Cronici Nr. 206-207

Aleš Mustar. Poezie și ironie

Reach content for Google search „ales mustar”, „rodica grigore”, „ironie”




Destul de puțin cunoscută până acum în România, poezia lui Aleš Mustar reprezintă o veritabilă revelaţie. Nu numai deoarece prin intermediul versurilor acestui scriitor cititorul descoperă deodată o altă faţetă a literaturii slovene, ci şi pentru că Mustar demonstrează, încă de la primele volume publicate, că este pe deplin capabil să se detaşeze de toate influenţele pe care le-a suferit, pe care şi le asumă, dar de care se şi desprinde pentru a-şi afirma originalitatea. Iar dacă unele dintre aparițiile editoriale ale ultimilor ani demonstrează fascinația scriitorilor sloveni pentru strategiile livresc-postmoderne, dacă ar fi să amintim aici doar exemplul lui Evald Flisar și al romanului său, „Observatorul” (2009), apărut în limba română în 2017 (tot în excelenta traducere a Paulei Braga Šimenc, cea care semnează și tălmăcirile poemelor din cartea de față), Mustar se individualizează prin preferința pentru elaborate strategii ale ironiei, ce implică permanentul recurs la parodie și pastișă.

 

Poetul încearcă să înţeleagă enigma tuturor dilemelor nerezolvate şi a tuturor întrebărilor lăsate încă deschise şi să dea, în acest fel, sens existenţei, să îmbogăţească relaţiile interumane sau pe cele de familie, punând mereu totul în termeni generali, în fiecare manifestare a individului putând fi citită, deci, una a întregii umanităţi.

 

Privită în acest context, poezia lui Aleš Mustar reprezintă încă o fereastră deschisă spre un spațiu cultural ce merită cu adevărat explorat. Născut în anul 1968, la Ljubljana, afirmat atât ca poet, cât și ca eseist și traducător, foarte bun cunoscător al literaturii române, având un doctorat obținut la Universitatea din București, scriitorul uimește și cucerește cu fiecare volum publicat. Evoluţia creaţiei sale întruchipează un proces complex de decantare a sensurilor şi de lărgire a orizonturilor – chiar dacă temele rămân, în linii mari, aceleaşi, așa cum le regăsim în volume precum „Interpretări (ne)autorizate” (2005) sau „Vârsta mijlocie” (2017), din care sunt selectate poemele traduse în cartea de față. Trecerea timpului, iubirea, arta și semnificațiile sale ori locul și rolul artistului în lumea contemporană sunt preocupările constante ale lui Mustar. Dar abilitatea poetului de a le exprima creşte progresiv, poezia devine, în ciuda aparentei sale accesibilităţi, un mesaj profund, metaforele sunt tot mai elaborate, iar perspectiva lirică tinde să evalueze chiar limitele eului şi raporturile complicate ale acestuia cu lumea exterioară. De asemenea, chiar dacă vocea lirică de la începuturi pare a fi ceva mai timidă, deşi e de pe acum ironică (iar ironia va caracteriza întreaga poezie a lui Mustar!), deplina maturitate dezvăluie și un nivel profund, cu accente meditative (evidente sau subtextuale), dovadă a încercării mereu reluate a poetului de a găsi acel cuvânt care să poată exprima tot adevărul.

Aleš Mustar ştie cum să se folosească de aproape orice pentru a crea o mare poezie. O însemnată parte a creației sale se inspiră din mici întâmplări cotidiene şi, chiar dacă includerea în text a unor elemente aparent banale poate părea simplă anecdotă situată sub semnul colocvialismului, sensurile sunt, de fiecare dată, nuanțat prezentate, dezvăluind o artă pusă în acord cu o modalitate ludică de structurare a mesajului, astfel încât, cel puţin la prima vedere (ori interpretare!), totul să pară perfect inteligibil: „După o serată literară reuşită,/ de treisprezece ori formez greşit codul PIN/ şi în cele din urmă blochez telefonul./ O voce fermecătoare de femeie mă avertizează/ că nu sunt disponibil.” Numai că, în fiecare poem, concretul conduce la abstract, zâmbetul iniţial devine meditaţie asupra problemelor esenţiale ale existenţei sau ale poeziei, iar fiecare situaţie particulară ne îndreaptă spre sensurile universale: „Şi noi, draga mea,/ cui vom lăsa roadele operei noastre?/ Să rămânem sterili în numele artei?/ Vino, să te sărut,/ Pentru ca viaţa noastră să rămână in medias res poezia.” Lirica sa devine, în acest fel, una a descoperirii, fie că e vorba despre implicaţiile trecutului (național sau personal) întrevăzut printre elementele moderne ale universului înconjurător, fie despre lucrurile esențiale ce se ascund uneori sub masca vitezei ce domină lumea de azi.


Citește și Despre muzică și singurătate

 


Dar arta lui Mustar constă şi în aceea că poetul nu-şi prezintă revelaţiile cu înălţimea tonului ce caracteriza în mare măsură discursul liric al secolului XX. Poetul nu încearcă niciodată să convingă cititorul că el este cel care a descoperit adevărurile existenţei şi nici (cu atât mai puţin!) să le prezinte pe acestea ca fiind absolute. Slovenul ştie să-şi tempereze atitudinea şi să plaseze multe dintre textele sale sub semnul unui relativism excelent dozat şi al unui scepticism de substanţă, care nu se risipeşte, însă, niciodată în cinism sau nihilism: „Prea e mare doza de inspiraţie, îmi spun,/ fă mai curând o faptă bună,/ întorc capul şi mă adresez bătrânului,/ simt o mulţumire fără margini,/ sunt Caritas în persoană,/ deschid cartea de înţelepciune bipedă,/ ascult, ascult.”

Universul liric al lui Aleš Mustar este populat cu speculaţii metafizice ascunse cu mare grijă sub aparenţa celor mai obişnuite elemente, semn definitoriu al convingerii autorului că adevăratele revelaţii se găsesc doar în actele fundamentale ale experienţei sau chiar ale vieţii omeneşti de fiecare zi. În întreaga sa creație va domina, deci, o veritabilă dialectică a scrutării de sine, exprimată de fiecare dată prin intermediul poemului doar aparent epic şi prin asumarea unor roluri (sociale) de către poetul care îşi părăseşte tot mai frecvent turnul de fildeş pentru a învăţa cum să trăiască cu adevărat. Eul poetic se dezvăluie, de aceea, a fi uneori înspăimântat de cuceririle tehnicii, văzută drept caracteristică esențială a unui univers exterior ostil. Poetul încearcă să înţeleagă enigma tuturor dilemelor nerezolvate şi a tuturor întrebărilor lăsate încă deschise şi să dea, în acest fel, sens existenţei, să îmbogăţească relaţiile interumane sau pe cele de familie, punând mereu totul în termeni generali, în fiecare manifestare a individului putând fi citită, deci, una a întregii umanităţi. Confesiunea, când ameninţă să devină prea personală, este blocată prin ironie sau autoparodie, însă crizele contemporaneităţii nu apar, chiar tratate în acest fel, mai puţin convingătoare decât acelea exprimate de lirica unui Umberto Saba, de pildă: „Plimbându-mă pe dealul Golovec, când văd o veveriţă pe o creangă,/ mă gândesc imediat la unul dintre parcurile marilor oraşe./ O privesc atât de atent,/ că nu mă uit pe unde calc,/ aşa că mă împiedic de o rădăcină/ şi cad./ Dar nici această căzătură nu mă face/ să fiu conştient de firavele mele rădăcini ţărăneşti./ Când ajung acasă,/ va trebui să-l rog pe tata/ să mă ajute să bat un cui în perete pentru o fotografie de familie./ Iar o să-mi fie frică, aşa cum mi-a fost toată viaţa,/ să nu-mi dea din greşeală cu ciocanul peste degete/ şi să mă pedepsească astfel pentru proiectul lui de viaţă eşuat.” T.S. Eliot afirma că poeţii, scriind de fiecare dată despre ei înşişi, vorbesc despre epoca în care trăiesc, privită în ansamblu, iar unul dintre elementele cele mai caracteristice ale creației lui Aleš Mustar este tocmai acela că, deși pornește adesea de la aspecte aparent neînsemnate şi din evidenţierea prozaismului cotidian, semnificaţiile sunt general umane.

Un alt aspect important este preocuparea explicită a autorului pentru cuvântul poetic şi pentru multiplele sale sensuri. Nu e vorba doar despre neliniştea sau neîncrederea în valorile perimate ale societăţii care se îndreaptă spre tehnicizarea excesivă şi care defineşte începuturile sale literare, ci mai ales despre căutarea înfrigurată a nuanţelor celor mai subtile ale limbajului poetic, semn al încrederii creatorului în capacitatea sa de a-i intui secretele şi a le da glas şi formă în poeme care parcă se adresează tuturor simţurilor – şi rămân deschise în faţa tuturor sensurilor. Nu întâmplător, cuvintele şi esenţa poeziei sunt temele majore ale unor texte reprezentative ale lui Mustar, cum ar fi, de pildă, „Depresie”: „Cum să nu fiu mohorât,/ dacă trebuie ca bărbat între două vârste să aştept/ să mi se coacă versurile,/ în timp ce/ lumea devine tot mai ştiinţifico-fantastică./ Sunt atât de apatic,/ încât nici nu mai simt/ cum vibrează telefonul mobil în buzunarul pantalonilor.” Aici, nevoia acută de a spune totul (şi de a spune totul în cel mai adecvat mod cu putinţă!) se opune conştiinţei pe care creatorul însuşi o are cu privire la imperfecţiunile inerente ale comunicării. Atitudinea scriitorului se remarcă prin onestitatea recunoaşterii unor probleme cel puţin aparent insurmontabile, dar şi prin sforţarea permanentă de a le depăşi. Instrumentele de expresie sunt mereu evaluate şi în fiecare clipă repuse în discuţie, dar asta nu înseamnă altceva decât repunerea în discuţie a poeziei – însă nu în sens depreciativ, ci tocmai pentru ca, în acest fel şi prin intermediul acestui demers doar aparent distructiv, adevăratul lirism să-şi poată exprima potenţialităţile şi să-şi poată demonstra forţa regeneratoare: „Să fie asta menirea poetului?/ Câtă aparentă decenţă necesită o lume indecentă?/ Nu ştiu, oare să renunţ,/ să mă urc pe cel mai apropiat deal/ să mă uit la zăpada proaspăt căzută/ sau mai bine să schimb canalul,/ de aia sunt azi/ atât de-al naibii de depresiv.”

[…] Scriitorul sloven convinge de fiecare dată și pentru că are curajul de a concepe poezia ca pe o fundamentală legătură între marele univers exterior şi fiinţa umană şi, deopotrivă, ca pe o punte menită a facilita comunicarea între oameni. Poemul devine, astfel, dublul universului, incluzând existenţa individuală în marea curgere a timpului. Sau, după cum scrie Aleš Mustar, „printre trunchiurile pădurii cereşti,/ îngenunchind în faţa titanului unei arte noi,/ mă rog pentru o minune:/ ca nava de aici/ să devină Arca lui Noe a noastră.”

 

Fragment din Prefața volumului „Portret al artistului între două vârste. Antologie de versuri” de Aleš Mustar (traducere din limba slovenă de Paula Braga Šimenc, Prefață de Rodica Grigore, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021)

 

Susține Literomania

Despre autor

Rodica Grigore

Este conferențiar (disciplina Literatura comparată) la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; doctor în filologie din anul 2004. Volume publícate: „Despre cărți și alți demoni” (2002), „Retorica măştilor în proza interbelică românească” (2005), „Lecturi în labirint” (2007), „Măşti, caligrafie, literatură” (2011), „În oglinda literaturii” (2011, Premiul „Cartea anului”, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România), „Meridianele prozei” (2013), „Pretextele textului. Studii și eseuri” (2014), „Realismul magic în proza latino-amerieană a secolului XX. (Re)configurări formale şí de conținut” (2015, Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată” din România, Premiul G. Ibrăileanu pentru critică literară al revistei „Viața Românească”, Premiul „Cartea anuluì”, acordat de Filiala Sibiu a U.S.R.), „Călătorii în bibliotecă. Eseuri” (2016), „Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană” (2018, Premiul „Șerban Cioculescu”, acordat de revista „Scrisul Românesc”), „Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici” (2020). Traduceri: Octavìo Paz, „Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă” (2003/2017), Manuel Cortés Castañeda, „Oglinda Celuilalt. Antologie poetică” (2006), Andrei Oodrescu, „Un bar din Brooklyn. Nuvele şi povestiri” (2006, Premiul pentru Traducere a1 Filialei Sibiu a U.S.R.). A coordonat şi a realizat antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Siblu, în perioada 2005-2012. A publicat numeroase articole în presa literară, în revistele: „Euphorion”, „Observator Cultural”, „Saeculum”, „Scrisul Românesc”, „Viața Românească”, „Vatra” etc. Colaborează cu studii, eseuri şi traduceri la publicații culturale din Spania, Mexic, Peru şi Statele Unite ale Americii. Face parte din colectivul editorial al revistei „Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute” de la New York.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.