Avanpremieră

În buricul pământului (povestiri)

În buricul pământului e mai curând relatarea literară a unei dezrădăci­nări. Se regăsesc aici, într-o formă concentrată, toate elementele şi motivaţiile prozei mele ulterioare: plecarea din ţara natală, căutarea fericirii şi a libertăţii, sosirea într-o lume necunoscută şi noul dor, de data aceasta cel îndreptat spre ceea ce ai lăsat în urmă; şi mai ales, rezistenţa fiinţei umane în faţa vicisitudinilor vieţii.” – Cătălin Dorian Florescu

De la proza autobiografică În buricul pământului până la destinele paralele care se intersectează în preziua unui 11 septembrie, Cătălin Dorian Florescu explorează, pe parcursul a nouă povestiri memorabile, feluritele chipuri ale dezrădăcinării și dislocării. Aflate în cumpănă, personajele din centrul tuturor acestor istorii ilustrează, deopotrivă, rezistența în fața adversităților, fie ele exterioare sau lăuntrice. Povestirea intitulată Eu trebuie Germania din acest volum a fost distinsă, în noiembrie 2019, cu Premiul Întîi la Concursul Internațional de Literatură „Frontiere/Grenzen”, adresat scriitorilor din spațiul Alpilor.

„Celui care nu l-a descoperit încă pe Florescu ca povestitor i se oferă aici această șansă. Și cine așteaptă cu nesaț, ca mine, fiecare nouă apariție a lui Florescu e răsplătit cu delicatese, de pildă pentru a fi citite cu voce tare, noaptea, înainte de somn. Dar nu sunt istorii dulcege, ci texte care pot să devină întru totul vise. Iar apoi, cel care, asemenea mie, contaminat cu virusul Florescu, este de față la o lectură a maestrului va fi uluit. Nu doar de arta cuvântului, de vitalitatea autorului sau de prezența scenică, de apropierea de public, ci de izvorul aparent inepuizabil de povești adăpostit în el.”  – Gallus Frei-Tomic, literaturblatt.ch

„Povestirile din acest volum se pot citi independent una de cealaltă, dar și cât se poate de cursiv, grație scriiturii limpezi și talentului aparte demonstrat de C.D. Florescu. Cei care i-au citit romanele sunt familiarizați deja cu abilitatea lui de a spune povești memorabile, care se întind de-a lungul a întregi generații, continente și secole. Personaje și istorii care la prima vedere nu par să aibă nimic în comun sunt conectate și împletite de povestitor cu formidabilă măiestrie. Florescu dovedește cu această carte că stăpânește pe deplin tehnica prozei scurte. Cititorului i se oferă astfel o lectură agreabilă, care îl va răsplăti pe deplin.” – Literarische Monat

 

În buricul pământului (fragment)

15

NOI AM FOST CHIAR DE LA ÎNCEPUT NIŞTE BUNI emigranţi. Adaptaţi la obiceiurile locului, albi, pe deplin europeni în toate privințele. Am avut noroc. Nu se vede pe noi că suntem străini. Cel mult, se aude. R‑uri vibrante, topici greşite, articole greşite, caz greşit, accente greşite, lungi ăăăă‑uri până îţi vine în minte cuvântul potrivit, formule ajutătoare precum „chestia asta“ sau întrebarea „cum îi zice?“, cu o intonaţie mereu uşor exaltată. Dar elveţienii nu ne‑o iau în nume de rău, unora chiar chiar le plac R‑urile vibrante.

Problema e că n‑ai vrea să ieşi în evidenţă. Orice ieşire în evidenţă e un nu‑eşti‑de‑al‑nostru. O şedere permanentă într‑o zonă străină. Ilegalitate pe termen lung. Deja de 18 ani. Pauzele de gândire s‑au micşorat, vorbele se aşază mai repede pe limbă şi tot mai des eşti luat drept unul „de aici“. Ei bine, nu chiar cu totul „de aici“, dar tot mai rar „de acolo“. Din munţi, de exemplu. Din locuri unde şi R‑urile elveţienilor sunt vibrante. Puţină blândeţe, de dragul nostru, bună pentru limbile de emigranţi, pentru limba tatei, de exemplu.

Tata spune: „Cuvintele astea greu de rostit îmi dau multă bătaie de cap.“ Dar s‑ar putea socoti mulţumit. Aici, „la noi“ – în sfârşit spun „la noi“ –, limba este blândă în general. Aproape că nu există vorbe tari. Şi atunci ai putea să treci cu vederea cuvintele greu de rostit. Ai putea să te consideri de‑a dreptul fericit că o scoţi la capăt fără să ai nevoie de forţă. Oricum nu de mai multă forţă decât e nevoie ca să nu‑ţi pierzi răbdarea.

După 18 ani încă îmi mai potrivesc vorbele în gură, ca pe nişte perle pe care le scuip imediat. Când nu sunt sigur, vorbesc neclar şi îmi închipui că nu observă nimeni. Spui „te iubesc“ şi nu simţi nimic. Spui „te urăsc“ şi nu simţi nimic. Simţi abia când traduci totul înlăuntrul tău. În limba copilăriei. În limba în care tata înjura şi în care m‑a dorit prima fată. Dacă nici atunci nu mai simţi nimic, eşti pierdut.

PAŞAPORT DE REFUGIAT. ALBASTRU, CU DOUĂ  dungi cenuşii în colţul din dreapta sus. Când ai un asemenea paşaport – sau altul de‑o culoare nepotrivită –, încep problemele, încă de la consulat.

„Legitimaţie de străin, certificat de muncă, adeverinţă de asigurare medicală. Confirmarea rezervării unui spaţiu de locuit valabil pe toată perioada şederii şi apoi o declaraţie de la primărie, semnată de familia‑gazdă, privind asumarea tuturor cheltuielilor suplimentare din timpul şederii dumneavoastră în Franţa. Spital, pagube materiale în caz de accident şi aşa mai departe. Un extras de cont bancar actualizat. O lună de aşteptare, poate mai puţin. Cum? Mai aveţi întrebări? La asta nu pot să vă răspund, monsieur. Daţi‑vă la o parte, vă rog. Următorul, vă rog. Nu, monsieur, obţineţi mai întâi documentele marcate pe formular şi apoi veniţi din nou. Luaţi un număr de ordine, la parter, şi aşteptaţi să fiţi chemat. Poftim? Două fotografii, monsieur, nu patru. Poftim? Da, 80 de franci pentru o viză unică. Şi acum daţi‑vă la o parte, monsieur, blocaţi accesul. Ce vreţi să ziceţi? De ce nu ridic capul când vă răspund? Vă rog să vă daţi la o parte, monsieur.“

Am întrebat‑o pe madame de la ghişeu dacă nu vrea să ştie şi cât de lungă mi‑e scula. Poate o fi important, pentru Franţa. Întrebare adresată în franceză şi cu R‑uri vibrante. A ridicat capul, înlemnită. „Poftim, monsieur?“ Politeţe înainte de toate, madame. Politeţe, prin orice mijloace. Abia dacă rostisem bine întrebarea, că ceilalţi care aşteptau au şi început să râdă. În clădirea consulatului francez din Zürich s‑a răspândit un râs eliberator. Toţi cei care pricepeau puţină franceză râdeau.

M‑au dat afară şi au închis uşa masivă în urma mea. Am lovit‑o cu piciorul. Uşa s‑a întredeschis iar şi a apărut capul chel al unui bărbat. A spus: „Am să vă ţin minte, monsieur. N‑o să mai primiţi viză pentru Franţa. Puţină decenţă, monsieur.“

„Cine nu‑i decent aici?“, am răspuns şi, în spatele lui, i‑am văzut pe cei care râseseră mai devreme cum îşi bagă capul între umeri. „Şovini ce sunteţi“, am strigat, „pleşuvi şi şovini cu toţii“ – şi e util să se ştie că pleşuvia şi naţiona‑
lismul se aseamănă în limba franceză: chauve, chauvin. În mijlocul oraşului Zürich dădusem aşadar peste o graniţă bine ascunsă la etajul al doilea al unei clădiri inofensive. Umbli de colo‑colo şi te crezi în libertate şi dintr‑odată ea
dispare. Brusc începe să te doară şi spumegi de furie.

Cătălin Dorian Florescu, „În buricul pământului (povestiri)”, traducere din germană de Mariana Bărbulescu, Editura Humanitas, 2019 – fragment din povestirea „În buricul pământului”. Cartea se lansează la Gaudeamus (20-24 noiembrie 2019).

 

Despre autor

Cătălin Dorian Florescu

Cătălin Dorian Florescu

Cătălin Dorian Florescu (n. 27.08.1967, Timişoara) trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zurich, specializându-se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber-profesionist. A publicat romanele „Wunderzeit” („Vremea minunilor”, 2001), „Der kurzeWegnach Hause” („Scurtul drum spre casă”, 2002), „Der blinde Masseur” („Maseurul orb”, 2006), „Zaira” (2008), „Jacob beschließtzulieben” („Jacob se hotărăște să iubească”, 2011) și „Der Mann, der das Glück Bringt” (trad. rom. „Bărbatul care aduce fericirea”, Humanitas, 2016), apariții care s-au bucurat de o primire entuziastă în Elveția, Austria și Germania. Cărțile sale au fost traduse în mai multelimbi și este laureat a numeroase premii literare, printre care și prestigiosul Premiu german „Andreas Gryphius“ pentru întreaga operă (2018).

Scrie un comentariu