Bartolomeu Rostaş – aurarul (I)

Pe Valea Limpedea au fugit ţiganii şi s-au ascuns în pădure. Tătarii veniseră să jefuiască Mittelstadt-ul. Au rămas fără slugi. S-au speriat de măştile minerilor din Capnic. Au fugit pînă la Tisa.

Sînt opt sute de ani de atunci. „Nu este altă naţie mai veche în Baia-Sprie ca ţiganii”, spunea Bartolomeu Rostaş. Era de meserie aurar. Încă de pe vremuri. Neamul lui avea numai aurari băieţi. Printre cei care s-au ascuns în pădure de spaima tătarilor au fost şi dulgheri, şi pomicultori, şi preparatori de brînză italienească, şi cîntăreţi, şi pietrari. S-au înghesuit pe Valea Limpedea şi acolo au rămas.

„Au fost cinzeci şi una de familii, cu căruţe şi scule. Pentru fiecare meserie aveau scule anume făcute. S-au aşezat cuminţi lîngă apă. Au construit o crîşmă, o moară cu două pietre mari pentru făcut făină, care lucra şi primăvara şi-n anotimpul ploios, în grădinile pe care le-au îngrădit, pe care le-au smuls pădurii, au pus: varză, pătrunjel, napi şi ridichi. Da, domnule, şi ridichi, pe o vreme cînd se mîncau ridichi doar la curţile regale. Aurarul Rostaş, de pe atunci, le mînca goale. Le zdrobea cu dinţii lui bătrîni, tari, fără carii. În heleşteu, că au făcut şi din acela, aveau o samă de peşti. Mai tîrziu, da’ nu după multă vreme, au construit o pălincie cu cazan care a ajuns în scurt timp o mică distilerie. Din primii ani au crescut porci pentru comerţ. Îi scoteau toamna la ghindă”, spunea Bartolomeu Rostaş.

Valea Limpedea, acea aşezare mică dar cuprinsă între hotarele mari ale Băii-Sprii.

„De bună samă că s-au născut şi fete. Cum să nu?”, răspundea Bartolomeu Rostaş. „Dar ele îs ca răchiţile ce se prind unde le-mplînţi.”

***

De cînd trecuse de optzeci de ani, Bartolomeu Rostaş nu mai ieşise din Valea Limpedea. Nu s-a dus nici la prietenul lui procurorul-şef Roşca. Acela locuia lîngă primărie. Îl căutase moartea. Se mutase în cimitir. Aurarul nu s-a dus nici la înmormîntare. Nu i-a spus nimeni nimic. Nici Carol, fecioru-său. „Să nu-l supărăm pe tata”, a zis Carol. „Are pastile de inimă şi nu-s bune pentru el tristeţile.”

Aurarul le spunea tinerilor în fiecare dimineaţă, cînd plecau la şcoala din oraş: „Să umblaţi cu cinste şi omenie, să nu umblaţi de-a lela creanga”.

La amiază, în fiecare „la amiază”, verii aurarului, trei moşnegi negrii la ten, veneau în curte şi cîntau marşul cel frumos. „La vioară, contră şi bas”, zicea Bartolomeu poftindu-i să mănînce.

În timp ce mîncau sarmale, verii cîntăreţi ziceau: „Să nu mori, aurarule, să nu te duci, Bartolomeu, că atuncea în Valea Limpedea va muri dreptatea”.

Toma, Nandor şi Ioţcu împliniseră şaptezeci de ani. Trăiau în aceeaşi casă. N-aveau muieri. Singuri. Fără aurar ar fi mîncat colb cu frunze din pădure.

***

Cînd m-am născut, Bartolomeu Rostaş împlinise patruzeci şi unu de ani. O luase de femeie pe fata „omului de ştiinţă”, care locuia la marginea de sus a Văii Limpedea. Pe mama o chema Kala. Aşa o botezase „omul de ştiinţă”. Mama ei murise în timpul naşterii. Kala cea crescută de „omul de ştiinţă” împlinise douăzeci de ani. Bartolomeu Rostaş se întorsese de la închisoare. Plecase în anul o mie nouă sute patruzeci şi doi, avea douăzeci şi unu de ani, și se întorsese în anul una mie nouă sute şaizeci, cînd împlinise treizeci şi nouă de ani.

Mama a născut în casă. Pe la miezul nopţii. Pe Valea Limpedea s-a zvonit în dimineaţa următoare că născutul acela, botezat Carol al Doilea, va fi mai prost ca alţii care se nasc de cu dimineaţă.

Aurarul se aşezase în odor, zicînd: „Carol, ca pe tata, primul care a spart șirul Bartolomeilor din neamul Rostaș, să fie ferit de pizma femeiască, că multe rele îi poate aduce”.

Am fost un copil cu ochi mari, limpezi ca Valea aia, cam gălbinicios la faţă, voinic, cu îndrăzneală şi tare iubitor de osteneală.

Tata se apucase de tuşerit. Umbla prin toate tîrgurile din satele vecine. Pe vremea aia, un aurar n-avea cum trăi din osteneala lui. S-ar fi putut angaja la mina din Baia-Sprie. O galerie de aeraj era la capătul văii, lîngă casa „omului de ştiinţă” la care-i ziceam bunic.

Nu semănam cu un ţigan. Mă uitam la alţii. Negricioşi, mincinoşi, nerăbdători, uscăţivi, mînioşi. Cu ei mergeam la şcoală. Alţii mai mari erau fluşturatici, vineţii la faţă, cu păr aspru pe cap.

Eu aveam picioare lungi. Îmi simţeam dinţii ascuţiţi, dormeam puţin, eram cuviincios şi fără sminteli cu cei bătrîni.

Cum ajungeam la autobuzul de Baia-Mare, pe cînd împlinisem şaisprezece ani, urcam fără bilet şi coboram la piaţa de legume. Aveam doi veri primari acolo. Ne apucam de furat. După două zile ne prindea miliţia. Tata Bartolomeu era prieten cu miliţienii ăia şi cu procurorii. Ştiam că mă scoate din belea.

Tata Bartolomeu îmi zicea: „Ai grijă ce faci, Carol, tu răspunzi de faptele tale”.

„Jură că nu mai furi, Carol”, îmi zicea mama Kala.

„Ba să nu jure, dar cînd spune DA, să fie DA, şi cînd zice NU, să fie NU”, zicea tata Bartolomeu.

„Ba să jure, măi omule”, zicea mama Kala, supărată pe tata Bartolomeu.

Îi ascultam cum povesteau în odor. Mai cu drag aş fi jurat decît să zic DA!

***

„Cum să nu fure dacă e de meserie hoţ, Kala”, zicea tata Bartolomeu. „Hoţul învaţă orice meserie şi încă în plus o are pe a lui. De opt sute de ani în Valea Limpedea stăm, Kala, au încercat a ne alunga, nu poţi împrăştia ţiganii din locul lor cu o mătură de mesteacăn”, zicea Bartolomeu Rostaş. Ajunsese pastor penticostal dizident. Locuitorii din Valea Limpedea erau penticostali dizidenţi. Pastorul le vorbea în căminul cultural. Îl ascultau stînd în picioare. Cînd făcea semn, Toma, Nandor şi Ioţcu prindeau să cînte. La alt semn se opreau.

„Ţineţi minte toţi cînd m-am întors. Umblam în Baia-Sprie, serile şi nopţile, după fumători. Pîndeam unde aruncau chiştoacele, adunam trei, nu le băgam în gură, scoteam tutunul rămas. Îmi făceam ţigări din foi de ziare.

Poţi predica, poţi vorbi din cartea asta sfîntă, cu cartea într-o mînă şi cu ţigara în cealaltă? Nu poţi! Dar pînă aici, pînă la drumul ăsta, a venit boala. “De-acum am făcut ce ţinea de mine”, mi-a zis doctorul Costin, “dacă se curăţă organismul în şase zile scapi, Bartolomeu”, că nu erau pe-atuncea medicamente din astea puternice. Să stai cu moartea în pat şase zile, să-l ai pe Carol copil, pe nevasta Kala tînără, cîte întrebări, cîte spaime, că te temi de moarte. Toţi ne temem, şi a trecut.

N-am lăsat salvarea să mă aducă pe Valea Limpedea, pe-atunci salvarea la casa omului era ca un blestem. Am venit cu autobuzul din Baia-Mare pînă-n Baia-Sprie, am coborît sus la Flotaţie. Era iarnă, frig, o ţineam pe Kala de braţ, tremuram de slăbie. I-am spus: “Kala, du-mă la casa lui Lakatos, fierarul, mă încălzesc şi-apoi mergem acasă”. Aşa am făcut. Poţi şti cine e în casa unui om cînd deschizi uşa? N-ai cum. Pe laiţă, la Lakatos, era un om înalt. Am intrat în căldură, m-a arătat cu degetul, mi-a spus: “Ai fost aproape în prăpastia morţii, dar te-am întors la viaţă, ai grijă, omule”. Că mi-a spus toate astea e treaba lui, dar m-a neliniştit, nu m-a lăsat să stau la odihnă în odor. M-am pus să caut, să citesc în cartea sfîntă, să caut la baptişti, la Martorii lui Iehova, la penticostali. Pînă am găsit la dizidenţi. Am văzut cum Satan Diavolul caută să ducă oamenii în rătăcire, că aduce invenţii în credinţă care-i avantajează pe cei care le pun la cale, apoi am văzut că mulţi lucrează după voia lor în numele credinţei, apoi m-am întrebat cum de am ajuns noi aici, ce a fost pe Valea Limpedea, a fost o climă bună, o vale perită care s-a umplut de viaţă.

Credinţa e bună, da’ e ca şi cum vrei să vindeci o molimă rea cu morcovi şi cu ridichi. Da’ nu-s răi morcovii, da’ nu-s rele ridichile, numai că trebuie și altceva. Omul e o ramură despărţită de copac care se uscă, noi, separaţi de credinţă, de sfinţenie, suntem morţi. Moartea e separarea, adică omul piere.”

Cînd se lăsa tăcerea în Casa de Cultură, Toma, Nandor şi Ioţcu prindeau să cînte: „Vioară, contră şi bas!”.

***

Cînd l-am auzit pe tata Bartolomeu cum predica m-am speriat. Tata Bartolomeu n-avea voie să moară. De spaima asta n-am scăpat nici astăzi. Îmi spuneam: „Carol, n-are cum, e sănătos, are relaţii serioase în fiecare loc pe unde umblă, ştie el ce ştie, învinge bolile”. Fără tata Bartolomeu Rostaş nu se putea trăi pe Valea Limpedea.

***

„Nu-l lăsa să meargă la tata”, zicea mama Kala.

„De ce să nu meargă dacă vrea să meargă”, zicea tata Bartolomeu Rostaş. „Vrei să-l ascunzi în casă?”, întreba el.

„Ce faci, Carol?”, zicea bunicul. „Ai venit?”, întreba „omul de ştiinţă”.

Valea Limpedea îl numise aşa. De cîte ori venea vorba despre el, ţiganii duceau degetul arătător la frunte şi-l mişcau la stînga şi la dreapta.

„Omul de ştiinţă” se prezenta civilizat.

„Sînt cetăţean, văduv, am o fată măritată şi un nepot, mă ocup cu grădinăritul şi cu altele. Dacă nu mă credeţi, puneți-mă la testul ăla cu poligraful.”

Cînd îi murise nevasta, la naştere, bunicul lipsise de-acasă de la ora optsprezece pînă la două noaptea. De emoţie. După ce şi-a văzut fata, după ce şi-a îngropat nevasta, a început să vorbească despre spectre albastre care se nasc în nopţi albe. Mi-a spus: „Atunci, şi numai atunci, Carol, îţi dispare conştiinţa. Cînd levitezi. Dar să n-o faci involuntar, mai bine de bună voie”.

Pe bunicul îl cheamă Gabriel şi i se mai zice şi Calul.

„Măi, du-te dracului cu poveştile tale”, îi spunea şoptit unchiul Nandor.

„Eram culcat, aşa, dormeam, Nandor, şi am văzut prin zid. Imaginile suprapuse parcă mă electrocutau… m-am sculat în picioare şi am aprins becul. Am văzut discurile de transport rapid, că aşa le zice. Cînd am citit, Nandor, şi am prins a le desena, am văzut că aşa au rămas după big-bang. Sînt duhuri care au informaţia genetică a trupului. O caut pe nevastă-mea printre ele, dar nu se poate schimba aşa uşor destinul. Eu am fost înfiat, ca şmecher, s-o caut. Ai auzit de gaura de vierme, Nandor? De sferele concentrice, ai habar? Nu-s treburi abstracte, sînt reale ca-ntr-o închisoare pentru duhuri. Am fost şi acolo unde se ascultă toate rugăciunile într-un calculator de şase metri cubi. Cunosc şi persoanele care-l deservesc. Cel mai mare păcat e extraconjugalul, Nandor. Adică ce faci tu la crîşmă. Ai grijă, Nandor, poţi fi iertat cu intensitatea rugii care să depăşească intensitatea faptei tale şi să n-o mai repeţi.”

„Vorbeşti, vorbeşti şi zici că ai citit, de data asta plec şi nu vreau să te mai văd şi să te mai aud”, zicea unchiul Nandor fugind din curtea bunicului.

„Ai grijă cînd mergi în Baia-Sprie, Nandor, şi te întîlneşti cu toţi reîncarnaţii ăştia care au ajuns şefi de scară pe la blocuri”, striga după el, rîzînd, „omul de ştiinţă”.

„Bine că am scăpat de pisălog, Carol”, zicea bunicul.

„Dacă aş găsi pe Valea asta oameni serioşi care să creadă şi-n altceva şi nu în predicile lui taică-tău, ar fi altă treabă”, încheia bunicul.

***

„Lasă-l să meargă, Kala, în fiecare zi să meargă. Dacă n-ar fi Carol ar fi tare rău de Gabriel”, zicea tata Bartolomeu către mama.

Bartolomeu Rostaş era mai bătrîn decît „omul de ştiinţă” care-i era socru. Asta era singura ciudăţenie peste care se aşternuse tăcerea în Valea Limpedea.

***

Mi-a plăcut cînd „omul de ştiinţă” mi-a spus: „Am fost într-un loc, dincolo de Podul peste apă, Carol, cu o sticluţă de sînge de capră, şi-am găsit un giulgiu care semăna mai mult cu o stofă japoneză. Am stat pe o scîndură şi m-am uitat la el”.

Bunicul mă aştepta în fiecare zi. „Bine că ai venit, Carol”, zicea. Era ploaie mare, vînt friguros de la apus, senin, ploaie cu soare, ori moină, urcam pînă la capătul Văii Limpedea. Plecam în expediţie cu „omul de ştiinţă”. Porneam de lîngă galeria de coastă a minei.

Bunicul se pricepea la drumurile pădurii, la învăţăturile adînci, la glume, la socoteli de numere. Era tocmai bun să-mi facă temele de la şcoală. Cînd le termina eram liberi. Puteam merge ore întregi printre copaci.

Bunicul avea gene lungi. Nasul i se strîmbase din pricina unui pumn primit. După un scandal la crîşmă.

„Carol, tu eşti bun păzitor de taine”, zicea.

„Am un loc unde le ţin pe toate, în pod, bunicule Gobi”, ziceam.

„Într-un cufăr mîncat de carii?”, întreba el.

„Într-un cufăr unde se îngălbenesc şi se ferfeniţesc toate”, îi răspundeam.

„Şi unde furnicile şi-au făcut casă fără nici o oprelişte, Carol”, zicea el.

„Uită-te la mîinile mele care au forma pătratului şi care-ţi pot spune că sînt cu picioarele pe pămînt, băiete, uită-te la mîinile ca dreptunghiurile, mîini de Rostaş ca ale lui taică-tău, care-ţi arată că visează cu ochii deschişi. Pe Valea asta mulţi au astfel de mîini, Carol. Arată-mi-le pe ale tale”, zicea.

„Ale mele sînt ca triunghiurile, bunicule”, rîdeam eu.

Cu „omul de ştiinţă” rîdeam ore întregi prin pădure.

„Mîinile ca triunghiul, Carol, eşti ager, ai degetele lungi şi e un lucru bun că-i cu răbdare multă”.

Învăţam jocul clătirii pielii, de la tîmplă pînă la cea de pe grumaz, de la frunte pînă la ceafă. Aflam cum vin veştile proaste ori veselia, tristeţea ori cuvintele rele. Bunicul nu se înşela niciodată. Era „om de ştiinţă”. Dacă mi se clătea tîmpla stîngă urma veselia şi petrecerea. Aşa era. Dacă se clătea fruntea veneau cuvintele rele, pe care le răbdam, că alte stricăciuni nu se întîmplau.

„De unde ştii toate astea, bunicule?”, îl întrebam.

„Le ştiu pentru că am presimţiri”, îmi zicea.

Cînd am crescut, l-am întrebat mai cu adîncime: „Presimţiri, adică spaime, bunicule?”.

„Am eu ce am, Carol, dar ştiu”, mi-a răspuns.

„Unii, dacă ar putea, te-ar beli de viu”, ziceam.

„Din cioante şi din carne şi din altceva sîntem, de ce să mă conturbe cineva, Carol, am făcut vreun rău cuiva, gîndeşte-te bine”, zicea.

Înălţimile şi pădurea îmi erau prielnice. Din vîrf vedeam căile de intrare în Valea Limpedea, orice om, orice animal erau de mărimea furnicii.

„De pe înălţime se vede tot, dacă mergi prin pădure nu vezi nimic”, zicea bunicul.

La capăt de cărări avea adăposturi. Intrai printr-un loc, ieşeai prin altul. „Cînd eşti un om drept, Carol, trebuie să te păzeşti de alţi oameni, aici se doarme cu capul neînvelit, că e înălţime, e vîrf şi poţi vedea, poţi auzi, uită-te la butoiul acesta de tablă, l-am adus cu greu, damigeana şi sticla de un litru, mai uşor, borcanul acesta cu praf galben l-am purtat cu atenţie. În adăpost sînt tocurile astea de cauciuc, le-am cumpărat din Baia-Sprie de la evreul ce are prăvălia lîngă rîu şi lîngă piaţă, au legături cu vîrful piciorului prin dispozitiv, uită-te, le pui şi îi păcăleşti pe duşmani schimbîndu-ţi parcă sensul de mers pe care nu-l schimbi, Carol”, zicea bunicul.

În alt loc al pădurii ne opream la vechea vatră de foc unde tot timpul avea lemne tăiate, tigăi şi castroane de tablă ascunse, oglindă, brici şi săpunul pe care scria „Gheorghe Doja”. „Crema asta de faţă ţi-o dau ţie, Carol.” Scria pe tabla aia faină: „Fabricată în Italia”. Am dus-o acasă şi mi-am ţinut în ea radiera şi ascuţitoarea de creioane. Mergeam la şcoală şi mă întrebau cu toţii: „De unde o ai?”. „De la un “om de ştiinţă””, le răspundeam.

(va urma)