Care mai este, astăzi, misiunea (im)posibilă a intelectualilor umaniști, împuținați, trăind în mici „rezervații” care comunică slab și uneori contondent între ele? De la „nașterea intelectualilor”, în ultimul deceniu al secolului XIX, au fost definiți ca o avangardă culturală/„elită”. Aceste grupuri au dobândit suficient „capital simbolic” (cum ar spune Pierre Bourdieu) și au avut capacitatea de a regândi, de a „sfida” în mod repetat statul/rațiunea lui. Însă în condițiile globalizării, când cele mai multe state par să-și piardă vocea în concertul unor interese transnaționale și mai ales după ce intelectualii înșiși au trecut prin dramatice „trădări” și au pierdut o parte însemnată din credibilitate, ce rămâne de făcut? În vremea rețelelor de socializare controlate de indivizi ca Elon Musk, ce pot face luările de poziții în texte lungi și argumentate serios? Înclin să cred că tocmai acum este momentul ca tot acest trecut să constituie un sol nou, un strat pe care să construim mai departe. Un prim rol va fi sprijinit, paradoxal, de IA, care devine un uriaș depozit al memoriei culturale umaniste și care oferă răspunsurile/soluțiile pe baza acesteia, ajungând astfel să recupereze distanța față de cetățeni. Cu toate neajunsurile educației, IA este un factor de acces nelimitat la memoria culturală umanistă așa cum niciun alt mijloc nu a mai fost până acum. Un al doilea rol al intelectualilor umaniști, poate cel mai dificil, este însă cel de a proiecta, utopic sau nu, versiuni ale unui viitor al umanității – fie și văzută ca postumanitate. Criza provocată de scenariul apocalipsei climatice și de cel al războiului atomic provoacă anxietate globală și are nevoie de contrapunerea unui nou orizont al speranței, de o narațiune alternativă, de povești noi sau doar reîmprospătate.
Sursă foto: aici
Scrie un comentariu