În februarie, sărbătorim iubirea de două ori. Mai întâi, de Sfântul Valentin (14 februarie), o sărbătoare importată, dar care a devenit deja o obișnuință. A doua oară, de Dragobete (24 februarie) – de această dată, o sărbătoare tradițională românească. Între aceste două repere ale lunii, vă propunem 10 povești de iubire – din literatură și nu numai – despre care s-a scris, de-a lungul timpului, în Literomania. Vă invităm să le (re)descoperiți. Lectură plăcută! (Literomania)
1. „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle
(Scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea)”
(Ediție îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol-Illias, Polirom, 2000)
Corespondența inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle face dreptate în egală măsură celor doi protagoniști. Dacă până prin anii 2000, se cunoșteau doar 66 de scrisori, unele măsluite, pare-se, de Octav Minar, dintre care 48 îi aparțineau Veronicăi și doar 18 lui Mihai Eminescu, ceea ce a dus la teoria asaltului amoros venit dinspre Veronica Micle, iată că, prin această ediție de scrisori inedite (apărută în 2000), lucrurile s-au echilibrat, dat fiind că cele mai multe scrisori îi aparțin lui Eminescu și nu Veronicăi Micle. În plus, în aceste epistole avem un Eminescu îndrăgostit, dar strivit de boală și muncă, și o Veronică de asemenea îndrăgostită, dar măcinată de griji – avea doi copii –, de o nesiguranță atât financiară, cât și amoroasă (iubirea celor doi era una la distanță, foarte rar consumată prin întâlniri).
„Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, volumul care conține corespondența inedită Eminescu-Veronica Micle, poate fi citit pur și simplu ca un roman epistolar de dragoste, în spatele căruia o simțim, în calitate de discretă voce din off, pe Veronica Micle, cea care a datat scrupulos, cu cerneală violet sau cu creionul, aproape fiecare scrisoare primită de la Eminul ei iubit. S-ar putea spune că povestea iubirii dintre cei doi este spusă într-un anume fel doar pentru că Veronica a avut grijă nu numai să dateze scrisorile, ci și să noteze, așa cum se întâmplă cu epistola din 4 aprilie 1880, amănunte ca „Aici a încetat (M. Eminescu, n.m.) de a-mi mai scrie și ne-am certat rău. Am rămas certați de la 9 april 1880 până la 23 Decembrie 1881 când am venit la București la [H]otel Regal și m-am întâlnit cu el la Cameră”. Da, neîndoielnic, antologia de epistole inedite apărută în 2000 poate fi citită mai ales ca un furtunos roman de dragoste. (Raul Popescu, Romanul epistolar al iubirii imposibile dintre „Emin” și „dulcea sa Doamnă”)
Articolul integral în Literomania nr. 99
2. „Maitreyi” de Mircea Eliade
(Editura Cugetarea, 1933)
Deși nu se numără printre autorii canonici, Mircea Eliade se poate studia la liceu, fie la una dintre temele literare de la clasa a noua, fie, mai târziu, la romanul experienței sau al autenticității. Programele pentru fiecare an de studiu și pentru bacalaureat lasă la alegerea profesorilor operele, în limitele problemelor care trebuie atinse, prin urmare nu există texte obligatorii, nici în acest caz, nici în privința autorilor canonici. „Maitreyi”, roman publicat în 1933 și considerat de atunci până astăzi unul dintre cele mai frumoase texte de dragoste din literatura română, se bucură de succes și în rândul liceenilor (acolo, bineînțeles, unde n-a dispărut cu totul obiceiul de a studia o operă după ce este citită sau în timp ce este citită).
Am constatat în câteva rânduri nu numai că romanul atrage surprinzător de mulți cititori de 15 ani (clasa a noua), vag familiarizați în gimnaziu cu literatura consacrată, și că poate stârni adeziuni entuziaste, întrebări sau răspunsuri variate, controverse, mici dezbateri, uneori aprinse. Este, înainte de orice, o poveste de dragoste cu personaje vii, credibile, antrenantă, fără mari digresiuni analitice. Oricât de blazată și de cârtitoare ar fi epoca noastră în materie de experiențe sentimentale, mitul marii pasiuni continuă să fascineze. Obsesia fericirii, s-a spus, caracterizează societatea de consum…
Experiența indiană a anilor 1928-1931 are un rol crucial pentru tânărul „înzestrat cu memorie, putere de asimilație, suplețe, abilitate, îndrăzneală, expresivitate stilistică” și care „face față superior în rolul de înregistrator de tendințe și de șef de coloană al tineretului de spiritualitate mistică și ortodoxă”, cum spune cu umor, în cronica la „Itinerariul spiritul”, Șerban Cioculescu, un adept al raționalismului incriminat ca limitator și vetust al generației anterioare („un bătrîn” în vârstă de 26 de ani!). Ajuns cu o bursă de studiu la Calcutta, Eliade descoperă o lume unde formele arhaice ale trăirii metafizice n-au nimic muzeal, sunt vii, active, trec dincolo de granița templelor, a mănăstirilor și-a alegerilor personale. Are parte, în plus, de o experiență dramatică, îndrăgostit fără voie (cum altfel?!) de fata profesorului său de filozofie, Surendranath Dasgupta. Împrejurările îl obligă să părăsească India mai repede decât ar fi vrut. Numele romanului este numele femeii iubite. „Maitreyi” este, prin urmare, o operă autobiografică, dar nu mai puțin un roman, adică o ficțiune. (Dumitrița Stoica, O poveste de dragoste)
Articolul integral în Literomania nr. 193
3. „Scrisori către Doti” de Radu Stanca
(Editura MNLR, colecția „Panopticum”, 2016)
„Doti scumpă,
Unde aș putea găsi mai multă lumină decât la tine? Unde aș putea afla mai adâncă bucurie lăuntrică decât dezvelind în mine imaginea ta? De aceea, gândurile mele toate sunt numai cu tine. Fiecare zi, fiecare clipă din zi e o creștere a mea spre tine. Ceas cu ceas sporesc sub strălucirea ta binefăcătoare; – imaginea ta se revarsă asupră-mi și stau sub ploaia aceasta de fericire, plin de o copleșitoare beatitudine interioară. Ai văzut cum se revarsă, într-o biserică, în zile însorite, din turnuri, mănunchiuri de raze ce vin parcă din tărâmuri divine? Întocmai așa, te cobori asupră-mi, toată numai limpezimi supraterestre, și port gândul despre tine ca o aură sfântă în jurul frunții.
Îmi dau seama, acum că, de fapt, nu te-am iubit întotdeauna decât pe tine – tot ceea ce am fost eu cu adevărat, tot ceea ce a fost în mine esență veritabilă și nu contrafacere, tot, tot a fost numai iubire pentru tine. Idealul meu de lumină, idealul meu de formare interioară ai fost tu – și te-am simțit în zilele mele cele mai fragede în mine. Doar chipul tău, imaginea ta îmi lipsea; – și acum, când toate s-au limpezit în jurul meu, chipul tău îmi revelează adevărul acesta: nu te-am iubit, din începuturi, decât pe tine; Și – știi! – te simt din atât de îndelungați ani, încât parcă nu m-ai părăsit niciodată…”
Articolul integral de Ruxandra Cesereanu în Literomania nr. 9
4. „Scrisori către Vera” de Vladimir Nabokov
(traducere de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom, 2016)
„Cum să îţi pot explica ţie, fericirea mea, fericirea mea aurie, minunată, că sunt întru totul al tău – cu toate amintirile mele, cu poemele, cu izbucnirile, cu tot tumultul meu interior? Sau să explic că nu pot scrie un singur cuvânt fără să aud cum îl vei pronunţa tu – şi nu-mi pot aminti nici măcar un singur fleac pe care să-l fi trăit fără să regret – atât de acut! – că nu l-am trăit împreună – fie că este ceva extrem, extrem de personal, intransmisibil – fie că e numai un apus sau altul în curba unei şosele – înţelegi ce spun, fericirea mea?”
Articolul integral de Veronica D. Niculescu în Literomania nr. 1
5. „Aurul pisicii” de Ioana Pârvulescu
(Humanitas, București, 2024)
„Aurul pisicii” este, aș spune, un love story ludic și melancolic, care ia, la un moment dat, o turnură fantastică – protagonista, Monica Mihuț, regresează în timp, de la vârsta de 49 de ani la aceea de 7 ani –, propunând o subtilă (aproape detectivistică) joacă cu timpul, în care scriitoarea abordează tema iubirii chiar în relație cu trecerea timpului. O manieră de a spune că, de fapt, condiția umană însăși este supusă precarității și eroziunii timpului, de care nu scapă nici măcar iubirea – cea din urmă văzută ca formă supremă de existență a umanului…
Vocea și perspectiva narativă îi aparțin Monicăi (Moni, cum îi spune Sebastian), care lucrează într-un cabinet veterinar (are studii neterminate de medicină veterinară) alături de prietena ei Maya (mamă singură, cu un băiat adolescent), și care se va îndrăgosti iremediabil de tânărul asistent universitar (originar din Brăila) Sebastian Severin (îl cunoaște încercând să ocupe timpul băiatului deprimat al Mayei cu un hobby care să-l intereseze). Povestea de iubire – cu secvențe tandre și o delicatețe retro, de roman interbelic – va dura nouăsprezece ani, un love story marcat de fericire și suferință, în egală măsură, și mai ales de pierderea fetiței lor Sonia. Peste toate plutește și umbra Ceciliei, fosta iubită (și soție) a lui Sebastian, femeia-pisică, posesoare a unei pisici-sfinx (despre relația lor Monica nu știe prea multe, deși primește incognito vizita Ceciliei la cabinet, împreună cu pisica ei-sfinx). Sebastian însuși e iubitor de pisici – care nu încetează să puncteze simbolic parcursul evenimentelor. (Adina Dinițoiu, Un „love story” ludic și melancolic)
Articolul integral în Literomania nr. 345
6. „Grădinile Finzi-Contini” de Giorgio Bassani
(traducere din italiană de Rodica Locusteanu, Colecția „Anansi”, Editura Pandora M, 2023)
Exclus din clubul de tenis „Eleonora d’Este”, în baza segregării impuse de Legea Rasială din 1938, personajul-narator, un tânăr student, este primit în grupul de adolescenți care joacă săptămânal tenis pe proprietatea familiei Finzi-Contini, una dintre cele mai bogate familii evreiești ale Ferarrei. Grupul este dominat – cu delicatețe, însă – de figurile celor doi frați Finzi-Contini, Alberto și Micol. Mai mult de Micol, aș spune – o tânără frumoasă și vitală, spre deosebire de fratele ei, influențabil și bolnăvicios, tânără de care protagonistul, bineînțeles, se va îndrăgosti. Totul se întâmplă gradual, cu apropieri mai mult sau mai puțin înșelătoare, precum cea din vechea trăsură a familiei Finzi-Contini, unde personajul-narator nu îndrăznește să-și mărturisească iubirea. Urmează, apoi, vizitele din ce în ce mai dese în conacul bogatei familii, unde protagonistul nostru își pregătește, cu ajutorul unei vaste biblioteci, lucrarea de licență – tocmai fusese dat afară fără niciun menajament din sala bibliotecii Universității din Ferrara. Iubirea lui, însă, nu este împărtășită de frumoasa Micol, care, așa cum îi și mărturisește la un moment dat, preferă „o infidelitate frumoasă, în locul unei fidelități pedestre”. (Raul Popescu, Iubire în vremuri de război – „Grădinile Finzi-Contini” de Giorgio Bassani)
Articolul integral în Literomania nr. 292-293
7. „Ada sau ardoarea. O cronică de familie” de Vladimir Nabokov
(traducere de Horia Florian Popescu, Editura Polirom, Iași, 2020)
Apărută în 1969 şi etichetată (aşa cum se întâmplase şi în cazul „Lolitei”, care, după câteva lecturi superficiale fusese considerată o carte „despre pedofilie”) drept un „roman despre incest”, opera aceasta a suscitat nenumărate controverse atât în ceea ce priveşte tema generală, cât şi modul de tratare a subiectului. Căci, desigur, pentru a clarifica de la bun început cel puţin una dintre etichetele inadecvate de care a avut parte, „Ada” e o carte „despre incest” în aceeaşi măsură în care „Moby Dick” este una „despre pescuit”… Căci, dincolo de pretextul narativ – mai mult sau mai puţin şocant (dragostea incetuoasă şi pasională a foarte tinerilor Ada şi Van Veen, veri primari, dar având, practic, acelaşi tată, pe Demon Veen) –, romanul lui Nabokov reuşeşte să abordeze cât se poate de convingător câteva mari teme ale literaturii dintotdeauna: spaţiul mitico-paradisiac (căci iubirea celor doi se consumă în parcul Palatului Ardis, veritabilă ipostază a unui nou Eden pe care, fatalmente, vor sfârşi prin a-l pierde), esenţa temporalităţii, problema identităţii şi relaţia cu Celălalt, precum şi natura iubirii. Carte menită, apoi, „a exprima însăşi esenţa fericirii”, după cum unele voci ale criticii (Michael Wood) n-au ezitat să afirme, dar şi efectele pe care distanţa în spaţiu şi îndepărtarea în timp le au asupra acesteia, „roman poerotic par excellence” (sintagma îi aparţine lui Maurice Couturier), dar, de astă dată, spre deosebire de „Lolita”, având latura livresc-metatextuală mult mai accentuată, sau uluitor exerciţiu stilistic şi extrem de subtil joc implicând toate nivelurile limbajului (Martin Amis), totul infuzat de nostalgia Paradisului pierdut (Danilo Kis), „Ada” se dovedeşte, la fel ca toate marile romane ale literaturii universale, de la „Don Quijote” şi până la deja citatul „Moby Dick”, a scăpa de fiecare dată încercărilor de a o prinde şi fixa definitiv în caracterizări succinte. (Rodica Grigore, Jocul cu literatura)
Articolul integral în Literomania nr. 330
8. „Apropierea” de Marin Mălaicu-Hondrari
(Cartea Românească, 2010 / Polirom, 2014 / Polirom, 2019)
„Apropierea” este, în egală măsură, un roman de dragoste pe mai multe voci (are în centru patru poeţi şi prieteni, care-şi trăiesc aventurile amoroase şi poetice în diverse colţuri din lume), un roman livresc şi intertextual în care iubirea pentru o femeie ajunge să se confunde, la un moment dat, cu însăşi iubirea pentru poezie. De altfel, pasiunea pentru poezie e liantul care-i apropie existenţial (şi pe jumătate biografic, fiindcă romanul are şi un punct de plecare în real) pe cei patru prieteni, ba chiar constituie un teren fertil pentru poveştile de iubire ale protagoniştilor.
„Apropierea” e, aşadar, un roman prin excelenţă poetic şi vizual, dar atent la „efectele de scenă” şi dovedind o adevărată artă a suspansului, creat din întrepătrunderea mai multor poveşti de dragoste, în capitole care încalcă ordinea liniară. Cele patru personaje principale sînt Adrian, (Florin Roman) The Great, Dan Parfenie şi Lidia (Stăpîniţa sau La madre de la poesía) – dintre ei, doar primii doi vor pleca într-o călătorie de-a dreptul iniţiatică, ce apropie, pînă la gradul zero, poezia de viaţă. Ca membră a acestei confrerii secrete – de un neoromantism pe cît de desuet, pe atît de hipnotic –, Lidia trăieşte şi ea sub magia poeziei şi a straniei solidarităţi pe care aceasta din urmă o creează între cei patru: „Iar cînd Adrian s-a întors din Asturias, (…) cine l-a aşteptat la aeroport?! La madre, ce puii mei, la madre. (…) Cînd a apărut printre maşini, cînd l-am văzut ridicîndu-şi mîna înspre mine cu lentoarea cu care se ridică la suprafaţă un peşte mort, sau ceva din adîncuri, eu cu păşunismul meu apocaliptic, cînd l-am văzut vreau să zic că am ţîşnit din maşină…”. (Adina Dinițoiu, Un roman poetic şi hipnotic)
Articolul integral în Literomania nr. 126
9. „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Garcia Márquez
(traducere din limba spaniolă de Sarmiza Leahu, Editura RAO, 2014)
Fermina a fost de cele mai multe ori fericită, deși se întreba mult prea des dacă își iubește soțul și dacă este cumva iubită. În răstimpuri, se simțea vag vinovată gândindu-se la strania ei legătură cu Florentino. Până în momentul morții lipsite de glorie a soțului, care cade de pe o scară, încercând să prindă un papagal, femeia a avut o viață plină: o căsnicie stabilă, copii, lux și faimă. Îl descoperă cu adevărat pe Florentino la bătrânețe. A așteptat-o cincizeci și unu de ani, nouă luni și patru zile. A urmărit-o ca o umbră. A avut răbdare, și-a construit cu tenacitate visul. E drept, a avut și noroc: printr-un concurs de împrejurări, a ajuns să conducă compania fluvială a zonei. Nici acum Fermina nu este cu desăvârșire liberă. Nici lumea aristocratică în care a intrat prin căsătorie, nici copiii nu văd cu ochi buni o asemenea legătură. Ofelia, fiica ei, o respinge cu dezgust: „Chiar și la vârsta noastră iubirea este ridicolă…, dar la vârsta lor e o porcărie”. Chiar așa: „o porcărie”. Fermina Daza are din nou de ales. S-ar zice că e mult mai ușor, dar nu e deloc sigur. Este mai liber un bătrân decât un adolescent? La peste șaptezeci de ani, pleacă cu Fernando într-o croazieră pe fluviul Magdalena, o călătorie extraordinară cu care se încheie romanul. Pe măsură ce vaporul pătrunde tot mai adânc în ținuturile străbătute, îndrăgostiții descoperă o lume pe care ar fi trebuit s-o cunoască deja, dacă n-ar fi fost atât de grăbiți să trăiască și să fie fericiți, una a cruzimii și a morții. Defrișările masive au distrus jungla, caimacamii și lamantinii au fost exterminați pentru piei și blănuri, focarele de holeră apar și dispar, fără să fie vreodată stinse:
„Zilele care au urmat au fost călduroase și nesfârșite. Apele fluviului erau mai tulburi, albia se îngusta tot mai mult, iar în locul hățișului de copaci uriași, care îl uluise pe Fernando Ariza în prima lui călătorie, se întindeau acum câmpii pârjolite, cioturi și putregaiuri de păduri mistuite de cazanele de pe vapoare, ruinele orașelor uitate de Dumnezeu, unde apa băltea pe străzi chiar și pe vreme de secetă. Noaptea nu-i mai trezeau cântecele de sirenă ale lamantinilor de pe maluri, ci duhoarea grețoasă a morților care treceau plutind spre mare. Nu mai erau războaie, nici molimi, dar corpurile umflate continuau să treacă pe apă. Căpitanul a lăsat deoparte orice glumă și a adoptat pentru o clipă un ton grav:«Am primit ordine stricte să spunem pasagerilor că sunt înecați accidental». Din larma papagalilor și hărmălaia maimuțelor nevăzute, care altădată sporeau arșița amiezii, nu mai rămăsese decât vasta tăcere a pământului pustiit”. (Dumitrița Stoica, O dragoste crepusculară)
Articolul integral în Literomania nr. 152
10. „Nerăbdarea inimii” de Stefan Zweig
(traducere din limba germană și note de Ana Mureșan, Editura Polirom, Colecția „Biblioteca Polirom”, Iași, 2017)
În confesiune are loc o întoarcere în trecut, în anul 1913, când tânărul Anton Hofmiller se cam plictiseşte într-o garnizoană situată într-un orăşel de lângă Viena. Ajunge să fie invitat la o serată a contelui Lajos de Kekesfalva, unde săvârşeşte o gafă teribilă : o invită la dans pe fiica acestuia, Edith, neştiind că aceasta are picioarele paralizate. A doua zi, îi trimite un buchet imens de trandafiri, al căror cost abia şi-l permite, neîndrăznind să creadă că va fi iertat. Şi totuşi, fata îl iartă şi îl invită să revină în casa tatălui ei. Va începe, astfel, să fie un obişnuit al conacului Kekesfalva, unde se întreţine cu Edith şi cu verişoara ei Ilona, sub privirile mulţumite ale contelui, care îşi vede fiica, în fine, râzând, după multă vreme. Deşi încearcă să ascundă viaţa sa mondenă faţă de camarazii de la garnizoană, Anton este descoperit repede de aceştia şi ironizat. Dacă contele are avere şi îi e superior financiar lui Anton, eroul nostru, deşi sărac, se bucură, pe de altă parte, de prestigiul pe care îl aveau în epocă ofiţerii armatei cezaro-crăieşti…
Relaţia lui Anton cu Edith se mută de sub semnul politeţii sub acela al unei grozave neînţelegeri: fata se îndrăgosteşte de Anton în vreme ce el nutreşte doar milă faţă de tânăra paralizată. Doctorul Condor, care încearcă să o trateze pe Edith, fără rezultate, de altfel, dar mânat de dorinţa de a nu lăsa un bolnav pradă deznădejdii, va da o definiţie admirabilă sentimentului de milă: „… există două feluri de milă. Una, lipsită de curaj şi sentimentală, e de fapt doar o nerăbdare a inimii de a se elibera cât mai curând de înduioşarea dureroasă în faţa unei suferinţe străine, o milă neimplicată, care e doar o apărare instinctivă a propriului suflet de suferinţa străină. Şi mai există cealaltă formă, singura care contează, o milă nesentimentală, dar creatoare, care ştie ce vrea şi e decisă să sufere răbdătoare împreună cu celălalt şi să reziste până la ultima consecinţă a efortului său şi chiar dincolo de aceasta. Numai dacă mergi până la sfârşit, până la finalul definitiv şi amar, numai dacă posezi o cantitate inepuizabilă de răbdare îţi poţi ajuta semenii. Numai dacă prin aceasta eşti dispus să te jertfeşti pe tine însuţi – atunci şi numai atunci!”. (Serenela Ghițeanu, Anatomia milei)
Articolul integral în Literomania nr. 73
Sumar Literomania nr. 395-396 (2026)
Scrie un comentariu