O femeie a aruncat vișinele din damigeana cu vișinată

O femeie a aruncat vișinele din damigeana cu vișinată în obor. Undeva în fundul curții, pe unde umblă orătăniile. Ce a urmat e straniu. Greu de povestit, deși chiar s-a întâmplat, nu e ficțiune. Încerc să pun în cuvinte istoria asta de câteva luni. Nu-mi iese. Scriu dimineața, după ce mă trezesc. Când n-am de ales și mă duc la muncă, mă gândesc la ea pe stradă și în metrou, până ajung la școală. Uneori chiar apuc să scriu câte ceva, așa, în drum. Cele mai frumoase rânduri le-am conceput azi, la intersecția dintre Schitu Măgureanu și Bulevardul Elisabeta: „Dimineața e un moment fast, de clar-obscur, dincolo de limpezimea minții stăruie umbrele nopții, se topesc în ea, așa cum se întâmplă cu tot ce trăim autentic. Nu poți să fii scriitor, dacă ai uitat cu totul neantul din care ai apărut. Trebuie să ți-l aduci aminte”. E mai bine să scrii umblând prin oraș. Dacă aș fi stat acasă, nu mi-ar fi trecut prin minte așa ceva. Ce aură poate avea un apartament situat pe Plutonier Ion Nedelcu sau Nedelcu Ion?!

Atât am apucat să scriu, pentru că s-a făcut verde. Când traversez strada, arunc telefonul în geantă, se poate întâmpla orice dacă nu ești atent la mașini. În metrou e simplu, altceva decât să ajungi la capăt de linie și să-ți amintești că trebuia să cobori la Izvor nu se poate întâmpla. Trebuie să-ți aduci aminte… O femeie a aruncat vișinele din damigeana cu vișinată în fundul curții. Aproape de o groapă săpată cu ceva timp în urmă pentru gunoi. Nu există serviciu de salubrizare în sat. Gunoiul se aruncă în gropi și se arde. Când nu se aruncă pe câmp. În jurul hăului larg de doi metri pe unu și adânc de cinci e un gărduleț din sârmă. Să nu cadă acolo găinile și cele câteva gâște.

Sună bine sau poate mi se pare. Contează? Eu sunt primul meu cititor. Nu și ultimul, nu fiți răi, am câțiva prieteni. Despre gâște e vorba, nu despre mine. Găinile au scăpat, stăteau mai mult în curtea vecină, pătrundeau acolo prin găurile din gardul vechi, cu șipcile măcinate de ploi și de alte intemperii. Au un fel de vocație a transgresării limitelor. Dorm, de când le știu, prin copaci. În schimb, gâștele se mișcă greu. Când găsesc niște vișine, le mănâncă. Nu pentru că au știut ce fac, doar pentru că în dimineața aceea au ajuns primele acolo, gâgâind și sâsâind. Femeia golise damigeana seara și, într-un mod cu totul neobișnuit, în dimineața aceea de vară ritualul micului dejun păsăresc fusese abandonat. Peste curtea năpădită de buruieni plutea o mireasmă îmbătătoare de alcool, dulceață și putreziciune. Gâștele erau lihnite de foame și-au început să caute.

Mi-a venit în minte nechemat acest stop-cadru în altă dimineață înaltă, de noiembrie, privind pe fereastra cabinetului Cișmigiul în ceață. Oare de ce nu ieșea femeia din casă? Evident că nu murise, pentru că nu s-ar mai putea întâmpla nimic. Doar dacă nu mergi pe varianta facilă a fantasticului. În acest caz, se poate întâmpla orice, oricând. Mă uitam la ceasul rotund de la intrarea dinspre bulevard și-am avut brusc senzația că se umflă, ajunge uriaș, se-nalță spre cer, o navă spațială romboidală cu ea și gâștele ei, privind prin hublou spre primăria Capitalei; primărița stătea la o fereastră în perfectă diagonală cu fereastra mea și le făcea cu mâna. Nu, nu murise. Pur și simplu, avusese una din acele dimineți când ți-e greu să te ridici din pat și dormise în neștire. Se întâmplă rar la țară, dar se întâmplă. Numai insomniacii au pierdut gustul acestui somn prelungit și binecuvântat.

Ei, și când a ieșit totuși din casă, ce-a văzut? Frumoasele ei gâște dormeau și ele într-un abandon desăvârșit aproape de groapa de gunoi. Întinse la pământ, cu ciocurile într-o parte. Nici vocea ei caldă, care le striga pe nume, nici muzica grăunțelor aruncate cu grație nu le-a putut smulge din labirintul lui Hypnos. Femeia le-a privit un timp și, cum n-a observat nicio mișcare mai vie, și-a amintit de gripa aviară. Nu mai era nimic de făcut. A plecat, s-a întors cu un copil, nu imediat, a mai trecut ceva timp, cât a făcut curat prin casă și prin bucătărie, a mai spălat odată vasele pe care le spălase aseară, a dat cu mătura prin toate odăile și pe afară, prin curte, și pe drum, pe lângă gard, așa scăpa ea de durere și de neliniște, apoi s-a-ntors cu un copil, cu o târnă și cu un lighean, a jumulit puful de pe gâște și l-a pus în lighean, a dus ligheanul în magazie, apoi s-a-ntors și a pus gâștele în târnă, ea a luat târna de o parte, copilul, de alta, și-au mers așa, cam legănându-se, spre gârlă, nu era departe. Au aruncat gâștele în apă, s-au întors cu târna goală.

Dacă își imaginează cineva că asta e totul se înșală amarnic. Ori n-a citit prea multă literatură, ori se grăbește să ajungă undeva. Sau vrea să-și mai piardă timpul pe Facebook, pe Instagram sau pe Twitter. Nu, nu s-a terminat. Niciodată nu se termină. Știți cum se spune, despre morți numai de bine. Să nu mai vorbim despre ei. Să nu mai scriem, să nu le mai scriem. Asta ca să ne vedem liniștiți de treabă. Doar că nu ne iese nimic ca lumea, dacă procedăm așa. Nu se știe ce se întâmplă cu ei, iar noi suntem datori să aflăm. Frământată de asemenea gânduri, am ieșit într-o vineri seara la plimbare cu o prietenă într-un loc cu apă; nu l-am ales întâmplător, se-nțelege. La fântânile arteziene din Piața Unirii (vezi foto sus). După ce am luat cina la un restaurant, am intrat prin niște magazine ca să se uite la rochii, deși n-aveam niciun chef, dar prietenia este un parteneriat, un contract simplu pe viață, așa cum ea trebuie să suporte povestirile mele care nu ies, pentru că nu-i destul neant în ele, eu trebuie să intru oricând într-un magazin. La sfârșit m-am așezat pe piatra de la fântâni și i-am zis așa. Îți poți imagina niște gâște jumulite, care se-ntorc singure de la gârlă și intră cu mare scandal într-o curte? Sigur, a spus, dar de ce?