărților noastre, continuă autorul, ne poate mântui sau ne poate duce la pierzanie. Vezi exemplul lui Don Quijote, la rându-i un cititor împătimit.

Și atunci? Vrem să pățim ce a pățit Don Quijote? Să înnebunim? Oare Don Quijote chiar a fost un nebun? În fine, trebuie să admitem că scriitorul este un inventator de lumi care ne propune modele fictive la care putem sau nu adera. Le putem sau nu crede. Este scriitorul, oare, un mincinos? Este Dante, cu lumile sale, un mincinos? Iată și răspunsul lui Alberto Manguel: „…minciunile spuse de scriitori nu sunt neadevăruri; doar că nu sunt reale. Cu cuvintele lui Dante, «erori nefalse». Diferența e importantă.”

În lumina celor de mai sus, voi continua cu un citat din cea de a noua digresiune din cartea lui Manguel:

„Realitatea imaginară a cărților contaminează fiecare aspect al vieții noastre. Acționăm și simțim în umbra acțiunilor și sentimentelor literare și chiar aspectele indiferente ale naturii le percepem prin intermediul descririlor literare, ceea ce John Ruskin numea «falsitatea patetică». Această contaminare, acest fel de a gândi, căci o expresie mai bună nu avem la îndemână, ne facem să credem că lumea din jur e o lume narativă și că peisajele și evenimentele fac parte dintr-o poveste pe care suntem obligați s-o urmărim chiar în timp ce o scriem. Această credulitate plină de imaginație ne duce până la punctul în care dezgropăm Troia, dar și în acela în care vânăm unicornul despre care, după cum ne spune un bestiar chinezesc, nu știm nimic din pricina timidității care-l împiedică să se arate oamenilor.”

„Sfârșitul bibliotecii mele”, volum publicat în 2018 și apărut și în limba română, în 2019, la Editura Nemira, în traducerea lui Bogdan –Alexandru Stănescu, este, în cele din urmă, o declarație de iubire, dar și o mărturisire a neputinței ființei omenești de rezista în fața istoriei crude și a imperfecțiunii lumii fără o carte în mână. Acea carte este garanția că măcar viitorul nostru mai poate avea o șansă, în măsura în care denunțarea greșelilor și a atrocităților omenirii vor avea un ecou în inimile și conștiințele celor care vor afla despre ele:

„Bineînțeles, literatura s-ar putea să nu poată salva pe nimeni de la nedreptăți sau de tentațiile lăcomiei și ale mizeriilor războiului. Dar ea are ceva ce se dovedește periculos de eficient, din moment ce toți dictatorii, toate guvernele totalitare, toate oficialitățile care se simt amenințate încearcă să scape de ea, arzând cărți, interzicându-le, cenzurându-le, taxându-le, rezolvând problema analfabetismului doar cu vorbe goale sau insinuând că lectura e o activitate elitistă… Acțiunile noastre trebuie justificate de literatura noastră, iar literatura noastră trebuie să fie martora acțiunilor noastre.”

Alberto Manguel, „Sfârșitul bibliotecii mele”, trad. de Alexandru-Bogdan Stănescu, Editura Nemira, 2019

Despre autor

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. În 2019, a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.