Ilarie Voronca și al său „Mic manual de fericire perfectă”

Vă propunem, în acest număr de vară al Literomaniei, la „Cartea săptămânii”, un volum puțin cunoscut al poetului avangardist Ilarie Voronca (pseudonimul lui Eduard Marcus – pseudonim ales de Eugen Lovinescu) – „Mic manual de fericire perfectă” (Editura Cartea Românească, 1973). Cartea are o istorie tristă (în ciuda titlului), ea fiind găsită pe masa de lucru a poetului după sinuciderea acestuia din 1946 – gest disperat provocat, pare-se, de o iubire neîmpărtășită. A fost tradusă în română și publicată de Sașa Pană, într-o ediție bilingvă, în 1973. Acest volum (neterminat, de altfel) este, prin urmare, ultimul al lui Ilarie Voronca, ediția din 1973 fiind, din câte cunoaștem, singura în limba română, și poate fi considerat un pandant al „Jurnalului sinuciderii”, apărut abia în 2016, la Editura Tracus Arte. Mai jos, reproducem „Cuvântul înainte” al autorului, în care acesta arată scopul micului său manual, dar o face într-un stil nu întotdeauna lipsit de ironie, el știind foarte bine că nu există „fericire perfectă”. Prin urmare, nici existența unui manual care să o descrie nu poate fi luată în considerare decât la modul himeric. Și totuși, credința lui Voronca într-o societate fericită, în care denivelările acute dintre clasele sociale vor dispărea prin accesul egal la resurse, nu poate fi contestată. De-aici, pe de altă parte, nevoia unei literaturi a fericirii (contraponderea „literaturii deznădejdii”), care să anuleze, printre altele, imaginea atât de comună a creatorului muritor de foame, al cărui unic țel nu pare a fi decât acela de a distra pe cei bogați și fericiți cu nefericirea celor năpăstuiți de soartă. În textul introductiv al acestui manual, Sașa Pană are dreptate, din acest punct de vedere, să considere cartea lui Ilarie Voronca drept „un imn, un argument de fermecătoare poezie pentru viață, pentru om, de adorație și de recunoștință pentru plantele, animalele și toate lucrurile mărunte sau mari în mijlocul cărora trăim și care pot fi, sunt – dacă le privim cu ochii poetului – izvoare neîntrerupte de fericire. Cel care a sfârșit atât de tragic – ne spune Sașa Pană în același text – a iubit viața și a trecut printre noi încrezător în virtuțile omului”. (Literomania)

Ilarie Voronca

Cuvînt înainte

(din volumul „Mic manual de fericire perfectă”)

Ce se va întîmpla cu literatura deznădejdii, care înflorește de secole, atunci cînd lumea va fi, în sfîrșit, fericită?

De pe acum mergem spre epoca în care fericirea majorității va deveni lege și dacă mai poate rămîne cumva o infimă minoritate nesatisfăcută, această minoritate, în cele din urmă, se va pierde în valurile uriașe ale mulțimilor fericite. În curînd, omul înțeles și iubit de semenii lui va fi regele acestor ținuturi.

Mă îndoiesc să fi existat cîndva un paradis pămîntesc. Dar am convingerea profundă că e pe cale să se înfăptuiască. Condițiile materiale formează elementele de bază ale fericirii. După îndepărtarea nedreptăților sociale, după distribuirea justă a efortului și a grijilor, bucuriile încetînd să mai fie privilegiul unei caste, nu va mai exista un singur om pe pământ care să nu se bucure, din plin, de viață. Mi se va spune: dacă reduci toate la problemele corpului, ce facem cu manifestările spiritului? Dorințele vagi, nostalgiile, regretele, remușcările, despărțirile, dragostea neîmpărtășită… și moartea. Voi răspunde că toate acestea (ca și bolile, delictele și crimele) nu sînt decît ecourile acestei proaste organizări materiale fizice, pe cale de dispariție.

Ceea ce e de nesuportat, în moarte, e caracterul ei accidental, violent, arbitrar. Or, în societatea fericită care se anunță, accidentul nu va mai exista. Moartea va veni fiecăruia la timpul lui, după ce va fi parcurs în chip normal tot drumul vieții. Ar părea absurd să afirmi astăzi că bolile — care sînt forme de dezechilibru social, ca și delictele și crimele vor dispărea într-o zi, Și că, la fel cu bolile corpului, maladiile sufletești, amărăciunile, tristețile, aspirațiile nedeslușite vor dispărea și ele.

Dragostea va cîștiga o lumină nouă. Chipul femeii va fi oglinda în care se va arăta surîsul bărbatului. Neliniștea, obsesia greșelii, teama că pierzi ființa iubită, gelozia, adulterul nu vor mai exista.

Ce lume plictisitoare ne proorocești! vor exclama unii. În același fel s-a susținut multă vreme că artistul, ca să creeze, trebuie să fie sărac, nenorocit, flămînd. Teoria aceasta a fost lansată de oameni bine îmbrăcați și bine hrăniți și aceiași privilegiați ar dori să continue să fie spectatorii nefericirilor altora. Ce interes ar mai prezenta o fericire unanim împărtășită?

Scriitorii și artiștii poartă o mare parte din răspunderea acestei înclinări a publicului către nefericire. Ei știau perfect, scriitorii, că oamenii nenorociți pe care îi descriau în poeziile sau în romanele lor nu le citeau niciodată operele. Aveau prea mult de furcă cu frigul, cu foamea, cu bolile nevestelor și ale copiilor lor, cu luptele împotriva patronilor sau a șefilor egoiști. Publicul acestor artiști era deci format din infima minoritate a privilegiaților. Ei creau pentru a distra cu nefericirea mulțimilor umane pe acești nababi instalați în locuințe somptuoase, cu mult timp liber. Dar trezeau ei oare cel puțin un sentiment de vină acestor stăpîni sau dorința să îmbunătățească condiția umanității? Deloc. Cititorii favorizați erau întăriți în credința că drept nu e decît ca ei să fie fericiți și ca mulțimile nenumărate să sufere.

Totuși, se pune problema să știm de pe acum ce fel de cărți va citi umanitatea fericită de mîine.

Căci mi se pare în afară de orice îndoială că operele pline de noroi, de dezgust, de grețuri, de complexe și de devieri sexuale ale vremii noastre nu vor trezi nici măcar interes de document. Scriitorii vor trebui deci să urmeze o altă școală decît aceea a nefericirii. Ei vor trebui, în cor cu toată omenirea, să clădească edificiul veseliei. Paginile care urmează sînt o încercare de carte a fericirii. Știu că, fiind eu însumi un fiu al generației nefericirii, am puține șanse să găsesc înțelegere la oamenii de mîine. Vreau însă ca această carte a mea să însemne un act de adeziune și de credință în această fericire a viitorului. Și ca ea să anunțe, chiar de astăzi, această fericire.

În foto: Ilarie Voronca – Portret în peniță de M.H. Maxy, 1924