Ingeborg Bachmann – o vină imposibil de depășit

În 2017, la Editura Humanitas Fiction, într-o foarte bună colecție de poezie –coordonată de poeta Denisa Comănescu –, a apărut volumul „Voi, cuvinte. 101 poeme antume și postume” de Ingeborg Bachmann (traducere din germană de Ana Mureșanu și Ramona Trufin), volum recomandat de Literomania. De altfel, tot la Humanitas Fiction, în 2007, a apărut o altă carte de Ingeborg Bachmann – romanul „Malina”, publicat inițial în 1971, cu doi ani înainte de moartea lui Bachmann într-un incendiu, roman devenit încă de la apariție un bestseller și ecranizat în 1991 de Werner Schroeter, cu Isabelle Huppert în rolul principal și cu un scenariu de Elfriede Jelinek.

În ceea ce privește poezia lui Ingeborg Bachmann, înaintea volumului de la Humanitas Fiction din 2017, există în limba română, din câte cunosc, un singur volum: „Fără delicatese” (traducere de Ana Mureșanu, Colecția „Orfeu”, Editura Univers, 1981). Poezia lui Ingeborg Bachmann nu a fost ratată nici de Ștefan Aug. Doinaș, în antologia sa din 1988, „Atlas de sunete fundamentale”, unde Bachmann încheie, de altfel, șirul poeților surprinși de antologator.

Născută în 1926, în Austria, Ingeborg Bachmann a debutat în 1953, cu „Die gestundete Zeit” („Timp amânat”), pentru ca în 1956 să publice cel de-al doilea volum de versuri, „Anrufung des Großen Bären” („Invocarea Ursei Mari”). La 27 de ani îi apărea, iată, primul volum de poezie, iar la 30 de ani, cel de-al doilea. Nu miră, așadar, că Bachmann a devenit peste noapte un fel de pop icon – interviuri, apariții TV, premii literare. Cu toate acestea, cota scriitoarei austriece va crește, în S.U.A. cel puțin, de-abia în anii ’80, prin interpretările și perspectivele feministe asupra prozei sale.

Poezia lui Bachmann, în schimb, s-a impus într-o perioadă de criză, într-un spațiu cultural – cel de limbă germană, desigur – aflat în căutarea unui limbaj literar novator, capabil să exprime traumele exterioare, dar și interioare, care au marcat o generație trecută prin ororile războiului și care, în anii ’50, spera într-o reînnoire vindecătoare, în ciuda scepticismului unui, de exemplu, Theodor Adorno, care se întreba dacă mai e posibilă o literatură după momentul Auschwitz. Mulți dintre scriitorii care au frecventat Grupul 47 (Gruppe 47), printre care și Ingeborg Bachmann, Paul Celan sau Hans Magnus Enzensberger, au mizat – neavând, ce-i drept, prea multe opțiuni – pe o reîntoarcere la poetica de început de secol XX, dominată de experimentalismul avangardelor, cu o focusare specială pe ceea ce am putea numi hermetismul, fragmentarismul, laconicul, ba chiar și „haosul” din expresionism și suprarealism. Toate aceste elemente sunt prezente și în poezia lui Ingeborg Bachmann, mai ales în cea din ultima perioadă.

Poezia lui Ingeborg Bachmann s-a impus într-o perioadă de criză, într-un spațiu cultural – cel de limbă germană, desigur – aflat în căutarea unui limbaj literar novator, capabil să exprime traumele exterioare, dar și interioare, care au marcat o generație trecută prin ororile războiului.

Antologia de la Humanitas Fiction, „Voi, cuvinte…”, este împărțită în două secțiuni, prima parte fiind formată din poemele publicate antum, iar cea de-a doua parte – din poemele apărute postum, multe dintre acestea neterminate, fragmentare. În poemele din „Timp amânat”, volumul de debut din 1953, tonul este unul sumbru, pesimist, cu accente pe alocuri revoluționare. Culpabilitatea scriitoarei legată de vina părinților, în special a tatălui, care a fost membru în Partidul Național-Socialist din Austria, planează ca o umbră întunecată peste versurile din „Timp amânat”, dar și peste o parte din cele din „Invocarea Ursei Mari”, vină accentuată și de relația cu Paul Celan, consumată într-o primă fază în 1948, reluată apoi în 1957, pe cei doi despărțindu-i în mod iremediabil, credea Celan, o traumă istorică, cea a persecuțiilor naziste, traumă străină lui Bachmann.

Poemul „Solie”, de exemplu, ilustratează foarte bine tonalitatea, ca s-o numesc așa, a volumului din 1953: „Din căldura de stârv a tindei cerești răsare soarele/ Acolo nu stau cei nemuritori,/ doar cei căzuți, pe ei îi auzim,// Iar strălucirii nu-i pasă de putrezire, Dumnezeirea noastră,/ istoria, ne-a tocmit o groapă,/ din care nu e rost de înviere”. Sau, ca să dau un exemplu și din cel de-al doilea volum, poemul „Curriculum vitae”, un adevărat manifest poetic, reia, de asemenea, motivul acestei vinovății lăsate moștenire de părinți, dar și al căutării limbajului potrivit pentru a reda nu numai trauma individuală, ci și pe cea colectivă, de după cel de-Al Doilea Război Mondial (obsesie care, de altfel, i-a marcat traseul poetic și lui Paul Celan): „Și mamele noastre au visat/ la viitorul bărbaților lor,/ i-au văzut puternici,/ revoluționari și solitari,/ și după ruga din grădină,/ aplecați peste buruiana în flăcări,/ mână în mână cu limbutul/ copil al dragostei lor. Tatăl meu trist,/ de ce ai tăcut atunci/ și nu ați gândit mai departe?// […] O, de nu mi-ar fi frică de moarte!/ De-aș avea cuvântul,/ (de nu l-aș rata),/de n-aș avea scaieți în inimă,/ (de-aș face să răsară soarele),/ de n-aș avea lăcomie în gură,/ (apa sălbatică de n-aș bea-o),/ de nu mi-aș ridica pleoapele,/ (n-aș fi văzut funia)”.

În volumul din 1956, „Invocarea Ursei Mari”, tonul devine totuși mai luminos, imnic chiar, în invocarea peisajelor din sudul Italiei, poeta îmbinând, cum bine sesizează în prefață Ramona Trufin, „structura topografic-autobiografică (axa orizontală) cu mișcarea verticală, determinată de memoria istorică, literară și lingvistică”. Tonul revoluționar nu dispare, deși țelul căutării este iubirea. Revoluțiile din poemele lui Bachmann sunt delicate, dar și dure în același timp: „Tu spui: alt spirit pe tine contează…/ Nu-mi explica nimic. Eu văd salamandra/ trecând prin orice foc./ Nici un fior nu o alungă și nimic nu o doare.” („Explică-mi, iubire”)

La sfârșitul anilor ’50, poemele devin mai scurte, mai concentrate, pentru ca, începând din 1961, Bachmann să declare în diverse interviuri că a renunțat la poezie în favoarea prozei. Totuși, scriitoarea austriacă nu a renunțat la poezie, iar partea a doua a antologiei „Voi, cuvinte…” cuprinde tocmai poemele din perioada 1962-1964, scrise în diverse orașe (Zürich, Berlin sau Roma), și grupate de Ana Mureșanu și Ramona Trufin sub titlul „Nu știu o lume mai bună”. Tonul acestor ultime poeme este din nou unul sumbru. Ca laitmotiv apare durerea – durere fizică, durere existențială (prin ratarea unui sens). Viața devine un spital cu pereți albi prin care medici și asistente în halate albe se plimbă încontinuu, neputincioși în fața suferinței. Morfina este ineficientă – durerea a săpat prea mult în carne și în suflet. Arta este descrisă ca o simplă „afacere murdară de cuvinte”. Singura posibilitate de evadare rămâne moartea: „ca să faci bine din rău, e nevoie doar de un cuvânt/ ca să nu simți răul, e nevoie de moarte”. („Alla piu umile, alle piu umana, alla piu sofferente”)

În 1973, la trei ani după moartea lui Paul Celan – care s-a sinucis aruncându-se în Sena –, Ingeborg Bachmann își găsește sfârșitul într-un spital din Roma, în urma rănilor cauzate de un incendiu izbucnit în locuința sa. În primăvara aceluiași an, murise și tatăl ei, cel a cărui vină poeta o purtase o viață întreagă. Au rămas doar cuvintele, ordonate în stilul unui „expresionism temperat”, ca să-l citez pe Ștefan Aug. Doinaș, cel care a remarcat, de asemenea, că Bachmann a reușit să învingă în arta lirică „ceea ce – din nefericire – n-a reușit să biruie în viață”: „progresiva destrămare interioară a eului psihic și social”.

Ingeborg Bachmann, „Voi, cuvinte. 101 poeme antume și postume”, traducere din germană de Ana Mureșanu și Ramona Trufin, Colecția „Poezia”, Editura Humanitas Fiction, 2017

Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere

Anul acesta, pe 17 mai, s-au împlinit 105 ani de la nașterea poetului Geo Dumitrescu (1920-2004), ocazie cu care reiau ...

Susține jurnalismul cultural independent

Despre autor

Raul Popescu

Alte articole

Scrie un comentariu X

Newsletter