Clasele de tortură și canonul

O să fiu onest din prima și o să trec direct la subiect: atât în generală, cât și la liceu, nu mi-au plăcut orele de literatura română. Asta eufemistic spus. În generală, ne frângeam degetele scriind după dictare comentarii interminabile, iar în liceu, am avut niște profesori plictisiți, blazați, cărora numai de literatură sau de elevi nu le păsa. Deh, dacă nu am avut profi măreți, m-am transformat într-un heităr al literaturii române. Am citit cele două articole publicate de Literomania despre „Baltagul” și, la un moment dat, m-am întrebat ce naiba aș scoate din programa școlară dacă aș fi ministru al învățământului (nu că ar interesa pe cineva ce aș face eu, un biet anticar, dacă aș fi ministru al învățămintelor; pardon, al învățământului!). Cam tot, dar aici mă rezum la câteva „capodopere” ale literaturii române:

Ce dracu’ e cu nuvela aia „La vulturi”, chiar că nu am înțeles nici până-n ziua de azi. „Nuvela «La Vulturi!» este o admirabilă sinteză a suferințelor milenare ale poporului român” – așa sună începutul unui text despre nuvela lu’ Gala Galaction. Dacă s-ar fi spus că o proză despre hemoroizi este „o admirabilă sinteză a suferințelor milenare ale românilor”, mai că aș fi crezut!
Nesuferită mi-a fost și nuvela aia a lu’ Negruzzi. Ăsta chiar nu știa să scrie chestii mișto, horror. Păi Lăpușneanu tot tăia capete, dar autorul se ferește de detalii ca dracu’ de tămâie. Adică trebuie să te îngrozească ideea în sine, credea el! Mai bine citesc un Stephen King! Sau, și mai bine, un Poe!
O altă nuvelă nesuferită e „Fefeleaga”, scrisă de nesuferitu’ ăla de Agârbiceanu. „Dii, Batore” în sus, „Dii, Batore” în jos. Cam atât am reținut. Cred că un film porno cu un protagonist pe care să-l cheme Bator ar fi cu muuuult mai interesant! Cu bici și cu tot tacâmul! A, da, și aș vrea să o văd pe Fefeleaga îmbrăcată într-un costum d-ăla de latex, cu un bici în mână, lovind fundu’ lu’ Bator.
Ei bine, parcă „Baltagul” nu a fost atât de nașpa de citit, în ciuda altoirilor retrăite prin rememorare de Vitoria. Da’ romanele alea istorice ale lu’ Sadoveanu te termină de nervi. Zici că-s filme de Sergiu Nicolaescu (avant la lettre), da’ scrise pe hârtie. Plictiseală cu iz de patrotism mucegăit!
„Ion” este un roman pe care l-am început de trei ori și de tot atâtea ori l-am dat dracu’ de la pagina 30. Să vedem ce spunea G. Călinescu despre unul dintre personajele romanului – e vorba despre Ana, nevasta nefericită a lui Ion (bătută atât de soartă, cât și de Ion): „Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei de la țară, nu“. Hăăăă? Wtf!
În fine, „Moromeții” lu’ Preda a fost, pentru mine, un coșmar. Și când te gândești că s-a făcut acum și „Moromeții 2” (filmu’ adică). Hăăă? Wtf!

Aș spune mai multe despre „capodoperele” prezente în canonul literaturii române, da’ mă enervez degeaba. Nu mai am bac de luat (că l-am luat și p-ăla, în cele din urmă), nu mai am examene la facultate (că le-am dat și luat și pe ele). Probabil că vă întrebați cum. Și eu mă întreb același lucru, mai ales după ce am trecut prin clasele/camerele de tortură ale învățământului românesc postrevoluționar.