Fiara zace înlăuntrul ei veșnic trează. Permanent răzbat din exterior sunete, lumină, împrumută vibrația materiilor, tot ce poate asimila din apă, mirosuri și culori și adieri – toate acestea o țin în viață… Din interior, se mulează pe gânduri și amintiri, mutilându-le. Poate lua diverse chipuri și forme, își schimbă continuu consistența, ritmul, energia. Ada îi simțea trecerile și transformările, uneori de la o zi la alta, ba chiar de la prima oră a dimineții la prânz și apoi la timpul înserării, ori în intervale și mai mici, de minute ori secunde. Cel mai mult bestia înflorea după-amiaza, în anumite ore, când zgomotele vieții se diluau și se făcea suficientă liniște, iar spațiul interior se lărgea, căscând goluri care puteau fi repede cucerite, umplute, fără ca vigilența rațională să sesizeze vreo schimbare ori vreo intervenție în construcția eului interior. Norocul ei este că încă doarme aproape toată noaptea, destul de mult și de profund, de când se știe avusese somn bun. Își dăduse seama în acest fel ce bestii înfricoșătoare trebuie să hrănească insomniacii ori cei care adorm greu, căci fiara nu le dă pace, se zvârcolește, se agață, se contorsionează, forțează, bate din tentacule, strangulează bucuria și liniștea, împinge pereții luminii și mai ales murdărește mult în jur.
-Te-ai plictisit?
-Niciodată. Doar proștii se plictisesc.
Ada simțea de ceva timp că bestia începe să crească și să facă valuri negre și grele de mizerie, pe care e greu apoi să o cureți, e nevoie de mult timp și multă răbdare și tenacitate. Ca să respiri, trebuie să cureți în formă continuată, să nu iei pauză și să alungi cât poți gândurile și spaimele, fiindcă fiara crește din propria secreție și cu cât crește, cu atât produce în jurul ei nămoli și mlaștini înfundate, în care toate se târăsc și se înglodează și se îngreunează. Doar printr-un miracol se mai pot desțeleni și ușura lucrurile, mintea, sufletul și toate celelalte. Se temuse dintotdeauna de momentul sufocării, îl presimțise, se mișcase în jurul lui, îl aproximase, îl evitase cât putuse și apoi descoperise cu groază că era deja prinsă pe jumătate în vârtejurile de smoală și mâl greu, cu guri pestilențiale, încă suportabile, dar nu pentru prea mult timp. Bestia crescuse peste limitele tolerate, se instalase în toate cotloanele libere, se deghizase în speranță și autoamăgire și iluzie și dragoste chiar. Se prinsese ca un virus de pereții celulelor, se infiltrase în gândurile răzlețe și neatente, aruncase punți peste fisurile vechi ale logicii, desfăcuse flori parfumate și roz în pământul generos al sentimentelor uitate.
-Ce spui? Ce vrei să faci?
-Nimic, nimic, stau…
-La ce te gândești?
-Am impresia că îmbătrânesc, ar trebui să iau măsuri.
-Ce? Haha… să nu zici… botox?
-Nuu, nici vorbă. Nu asta.
-Dar?
-Bătrânețea este frumoasă dacă ești liber și sănătos. Vreau să fiu liberă.
-Era mai ușor cu botox.
-Ascultă, vreau să fiu singură o perioadă.
-La ce-ți folosește?
-Nu știu. Așa simt.
-Credeam că suntem împreună.
-Nu sunt împreună cu nimeni.
-Asta spui tu, dar eu cred că te înșeli.
-Se poate.
Încerca să-i găsească un punct vulnerabil, doar citise atâtea cărți cu făpturi fabuloase ucise printr-un șiretlic de un erou banal, care fusese doar norocos ori viclean ori bine sfătuit de alții mai înțelepți. Știind că bestia nu are prea multă minte, cu toate că este puternică și aparent invincibilă, autoregenerabilă, Ada este aproape sigură că va reuși să îi vină de hac, trebuie doar atenție și determinare și inteligență ascuțită. Ca în cazul oricărei victorii de acest fel, avea nevoie de găsirea momentului oportun, prinderea clipei în care îi va da lovitura de grație. O fascinase povestea lui Ulise care l-a învins pe ciclopul Polifem după ce îl îmbătase și îi scosese ochiul. Viclean, se declarase drept „Nimeni”, așa că, fiindcă n-au priceput, ceilalți ciclopi n-au sărit să-l ajute pe Polifem împotriva lui… „Nimeni”. Așa începuse și Ada, pornise să redenumească anumite spații cucerite de bestie, astfel încât aceasta să nu le mai recunoască și să le abandoneze. Nu mai recunoștea deloc dragostea, tocmai fiindcă dragostea era hrana preferată a fiarei, din ea creștea ca din apă, ca feții-frumoși în basmele românești. O perioadă șiretlicul funcționase, monstrul se repliase și ațipise risipit în câteva cotloane întunecate, părea împuținat, îmblânzit, destul de inofensiv, pus pe retragere, slăbit. Abia respira, se desfăcuse în fâșii subțiri. Dar Ada îi simțea încă suflul în cavernele adânci ale memoriei afective, așa cum vechii mineri simțeau „vâlva băii”, duhul care poate fi bun sau rău, care poate duce la moarte sau la descoperirea aurului din adâncuri. De „vâlva” asta se temea cel mai mult, fiindcă este imprevizibilă și izbucnește când te aștepți mai puțin și vine ca un pârjol sau ca o zână, și omul e fără scăpare în fața ei. Așa că supraveghea cu mare atenție cele mai mici schimbări atmosferice ale straturilor ei interioare, patrula fără milă de-a lungul coridoarelor în care îngropase în ziduri reci compasiunea, iubirea, emoția, plăcerea. Încerca să o reducă la minimum, citise undeva că greutatea bestiei, atunci când părăsește corpul uman, este de 21 de grame, că un doctor american stabilise acest fapt cândva la începutul secolului al XX-lea, apoi alți cercetători afirmaseră că sufletul uman este conținut de niște celule numite microtubuli, alții că poate fi explicat de neuroștiință etc. Evident, Ada nu înțelegea toate aceste teorii, dar era ferm convinsă, încă din adolescență, că sufletul este un ceva-cineva cu existență duală, spirituală și materială, iluzorie și concretă, divină și pământeană, un altoi fantasmatic plantat miraculos în pulberea cărnii, un hibrid greu de echilibrat.
-Să știi că te-am iertat.
-Am greșit cu ceva?
-Nu mai contează acum.
-Ba da, contează, e bine să știm cum stăm.
-Ar trebui să îți dai seama cu ce ai greșit. Să-ți amintești.
-Nu e cazul, memoria mea e fericită și cugetul meu e senin.
-Mă bucur pentru tine. Mă rog pentru tine.
-Lasă, vezi-ți de ale tale. Ești în depresie.
-Nu-mi permit să intru în depresie.
Liberă și crispată în același timp, Ada începuse să redenumească alte zone din care creștea monstrul, astfel încât „compasiunea” devenea „neîndurare”, „bucuria” devenea „seriozitate”, „plăcerea” – „epuizare”. Zâmbea cu satisfacție la fiecare nouă victorie, ca un vajnic lucrător la Ministerul Adevărului din romanul lui Orwell, manevra cu pricepere „nouvorba” și rescria istoria. Așadar, se poate și altfel de luptă, în trepte, cucerire treptată și păstrare a teritoriilor abandonate de inamic.
-N-ai înțeles nimic! Ești proastă! Ești proastă, fată!
-Nu sunt.
-Ești fraieră. Ești naivă.
-Poate.
-Ești credulă.
-Puțin.
-Habar nu ai pe ce lume trăiești!
-Știu foarte bine! E o lume atât de frumoasă! Noi o stricăm! E un paradis pe care ne străduim de atâta timp să-l devastăm!
-Paradis pe dracu’! Infern! Uită-te și tu dracu’ la știri! Oamenii sunt răi. Toți sunteți răi!
-Nu, sunt buni. Cei mai mulți. Altfel cum am putea?…
-Ești proastă.
Ada aude urlete înfundate, din ce în ce mai tare. Urlă un câine undeva, ca de moarte sau ca atunci când presimte zăpezile cele mari cu viscole. Urlă așa când îl închide proprietarul și rămâne singur, părăsit. Urlă de urât sau de urâciunea vieții. Acum probabil că a simțit bestia, care a crescut atât de mult că s-a revărsat peste marginile corpului ei, s-a târât pe scări și a ieșit în cartier. A speriat și câinele ăla, bietul de el, i s-o fi înfoiat părul și i s-or fi înroșit ochii de spaimă. Ada se gândește că toate tertipurile ei au dat greș, bestia trăiește. Dar măcar a plecat, a lăsat-o singură. Ar trebui să baricadeze intrarea în casă. Mai bine să se mute în altă parte, să iasă cu pălărie mâine, să nu o mai recunoască nimeni. Dacă se-ntoarce? O las să doarmă la ușă, dar aici n-o mai primesc. Ce bine, în sfârșit singură!
-Ada, deschide!
Scrie un comentariu