Pentru fiecare vine un timp de tranzit, când simte deodată că nu mai aparține epocii prezente, că viitorul se țese cu ochiuri mari de incertitudine, cu un orizont din ce în ce mai noros. Firesc, tot ce am trăit începe să cântărească mai greu, chiar obositor, ca un bagaj trist de care nu ne putem nici rezema, nici debarasa cu totul. Unii se întorc spre trecut ca spre unica salvare, dar vechea și iluzoria stabilitate a trecutului amăgește sufletul și întunecă proiecțiile curajoase spre viitor. Abia când ne regăsim forța, stabilitatea, încrederea, putem reconfigura un traseu nou, un proiect viabil. Tradiția și trecutul nu trebuie să devină cârjă, ci fundament pe care să crească ceea ce este abia ivit, încă nemanifestat cu forță și plenitudine. Nu trebuie să aruncăm lanțurile ruginite ale trecutului peste aripile translucide ale prezentului. Un copil nou-născut își duce mai departe străbunii, îi poartă pe toți cei dinaintea lui, chiar dacă nu îi știe și nu îi va cunoaște niciodată. O iubire nouă crește din lacrimile vechilor despărțiri și înflorește din arderile tainice. Un scriitor de azi are în spatele lui întreaga cultură română și prin el aceasta își continuă evoluția și existența și, când îl citim, sărbătorim în scrisul lui pe toți începătorii literaturii române, și pe boierii luminați, și pe mitropoliții vorbitori de atâtea limbi străine, și pe cei cu plugul și coasa, și pe eroi și pe trădători. La trecerea dintre ani, să ne amintim că datoria noastră este să privim către cei care vin, având conștiința că prin noi trăiește oricum trecutul. Sau, cum ar zice un autor studiat pe vremea mea, cultura/școala ce va să vină „n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor urmașilor voștri”. Să ne auzim cu bine!
Sumar Literomania nr. 391 (2025)
Scrie un comentariu