„Ia-mă nene” de Roald Dahl (I)

Vă invit să citiți, în acest număr al Literomaniei, prima parte a prozei „Ia-mă nene” de Roald Dahl (traducere de Dulceanu Florica), publicată în „Almanahul pădurii” din 1985, almanah editat de revista literară Viața Românească. Povestirea „The Hitch-Hiker” a apărut în 1977, în revista „Atlantic Monthly”, și a fost inclusă în volumul „The Wonderful Story of Henry Sugar and Six More” (1977). Volumul a apărut și în română în 1994, cu titlul „Minunata povestire a lui Henry Sugar” (traducere de Leontina Rădoi), într-o ediție kitsch, atât de caracteristică anilor 90, perioadă în care au apărut mii de edituri și în care se citea enorm și orice. Cât despre Roald Dahl, în România scriitorul britanic este cunoscut mai ales ca autor de cărți pentru copii, însă, așa cum veți descoperi și în povestirea de mai jos, acesta este mult mai mult decât un autor de cărți pentru copii (de altfel, foarte bine scrise și ele, de unde și succesul acestora; evit, aici, să fac vreo referire la scandalul recent legat de cenzurarea unor expresii și cuvinte din aceste cărți). Nu rămâne decât să vă urez: Lectură plăcută! (Bozz)

Roald Dahl

Ia-mă nene (I)

Aveam o mașină nouă, o jucărie nemaipomenită, un BMW mare 3,3 Li, ceea ce înseamnă 3,3 litri, distanță remarcabilă între roți, motor cu injecție. Viteza maximă era de 129 mile pe oră și o accelerație trăsnet. Caroseria bleu ciel. Scaunele un albastru mai închis din piele, piele veritabilă, moale, de calitate excepțională. Geamurile și capota erau acționate electric. Antena țîșnea cînd deschideam radioul și dispărea cînd îl opream. Motorul puternic mormăia și mîrîia nervos la vitezele mici, dar la 60 de mile pe oră mormăitul înceta și motorul începea să toarcă cu plăcere.

Mă îndreptam singur spre Londra. Era o zi splendidă de iunie. Cîmpurile erau acoperite cu lanuri de secară iar de o parte și de alta a drumului piciorul cocoșului. Motorul șoptea silențios la 70 de mile pe oră iar eu mă lăfăiam tolănit confortabil în scaunul meu atingînd doar volanul cu două degete pentru a păstra direcția. În depărtare am zărit un om făcînd cu degetul semnul cunoscut pentru autostop. Am apăsat pe frînă și am oprit mașina chiar lîngă el. Întotdeauna opresc cînd cineva face auto-stop. Știu cum este cînd stai la marginea drumului, în plin cîmp, urmărind cum trec mașinile pe lîngă tine. Îi urăsc pe automobiliștii care se fac că nu te-au văzut, mai ales pe cei cu mașini mari și cu locurile goale. Mașinile luxoase opresc foarte rar. Întotdeauna te iau cele mai pricăjite, sau cele vechi ponosite și ruginite sau cele care deja sînt pline pînă la refuz cu copii iar șoferul își spune „cred că mai putem să înghesuim unul”.

Omul cu autostopul vîrî capul pe fereastra deschisă și întrebă, „Spre Londra, șefule?” „Da”, am răspuns. „Urcă”.

S-a urcat și am pornit.

Era un om cu o față micuță, ca de șoricel, și dinți galbeni. Ochii erau negri și vii, iar urechile ușor ascuțite în partea de sus. Pe cap avea o șapcă de pînză și purta o jachetă gri cu buzunare enorme. Jacheta împreună cu ochii vioi și cu urechile ascuțite îl făceau să semene cu un șoarece enorm.

„În ce parte a Londrei vrei să ajungi?”, l-am întrebat.

„Vreau să intru, să traversez Londra și să ies pe partea cealaltă” mi-a răspuns, Merg la Epsom, la curse. Azi e zi de derby”

„Așa?” am zis. „Mi-ar place să merg cu dumneata. Îmi plac pariurile pe cai”.

„Eu nu pariez niciodată”, spuse. „Nici măcar nu-i urmăresc cum aleargă. E al dracului de caraghios”.

„Atunci de ce te duci?”‚ am întrebat.

Nu i-a plăcut întrebarea. Fața lui micuță de șoricel a pălit și stătea așa privind drept înainte fără să scoată o vorbă.

„Atunci mînuiești mașinile de pariuri sau așa ceva”, am zis.

„Asta e și mai stupid”, mi-a răspuns. „Nu e nici o scofală să mînuiești mașinile alea răpciugoase, să vinzi bilete tuturor gogomanilor. Orice prost poate să facă asta”.

Urmă o pauză mai lungă. M-am hotărît să nu-l mai întreb nimic. Mi-am amintit ce mă enervam, pe cînd făceam și eu auto-stopul, cînd șoferii mă asaltau cu întrebări. Unde te duci? De ce te duci acolo? Cu ce te ocupi? Ești căsătorit? Ai vreo prietenă? Cum o cheamă? Câți ani are? Și tot așa mereu. Nu suportam așa ceva.

„Îmi pare rău”, am zis. „Nu mă interesează ce faci. Nenorocirea este că sînt scriitor, și scriitorii sînt teribil de curioși.”

„Dumneata scrii cărți?”, m-a întrebat.

„Da.”

„Să scrii cărți e OK”, spuse. „Eu numesc asta comerț făcut cu artă. Și eu fac comerț de subtilitate. Oamenii pe care-i disprețuiesc cel mai mult sînt cei care-și petrec toată viața făcînd același lucru plictisitor și de rutină și care nu au măiestrie în ei. Nu știu dacă înțelegi ce vreau să spun?”

„Da.”

„Secretul vieții”, zise el, „este să devii foarte foarte bun în ceva ce este foarte foarte greu de făcut”.

„Ca dumneata”, am zis.

„Exact. Ca noi doi”.

„Dar ce te face să crezi că eu aș fi bun în ceea ce fac”, l-am întrebat. „Este plină lumea de scriitori proști”.

„N-ai fi condus o mașină ca asta dacă n-ai fi fost barosan”, mi-a răspuns, „cred că a costat o avere jucăria”.

„Ce e drept n-a fost ieftină”.

„Cu cît aleargă?”‚ mă întrebă.

„O sută douăzeci și nouă de mile pe oră”, i-am răspuns.

„Fac pariu că nu-i adevărat”

„Mă prind că da”

„Toți constructorii de mașini sînt niște mincinoși” spuse, „poți să cumperi orice mașină dorești și niciodată n-o să facă ce spun constructorii că face”.

„Asta face”.

„Gata, dă-i drumu atunci și dovedește”, zise. „Hai, șefule, dă-i bice să vedem de ce-i în stare”.

*

Era în apropiere de Chalfont St. Peter și imediat după asta este o porțiune de șosea cu două benzi, așa că am apăsat pe accelerație.Mașina puternică o luă din loc parcă ar fi fost propulsată. În zece secunde am ajuns la 90.

„O sută”, a răcnit.„O sută cinci… O sută zece…O sută cinșpe! Dă-i înainte! Nu ceda!”

Eram în cîmp deschis și am depășit ca vîntul cîteva mașini care parcă staționau –un MINI verde, un Citroën, un Land-Rover, un camion uriaș plin cu containere, un microbus Volkswagen portocaliu…

„O sută douăzeci”, zbiera pasagerul meu, sărind pe scaun. „Nu te lăsa! Nu te lăsa! Accelerează pînă la o sută douăzeci și nouă!”

În clipa aceea am auzit sirena poliției. Era așa de puternică de parcă era în mașina mea, și apoi un polițist pe motocicletă a zburat pe lîngă noi și a ridicat mîna făcîndu-ne semn să oprim.

„O fi-r-ar să fie!”, am mormăit. „Pînă-aici ne-a fost!”

Probabil că polițistul rula cu o sută treizeci cînd ne-a depășit și a mai avut și timp berechet să încetinească. În final a tras pe dreapta și eu în urma lui. „N-am știut că motocicletele poliției pot alerga așa de iute”, am spus foarte dezamăgit.

„Asta poate”, îmi zise pasagerul meu. „E aceeași marcă cu a dumitale. Este un BMW R 9(s. Cele mai rapide motociclete pe asfalt. De aceea se și folosesc azi”.

Polițistul descălecă, propti motocicleta aplecată pe o parte, apoi își scoase mănușile și le așeză tacticos pe șa. Acum nu se mai grăbea. Dispunea de noi cum dorea și știa asta.

„Am dat de bucluc”, ąm zis. „Nu sîntem într-o situație de invidiat”.

„Nu vorbi cu el mai mult decît e nevoie, ai înțeles”, spuse tovarășul meu de drum. „Să stai cuminte și mut”.

Ca un călău ce se apropie de victimă, se îndrepta încet spre noi. Era o namilă cu stomac proeminent, pantalonii albaștri îi plesneau pe coapse, iar ochelarii ridicați pe chipiu dezvăiuiau o față roșie înfierbîntată, cu pomeți mari. Stăteam acolo ca niște elevi nevinovați, așteptîndu-l. Să vină. „Ie-te și la ăsta”, îmi șopti pasagerul meu, „parcă-i un drac”.

Polițistul veni pînă la geamul deschis și trînti o mînă uriașă pe pervaz. „Ce-i graba asta?”, întrebă.

„Nici o grabă, D-le ofițer”, am răspuns.

„Transportați vreo femeie care trebuie să nască și o duceți urgent la spital? Da? ”

„Nu, D-le ofițer”.

„Sau poate v-a luat foc casa și goniți să vă salvați familia care e la etaj”. Vocea lui era periculos de blîndă și de batjocoritoare.

„Nu mi-a luat foc casa, D-le ofițer”.

„În cazul acesta”, spuse, „ați intrat într-o încurcătură urîtă. Știți care este limita de viteză în țara asta?”

„Șaptezeci”, am răspuns.

„Fiți drăguț și spuneți-mi exact cu ce viteză mergeați?

Am ridicat din umeri și nu am spus nimic.

Cînd a început să vorbească a răcnit așa de tare că am tresărit. „O sută douăzeci de mile pe oră”, a urlat, „50 de mile peste limita legală!” Întoarse capul și trimise un scuipat enorm care se opri pe aripa mașinii mele de unde începu să alunece ușor pe tabla nouă vopsită în albastru. Se întoarse și îl luă tare pepasagerul meu. „Și D-ta, cine ești?”, întrebă răstit. „Făcea auto-stop”, am zis, „și l-am luat”.

„Nu te-am întrebat pe D-ta” spuse. „L-am întrebat pe el”.

„Am făcut ceva rău? ” întrebă pasagerul meu. Vocea-i era alunecoasă și dulce ca mierea.

„Mai mult decît atît”, zise polițistul, „oricum ești martor. Imediat mă ocup și de dumneata.Permisul de conducere”, șuieră și întinse mîna. I-am dat permisul de conducere.

Și-a descheiat buzunarul de la piept din stînga tunicii și a scos chitanțierul. A copiat cu atenție și adresa de pe permis. Apoi mi l-a dat înapoi. Merse în fața mașinii și citi numărul de pe tăbliță și îl scrise. Completă data, ora și amănuntele infracțiunii. Rupse primul exemplar. Dar înainte de a mi-l înmîna verifică dacă toate datele au apărut clar pe copia lui cu indigo. În sfîrșit puse la loc chitanțierul în buzunarul tunicii și încheie nasturii.

„Și acum D-ta”, îi spuse pasagerului meu și ocoli mașina. Scoase din celălalt buzunar un carnețel mic negru. „Numele?” șuieră.

„Michael Fish”, răspunse acesta.

„Adresa?”

„Forteen, Windsor Lane, Luton.”

„Prezintă-mi un act ca să dovedești că acesta este numele dumitale adevărat și adresa” ceru polițistul.

Tovarășul meu de drum pescui prinbuzunare și scoase permisul său de conducere. Polițistul verifică numele și adresa și i-l dete îndărăt. „Cu ce te ocupi”, întrebă sever.

„Sînt targă-lift manual”.

„Ce ești?”

„Targă-lift manual.”

„Scrie aici pe litere”.

TARGĂ-LIFT…

„Bine.Și ce este, mă rog, un targă-lift manual?”

„Domnule polițist un targă-lift manual este omul care cară cu mîna ciment sus pe scări pînă la zidar. Targă e targă adică în ce cară și lift pentru că-l urcă.Utilajul are un mîner lung de lemn cu un triunghi la capăt…”

„Bine, bine. Unde lucrezi?” „Nu lucrez. Sînt șomer”.

Polițistul scrise toate astea în carnețelul negru. Apoi puse la loc carnețelul în buzunar și încheie nasturii.

„Cum ajung la secție am să te verific”, îi spuse pasagerului meu.

„Pe mine? Da’ am făcut ceva?” întrebă omul cu față de șoricel.

„Nu-mi place mutra ta, asta-i”, zise polițistul. „Sînt sigur că dau de poza ta pe undeva prin dosarele noastre”. Ocoli iar mașina și se înapoie la mine.

„Bănuiesc că știi că sînteți într-o încurcătură serioasă?”

„Da, D-le ofițer”.

„N-o să te mai sui curînd la volanul acestei mașini ultimul răcnet; în orice caz nu înainte de a termina NOI cu dumneata. Nu vei mai conduce NICI O MAȘINĂ cîțiva ani buni. Și sper să vă închidă pentru o bucată de vreme”.

„Închisoare”?, am întrebat alarmat.

„Absolut”, răspunse plescăind din buze. „În lanțuri, după gratii. Împreună cu ceilalți criminali care încalcă legea. Și o amendă frumoasă. Nimeni nu se va bucura mai mult decît mine. Am să vă revăd la proces pe amîndoi Cînd veți fi citați în instanță”.

S-a întors și s-a îndreptat spre motocicleta lui. A ridicat piedica, și-a luat poziția de încălecat aducînd un picior peste șa, apoi porni motorul și dispăru cu zgomot pe șosea.

*

„A naibii treabă”, am oftat, „am făcut-o de oaie”.

„Ne-a prins”, zise cel de lîngă mine, „ne-a prins cu acte în regulă”.

„Vrei să zici că pe mine m-a prins”

„Că bine zici”, făcu la mine, „și ce-ai de gînd să faci acu, șefule?”

„Merg direct la Londra să-mi consult avocatul”, i-am răspuns.

Am pornit mașina și am demarat.

„Sper că n-ai crezut ce ți-a spus cu pușcăria”, spuse. „Nu leagă ei pe nimeni numai pentru exces de viteză”.

„Ești sigur de asta?”, am întrebat.

„Mai mult ca sigur”, a răspuns. „Pot să-ți ridice permisul de conducere, pot să-ți dea o amendă grasă, dar cu asta s-a terminat”.

M-am simțit deodată ușurat.

„Apropo”, am zis, „de ce l-ai mințit?”

„Cine, eu?” a răspuns. „Fac ceva ce nu se spune primului copoi”.

„Dar de fapt ce faci?” l-am întrebat.

„Eh”, zise cu șiretenie. „Vrei să-ți spun, nu?”

„E ceva de care ți-e rușine?”

„Rușine?” a strigat. „Mie să-mi fie rușine de munca mea? Sînt așa de mîndru de ea cum nici nu-ți închipui”.

„Atunci de ce nu vrei să-mi spui?”

„Voi, scriitorii, cu adevărat vă băgați nasul peste tot, nu-i așa?” spuse „și nu vă găsiți astîmpăr pînă nu aflați răspunsul exact la întreare”.

„Mi-e perfect indiferent, de fapt”.

Mi-a aruncat o privire profesională de șoricel cu ochii mijind. „Cred că nu prea ți-e indiferent”, spuse, „citesc pe fața dumitale că-ți închipui că mă ocup de ceva deosebit și ești mort să știi cu ce”.

Mă deranja că-mi citește gîndurile. Am stat liniștit și am privit înainte pe șosea.

„Și nu greșești prea mult”, a continuat, „mă ocup de ceva foarte special. Da, da, de ceva ciudat și foarte special.”

L-am lăsat să vorbească singur.

„De aceea trebuie să casc bine ochii să văd cu cine vorbesc, înțelegi? De unde știu eu, deexemplu, că dumneata nu ești tot copoi îmbrăcat civil?”

„Arăt a polițist?”

„Nu”, răspunse, „nu arăți. Și nici nu ești. Se vede și din avion că nu ești”.

Traducere de Dulceanu Florica

Citiți cea de-a doua parte a prozei „Ia-mă nene” de Roald Dahl în Literomania nr. 289