Electra, Clitemnestra, Casandra…

„Pornirea-mi aprinsă mi-e nestăvilită,
Eu bine-mi dau seama…” (Sofocle, „Electra”)

Unul dintre cele mai cunoscute episoade care au urmat Războiului Troian este cel care prezintă soarta lui Agamemnon. Acesta, ajuns acasă victorios după zece ani de lupte, va fi ucis de soția sa, Clitemnestra, și de Egist, amantul acesteia, urmând ca mai târziu fapta să fie răzbunată de către Electra și Oreste, copiii lui Agamemnon. În „Odiseea” lui Homer, Egist e prezentat drept marele instigator, făcându-se vinovat mai întâi de seducerea Clitemnestrei, iar apoi de dorința nestăpânită de acaparare a puterii (și averii) regelui din Micene care condusese flota grecilor spre Troia. E drept că, în conformitate cu unele opinii exprimate mai mult în șoaptă de supușii lui Agamemnon, Egist avea și alte motive pentru planul pe care îl urzise, căutând el însuși răzbunarea, câtă vreme, cu ani în urmă, doi dintre frații săi fuseseră uciși cu cruzime chiar de către tatăl lui Agamemnon.

Câteva veacuri mai târziu, în „Orestia” lui Eschil, figura de prim-plan a acestei istorii va fi regina Clitemnestra, care, după ce își întâmpină aparent cu bucurie soțul reîntors triumfător acasă, îl ucide, aceeași soartă având-o „soția de taină” a acestuia, Casandra, pe care Agamemnon o adusese cu mândrie cu el, ca pradă de război de la Troia. Spre deosebire de Homer, Eschil a evidențiat, printr-o excelentă intervenție a corului, motivul pe care îl avea Clitemnestra pentru a pune la cale (și a duce la îndeplinire) astfel de fapte: ea nu putuse uita cum, înainte de a porni spre Troia, pentru a se bucura de ajutorul zeilor și de vânt prielnic, Agamemnon o sacrificase pe Ifigenia, fiica sa mai mare. Prestigiul lui Eschil va impune, astfel, versiunea aproape canonică a acestor evenimente, care vor determina un șir de răzbunări sângeroase și de suferințe ale personajelor implicate. Căci, în a doua parte a „Orestiei”, Electra și Oreste, reuniți după mulți ani, vor plănui, iar apoi vor pune în practică, răzbunarea tatălui lor, ucigându-i pe Clitemnestra și Egist (pentru ca în ultima parte a trilogiei, Oreste, urmărit de nemiloasele Erinii, să fie judecat, apoi achitat cu ajutorul lui Apollo). Atrași de subiect, Sofocle și Euripide vor relata (și rezolva) fiecare în felul său tensiunile din familia regală, precum și problema deloc simplă a răzbunării, iar viziunea lor, mai cu seamă în ceea ce privește construcția personajelor feminine, se va impune până în perioada Renașterii, ajungând, apoi, la dramaturgii secolului XX, precum Eugene O’Neill, Jean Giraudoux sau Jean-Paul Sartre. Iar dacă Electra lui Sofocle e opusul celebrei și generoasei Antigona a aceluiași dramaturg, protagonista mânată parcă doar de dorința de răzbunare din tragedia lui Euripide tinde, prin complexitatea psihologică pe care o demonstrează, dar și prin subtilele explicații pe care le oferă spectatorului, spre sfâșierea lăuntrică a unei eroine moderne, puse mereu sub semnul nevoii de acțiune și de transformare interioară.

Cunoscând perfect aceste detalii, scriitoarea britanică Jennifer Saint, asemenea altor autori contemporani, precum Colm Tóibín, cu a sa „Casă a numelor” (2017), ca să-l amintim doar pe el, se apropie, la rândul său, de povestea lui Agamemnon, a Clitemnestrei și a copiilor lor, marcați, cu toții, de un tragic destin. „Electra”, romanul pe care Saint, pasionată de mitologia greacă și specializată în scriere creativă, l-a publicat în anul 2022, propune o versiune sensibil diferită în privința detaliilor și motivelor pe care le au personajele de a acționa așa cum acționează în anumite circumstanțe – ele rămânând, în linii generale, cunoscute cititorilor. Aceasta pare a fi, de altfel, și principala dificultate pe care a trebuit s-o rezolve autoarea, câtă vreme accentele mai mult sau mai puțin evident realiste ale prozei sale și aplecarea sa spre analiza de factură psihologică au vizat, în romanul său de debut, „Ariadna”, publicat cu un an înaintea „Electrei”, încercarea de a prezenta cât mai convingător personaje mai degrabă apropiate ca psihologie de temerile și trăirile zilelor noastre (exemplul Ariadnei înseși fiind cel mai la îndemână), structural și funcțional diferite de schematismul adesea rigid al istoriei neamului lui Atreu de care se apropie acum Jennifer Saint. În plus, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că modelul orestic, atât de frecvent reluat, reimaginat și reinterpretat de scriitori din spații culturale diferite, în diverse perioade, a ridicat suficient de multe probleme oricui a încercat să-l repună în discuție. Astfel, pentru a reuși să echilibreze tonul, dar și teribilele întâmplări care au marcat familia lui Agamemnon, autoarea britanică oferă posibilitatea personajelor de a-și rosti chiar ele povestea, uneori cu accente dure, care ne duc cu gândul la picturile lui Goya – așadar, cititorul va avea în față atât versiunea Clitemnestrei, cât și pe aceea a Electrei și a Casandrei (relatate la persoana întâi). Perspectivele narative alternează și se succed pe parcursul cărții (care e împărțită în mai multe capitole, purtând drept titluri exact numele tragicelor protagoniste, „Clitemnestra”, „Electra”, „Casandra”).

Imediat după apariția acestui volum, unii exegeți au reproșat, fie și indirect autoarei faptul că, cel puțin în primele pagini, evenimentele relatate sunt asemănătoare până la identificarea completă cu modelul reprezentat de scrierile grecilor antici (Homer și marii tragici), întrebându-se, oarecum retoric, unde și-ar mai putea găsi locul vocea proprie a unui scriitor contemporan în acest context… Și e adevărat că perspectiva Clitemnestrei asupra sacrificării Ifigeniei și a momentelor tensionate care au premers plecarea flotei aheilor spre Troia se situează foarte aproape de ceea ce cititorul știe deja (mai cu seamă unele detalii privind circumstanțele în care Ifigenia ajunge în Aulis fiind parcă desprinse direct din tragedia lui Euripide). Dar, citite cu atenție la detalii, chiar și aceste prime pagini din „Electra” demonstrează că, aparent urmându-și îndeaproape predecesorii, Jennifer Saint întreprinde, de fapt, un original și îndrăzneț demers, constând în distanțarea în cheia pastișei de vechile modele canonice, nimic altceva decât făcuse, încă în perioada antică (chiar dacă, desigur, la alt nivel estetic), Euripide însuși în întreaga sa operă. În plus, dacă prezentarea sosirii Ifigeniei în portul unde vântul încetase să mai bată pare desprinsă direct din „Ifigenia în Aulida”, scriitoarea încearcă să satisfacă interesul cititorului contemporan pentru detaliile personale, umplând, cum s-ar spune, toate golurile din creațiile antice, și descriind scene petrecute între cei doi soți, Clitemnestra și Agamemnon, înainte de sacrificarea fiicei, dar și încercările disperate ale unei mame îndurerate de a-și salva fata.

Romanul rămâne, deci, convingător mai cu seamă în prezentarea elementelor de bază ale unei umanități surprise într-o situație-limită, a temerilor, revoltei, deznădejdii Clitemnestrei, a spaimei Ifigeniei care realizează că nimeni și nimic nu o mai poate salva, a frustrării Casandrei, ajunsă în casa lui Agamemnon ca pradă de război, dar pe care nu o crede nimeni – nici aici, așa cum nici la Troia natală nu o crezuse. La rândul său, Electra e un personaj uimitor și imposibil de prins într-o formulă ori definiție unică, semănând, pe alocuri, cu un soi de antică Ioana d’Arc, plină de patimă și nestăvilită, mânată de dorința de răzbunare și de justiție, în termenii pe care chiar ea îi definește. Mai puțin teatrală decât în piesele antice ori moderne care au pus-o în prim-plan, această nouă Electra impresionează, la rândul ei, în ciuda violenței unora dintre faptele sale, prin motivațiile atât de caracteristice adolescenței – o invidiază pe mama sa, de a cărei măreție se simte mereu pusă în umbră, e convinsă că dragostea Clitemnestrei o îndepărtează de fratele Oreste. Astfel încât pare mereu sfâșiată între tendințe opuse, dar exact acest detaliu o apropie foarte mult de însăși mama sa, pe care declară că o urăște și că vrea să o ucidă… Totul e spus cu o extraordinară intuiție a importanței aluziei și sugestiei, a limbajului ce are adesea un dublu sens, a descrierii reduse la esențe. Căci Jennifer Saint nu descrie războiul troian în detaliu, nici măcar urmările sale, ci descoperă elementele semnificative, care construiesc, pe nesimțite, o atmosferă unică, ce devine, astfel, cadrul de neuitat al romanului de față. Chiar dacă, e drept, pe alocuri unele lucruri par a duce cu gândul mai mult la peisajul anglo-saxon decât la cel al insulelor grecești…

Stăpânindu-și bine mijloacele stilistice și formulele de expresie, Saint, părând, pe alocuri, o demnă continuatoare a lui Euripide, descrie extraordinar scenele problematice ale istoriei descendenților lui Agamemnon. Autoarea are, apoi, un mod aparte de a umple diverse alte goluri din povestea antică, care, știm bine, nu preciza niciodată, de pildă, ce se întâmplase cu Oreste în timpul îndelungatei sale absențe de acasă. Saint are în vedere în acest roman mai mult decât simpla repovestire a unor consacrate secvențe mitologice sau intrate de multă vreme în patrimoniul cultural al umanității. Căci violența lumii contemporane reprezintă, în egală măsură, catalizatorul de care ea avea nevoie pentru a-și cristaliza viziunea artistică, folosind în mod creator numeroase evenimente ale zilelor noastre, trecute prin filtrul sugestiv al grilei mitologice. Sigur că, pe de altă parte, autoarea a urmat, în cartea de față, și propriul exemplu din „Ariadna” (2021), unde reușise să umple alte goluri dintr-o altă istorie celebră a spiritualității occidentale. Iar în acest punct, care, în mod simbolic, conectează cele două creații ale sale, Jennifer Saint a trebuit să rezolve și spinoasa problemă a modului în care, de-a lungul vremii, oamenii s-au raportat la ideile și credințele religioase. Căci, dacă vinovatul principal pentru matricid este, în cazul Clitemnestrei, zeul Apollo (care, știm bine, în tragedia lui Eschil realmente îi cere lui Oreste să ducă la capăt planul răzbunării), rămâne foarte puțin spațiu de manevră pentru analizarea psihologiei personajelor – care riscă să devină simple marionete în mâinile unor zeități nemiloase. Numai că, în „Electra”, ca și în „Casa numelor” de Colm Toibin, de pildă, zeii sunt, practic, absenți, apărând doar în secvențele în care sunt surprinse gândurile protagoniștilor. În acest fel, scriitoarea rezolvă și aparenta inadecvare între cele două planuri de bază ale textului – pe de o parte, intenția de a demitologiza povestea consacrată a lui Agamemnon, a Clitemnestrei și a Casandrei, iar pe de alta, de a utiliza mitul antic în întreaga sa complexitate arhetipală (mai cu seamă în ceea ce privește ideea conform căreia răzbunarea determină o altă răzbunare și tot așa, la infinit).

Construită asemenea unei extraordinare punți menite să aducă alături alegoria și realismul, „Electra” se impune atenției publicului cititor și prin capacitatea autoarei de a crea personaje feminine frământate de grave tensiuni interioare. Numai că, dacă în alte creații de acest gen descoperim o veritabilă aură mitică conferită existențelor unor femei aparent obișnuite, în „Electra”, procedeul e, practic, inversat, fiind umanizate tocmai figurile mitice ale casei lui Atreu, de la Clitemnestra la Agamemnon și de la Casandra la Ifigenia. Rezultatul va fi o poveste prin excelență omenească în cel mai deplin sens al cuvântului, o poveste despre iubire, trădare, gelozie, pierdere, singurătate și moarte, despre posibila salvare și despre primejdiile cu care fiecare dintre noi ne confruntăm, într-un fel sau altul, zi de zi, uneori chiar fără să ne dăm seama până la capăt.

Jennifer Saint, „Electra”, traducere și note de Irina-Marina Borțoi, Editura Litera, 2023